O lume in afara timpului

Transilvania este considerate de straini un taram cu privelisti rare.
 

La doua ore distanta de smogul bucurestean, autostrada a inceput sa se ingusteze intr-o sosea cu doua sensuri.  Sunt nevoita sa incetinesc pentru a-mi ocoli partenerii de drum: barbati ce pedalau pe biciclete vechi incarcate cu lemne de foc. Incet, incet orasele au ramas in urma si au facut loc satelor, iar masinile sunt inlocuite, uneor,i de carute.

M-am trezit dintr-o data inconjurata de o cireada de vaci somnoroase, ce mergea agale, manata de un vacar, in mijlocul strazii. Cand treceau prin dreptul unei case, cate o vaca se desprindea din cireada si se ducea acasa.

Imediat ce turma de animale a eliberat privelistea, s-a ivit imaginea unei asezari parca rupta din evul mediu – desi totul era cum nu se poate de autentic. Drumurile noroioase din Malancrav erau animate de carute si copii desculti ce goneau in sus si-n jos. Era un sfarsit cald de octombrie, iar in aer plutea un parfum puternic de fan proaspat cosit. In trecere mi-au atras atentia doua femei de pe strada care-si dadeau binete:

“Guten Tag,” s-au salutat.

Pentru a lamuri lucrurile de la bun inceput, Transilvania nu duce lipsa de atractii turistice precum castele si conace bantuite. Aceasta regiune de 103.600 kilometri patrati, asezata fix in centrul Romaniei, este legata mai ales de faima lui Vlad Tepes. Domnitor din secolul al XV-lea, cunoscut pentru luptele crancene duse impotriva Imperiului Otoman, Tepes este si personajul istoric folosit ca sursa de inspiratie pentru Dracula lui Bram Stoker.

Si totusi, in timp ce ma uitam pe geamul masinii, mi-am dat seama ca Transilvania e mai mult de atat, mai mult decat tara lui Dracula. In aceste sate dainuie ceva extrem de rar, ceva ce a fost sters aproape in intregime in restul Europei: o frantura din trecut, de civilizatie rurala veche de secole care a ramas neschimbata cu trecerea timpului.

Transilvania e pozitionata chiar in calea drumurilor comerciale dintre occident si orient si a jucat mult timp rolul de gazda pentru comerciantii germani si maghiari. Iar multi dintre acestia au ales sa ramana aici.  Timp de sute de ani Transilvania a facut parte din puternicul Imperiu Habsburgic ca front de est impotriva turcilor. Alipirea acestei zone muntoase la Romania este inregistrata oficial in 1920 prin Tratatul de la Trianon, dar locuitorii sarbatoresc unirea de la 1 decembrie 1918, data declarata si zi nationala a Romaniei.

Mi s-a povestit ca, in sate aflate la mica distanta unele de altele, pot gasi localnici care vorbesc diferite dialecte arhaice in germana, maghiara si chiar luxemburgheza. Malancrav era unul dintre aceste localitati. Intr-adevar, la inceput am fost surprinsa sa aud vorbind germana, dar am aflat apoi ca saxonii – asa cum erau cunoscute triburile germane – au populat Transilvania inca din secolul 12, cand regele Geza i-a convins sa vina aici, sa apere granitele din est. Oferta unor pamanturi bogate a fost mai mult decat ademenitoare si asa saxonii au ajuns sa construiasca aproape 250 de asezari in zona.

Strada centrala din Malancrav, de provenienta medievala, avea de-o parte si de alta locuinte aproape identice, toate cu o casa viu colorata in fata, sopron din barne de lemn si gradina in spate, o curte cu cotet pentru gaini si alte animale in centrul gospodariei. Fiecare locuinta era ascunsa in spatele unei porti mari de lemn. Cand am batut si eu la una, o femeie cu parul negru ca taciunele mi-a deschis si, cu o expresie serioasa pe fata, mi-a facut semn sa intru.

“Ducem aceeasi viata dintotdeauna,” mi-a explicat Katarina Krusch, o sasa de 55 de ani, in timp ce gonea gainile din cale. “Toti avem propriul pamant si animalele noastre. Nu s-a schimbat mai nimic - doar ca multi nemti au plecat in Germania.”

Chiar daca femeia l-a mentionat in treacat ca pe un mic detaliu, exodul sasilor din anii ’90 aproape ca a decimat aceste comunitati. Dupa cei 24 de ani de saracie lucie din timpul dictaturii lui Nicolae Ceausescu, majoritatea sasilor a fugit in Germania odata cu sfarsitul comunismului. Astazi doar 140 din cei  900 de locuitori ai Malancravului sunt germani – restul sunt romani si romi.

Am innoptat intr-o casa renovate, tipic saxona, la o gazda romanca, Mihaela Neagu. Desi in Malancrav, mai ajung, ocazional, turisti, am avut impresia ca prezenta mea acolo era o noutate pentru toata lumea. Familia la care am stat avea un bivol cu care Mihaela mi-a facut bucuroasa cunostinta.  Masiv, cu niste coarne mari, bivolul se odihnea pasnic in sopronul jos, laolalta cu gainile si porcii pe care copiii familiei tocmai ii hraneau. Apoi m-a condus in pivnita din casa parintilor, ticsita pana la refuz cu cartofi, muraturi si butoaie cu vin.

A doua zi dimineata am pornit spre nord. La doar o jumatate de ora de la iesirea din Malancrav, indicatoarele din lemn de-a lungul soselei s-au schimbat din romana si germana in romana si maghiara. Intrasem deja in zona.

La fel ca sasii, secuii s-au bucurat o perioada indelungata de o autonomie considerabila – cateva sute de ani ca parte din regatul, apoi sub Imperiul Habsburgic. Iar in anii ’50, regiunea a devenit pentru scurt timp autonoma, statut pe care l-a pierdut apoi, in regimul Ceausescu .

Se innoptase deja cand am ajuns in Corund, important centru de olarit al zonei, cunoscut pentru vasele sale din ceramica pictate cu motive populare stilizate. Am poposit la pensiunea Arcso unde restaurantul era ticsit cu maghiari de-ai locului ce stateau veseli si zgomotosi la o halba de bere. Localul era atat de plin ca abia am reusit sa-mi iau o bere pe care a trebuit sa o beau pe coridor.

 “A fost un eveniment mare astazi,” mi-a explicat Pal Zoltan. Pal este secui, profesor de geografie si directorul Slow Tours Transylvania, compania locala de eco-turism. Mi-a povestit cum in acea zi se adunasera peste 120.000 de maghiari Szekler care au format un lant uman de 56 de kilometri de-a lungul soselei. Era felul lor de a milita pentru autonomia zonei.

“A ne trimite taxele si impozitele la Bucuresti e acelasi lucru cu a le trimite intr-o gaura neagra,” mi-a spus Pal. Apoi, a adaugat: “Din punct de vedere cultural, aici este in regula.” La scoala se invata in maghiara, care este si limba primara a regiunii. Multi localnici nici macar nu inteleg romana.

Peste tot unde fusesem, oamenii sustineau acelasi lucru, iar Pal Zoltan nu a facut decat sa intareasca aceasta idee: aici diversitatea este omniprezenta  si transilvanenii, de diferite origini, traiesc impreuna in armonie.

A doua zi am pornit la drum dis de dimineata, aveam de explorat una dintre cele mai neschimbate asezaminte din regiune. Palcurile de copaci au lasat loc peticelor de teren agricol delimitate perfect, presarate din loc in loc cu soproane din lemn si case ingrijite, cu cosurile mici ce fumegau cuminte.

Rosalia Szasz, o taranca zambareata la 53 de ani, de origine Szekler, m-a intampinat in gospodaria ei. Ma aflam intr-o zona atat de izolata, in varful unei campii vulcanice, incat nici colectivizarea lui Ceausescu nu a ajuns vreodata pe aici.

Rosalia m-a condus  in locuinta ei simpla unde ma astepta un mic dejun copios: oua fierte, rosii rumene, ardei grasi si ceapa rosie, branza si afumata si proaspata, o paine zdravana de cartofi, untura de porc, gem de coacaze salbatice, snitel din carne de vita si o dusca de tuica de prune si coacaze. Totul era facut in casa: fie era crescut in gradina din spatele casei, fie provenea de la animalele din curte.

“In fiecare zi preparam branza din laptele proaspat muls,” imi explica Rosalia. “O parte o mancam noi sau o dam la schimb prin vecini, dar restul de branza este pentru vanzare.”

Urmatoarea zi aveam sa mi-o petrec intr-o localitate din apropiere, Viscri, unde lumea e mai obisnuita cu vizitatori datorita unui oaspete de onoare: Charles, printul de Wales. Incepand din 2002, printul se retrage in mod regulat la Viscri si asa a ajuns sa se si implice si sa sustina proiecte de restaurare locale.

Spre deosebire de Malancrav, exodul post Ceausescu al germanilor din Viscri este aproape total: in localitate au mai ramas doar 15 sasi.

“Avem acum o noua comunitate in Viscri,” imi spune Caroline Fernolend in timp ce imi arata drumul spre bucataria ei cocheta. Cand s-au deschis granitele in anii ’90, Caroline, acum in varsta de 54 de ani, a ales sa ramana si sa pastreze mostenirea saseasca din Transilvania. Acum este directoarea Fundatiei Mihai Eminescu ce salveaza cultura sasilor.

 “Cand au plecat sasii in Germania, au venit romii,” mi-a povestit Caroline. Li s-au oferit casele sasesti abandonate daca in schimb erau de acord sa le restaureze si sa plateasca taxe pentru ele. Astazi fundatia ei ii invata pe localnici cum sa zideasca, sa tencuiasca si cum sa lucreze lemnul.

Una din initiativele fundatiei din Viscri este sa transforme casele sasesti traditionale in pensiuni. Am fost informata inca de la sosire ca voi dormi in acelasi pat in care s-a odihnit si printul Charles. Patul era o piesa saseasca veche, de o singura persoana, cu un sertar de care trageai si descopereai un al doilea loc de dormit. M-am urcat in patul inalt din lemn si am adormit.

A doua zi m­-am trezit odihnita si m-am plimbat agale pe un drum lat, din piatra cubica. Am zarit deodata biserica fortificata, veche de 800 de ani, din Viscri. O cladire impozanta, inchisa de jur imprejur cu ziduri masive, biserica slujea si rolul de adapost pentru populatia din Viscri in caz de atac.

Am urcat in varful turnului si am admirat panorama satului. Pamanturile acelea fusesera martore unui sir lung de civilizatii care au venit, au plecat, au fost inlocuite de altele si tot mai departe. Ceea ce ramane astazi este o adevarata raritate: o frantura aproape intacta de ruralitate pe cale de disparitie in lumea noastra.

Vote it up
164
Ți-a plăcut acest articol?Voteaza