O luptă de fiecare zi

După ce a aflat că suferă de scleroză multiplă, Alexandra a intrat la a doua facultate şi şi-a găsit un serviciu nou.
 

Când noi, oamenii, declamăm că lucrurile se pot schimba de pe o zi pe alta, nu o spunem chiar cu convingere. Sperăm ca numai cele bune să vină aşa, pe nepusă masă. Iar ele nu prea vin aşa. Pe astea ne chinuim să le obţinem. În schimb, cele rele… Da, viaţa ţi se poate schimba într-o clipă fără niciun avertisment. Asta a aflat şi Alexandra Andre­oiu în dimineaţa zilei de 6 mai 2012. Avea pe atunci doar 24 de ani, era absolventă a Facultăţii de Drept din Bucureşti, avea un serviciu şi, până în acea dimineaţă, nu fusese niciodată bolnavă.

„Nu ştiam nici măcar ce e aia o durere de cap“, spune tânăra.

 

Dar, în acea dimineaţă de primăva­ra, Alexandra s-a trezit cu partea dreaptă a corpului paralizată şi fără a mai putea vorbi. Într-un moment în care tocmai se pregătea să ia de­cizii importante pentru viitor – familie, carieră, educaţie –, totul s-a prăbuşit. Medicii care au văzut-o în următoarele două zile nu spuneau altceva decât că „e grav“. Au urmat trei săptămâni de stat în spital şi zeci de analize.

„Am ieşit însă de acolo fără un diagnostic, doar cu suspiciunea că ar putea fi vorba despre scleroză multiplă (SM). Ce înseamnă asta, cum este, ce este şi cum m-ar putea afecta? Habar nu aveam!“, poves­teş­te Alexandra.

 

După mai multe investigaţii de rezonanţă magnetică (RMN) şi alte câteva presupuse diagnostice, în luna septembrie Alexandra a reuşit să meargă la un consult în Viena.

De acolo s-a întors cu certitudinea că boala de care suferă este scleroza multiplă. „Este greu de descris cum te simţi când suferi de asta, dar, cu siguranţă, fiecare zi e o nouă provocare. Te poţi trezi că ai probleme cu vederea, iar două zile mai târziu te confrunţi cu un alt simptom, de la dificultatea de a vorbi până la imposibilitatea de a mer­ge sau chiar de a te ridica din pat“, spune tânăra.

Un alt lucru pe care l-a experimentat Alexandra în acea perioadă şi care a întristat-o peste măsură a fost dispariţia din viaţa ei a unor oameni pe care-i credea prieteni. „Pur şi simplu sunt oameni care, deşi ţi-au fost apropiaţi, nu-ţi înţeleg boa­la şi nici nu se străduiesc să o facă. Vor doar să fugă atunci când dai de greu şi exact aşa procedează“, spune ea. După primul şoc, Alexandra a considerat-o drept una dintre consecinţele bune ale situaţiei în care se afla. „Măcar am aflat pe care oameni mă pot baza cu adevărat!“

 

O perioadă de timp a sperat că va veni ziua în care se va putea reîntoarce la viaţa de dinainte de 6 mai. Îşi mai revenise după paralizie, doar îşi mai târa uşor piciorul drept, şi putea din nou să vorbească, cu excepţia faptului că îi era mai greu să pronunţe unele cuvinte. Dar viaţa de dinainte nu avea să revină. „Am plâns, am râs, am negat şi apoi am acceptat. Mi-am spus că, dacă am asta, înseamnă că sunt cumva mai deosebită şi pentru că sunt mai puternică, am fost aleasă eu să trec prin aşa ceva.“

În primele luni după aflarea diagnosticului, Alexandra a renunţat la jobul pe care-l avea, fiind mai mult prin spitale. Dar, apoi, boala a înverşunat-o să trăiască la maxi­mum. S-a mutat cu prietenul ei, care i-a rămas ală­turi, a dat şi a intrat la a doua facultate – Sociologie şi Asistenţă Socia­lă, pe care a ales-o tocmai pentru a putea să ajute alţi oameni aflaţi în situaţia ei – şi a început să-şi caute un nou serviciu.

În această privinţă s-a confruntat cu un obstacol, pe care la început nu l-a luat în calcul. „Mi-a luat mai bine de un an până mi-am găsit ceva, în acest timp mergând la interviuri pentru 40 de joburi. Treceam de primele etape, dar când se ajungea la probleme personale şi le spuneam de boala mea, eram exclusă“, povesteşte Alexandra, care acum lucrează într-o firmă de asigurări.

 

De asemenea, nu a încetat nicio clipă să se intereseze despre boală, participând la seminarii şi conferinţe. Apoi a început să meargă la Asociaţia de Scleroză Multiplă Bucu­reşti, pentru a cunoaşte oameni la fel ca ea. „Peste 75% dintre bolnavii cu SM sunt oameni cu studii supe-rioare şi, ca şi mine, mulţi nu-şi găsesc de lucru. Boala asta nu ne ştirbeşte cu nimic din calităţile profesionale, dar puţini înţeleg asta“, spune Alexandra.

Implicându-se din ce în ce mai mult în activităţile asociaţiei, viaţa tinerei a început să capete un nou sens. În luna mai a anului trecut, Alexandra a participat la campania „Zile din viaţa mea cu SM“, prin publicarea zilnică a propriului jurnal pe pagina de Facebook a campaniei. Şi acesta a fost doar un prim pas. Acum ajută atât noii pacienţi, cât şi pe rudele acestora, să conştientizeze ce înseamnă boala şi, nu în ultimul rând, vrea să facă acest lucru şi în rândul angajatorilor. „Această boală, oricât ar fi ea de cumplită, nu ne defineşte pe noi, bolnavii, şi nici vieţile noastre!“, spune Alexandra.

 

Da, viaţa ţi se poate schimba radical într-o zi – şi nu în sensul bun. Dar, uneori, depinde de noi şi de puterea care e în noi să extragem şi un bine din acel rău. Pentru că binele nu vine pe nepusă masă. Trebuie să ne luptăm mult pentru el. Iar Alexandra a învăţat acum să facă asta în fiecare zi.

Vote it up
307
Ți-a plăcut acest articol?Voteaza