O inima de neinvins

Doi tineri parinti care refuza sa se dea batuti primesc in dar un miracol
<p>Athanasios Maltzis sta cu ochii inchisi, iar sotia lui plange. Amandoi se afla intr-o camera mica si asculta ce le spune un doctor. Prin usa inchisa razbat zgomotele inabusite ale unui spital.
– Trebuie sa actionam rapid, le spune doctorul. Aveti la dispozitie cinci minute ca sa va hotarati.
Apoi, se ridica in picioare si iesi din camera, lasandu-i pe cei doi parinti sa decida soarta fiului lor.

Cu sase luni inainte, Nadia Valerio se uita cu veneratie la nou-nascutul pe care il tinea in brate. Panagiotis Baltzis, nascut pe 29 iunie 2008. Nu-i venea sa creada ca era al ei si al lui Athanasios Baltzis, sotul ei.
– Esti perfect! Niciun alt copil nu a fost mai dorit decat tine, i-a soptit Nadia fiului sau, care parea si el ca o priveste cu un aer solemn.
In lunile urmatoare, pe care si le-au petrecut in apartamentul lor dintr-o suburbie a orasului canadian Montreal, tinerii parinti au reusit sa-si cunoasca fiul. Micutul Panagiotis era incapatanat si avea o pereche de plamani suficient de puternici cat sa planga tare si indelung ori de cate ori ii era foame. Nu-i placea sa fie infofolit in paturi, dar facuse o pasiune pentru telefoanele mobile. Nasterea lui marca inceputul a ceea ce Nadia si Athanasios sperau sa fie o familie vesela si numeroasa.
Cei doi parinti au inceput sa masoare timpul in functie de evenimentele din viata copilului: primul zambet fara dinti, primul ras adevarat, saptamana in care a inceput sa se intoarca singur de pe o parte pe alta.
– E plin de energie! Cand o incepe sa mearga in patru labe, o sa fie ca iepurasul acela din reclama la baterii!, zicea Nadia adesea.
Era un inceput extraordinar pentru cei doi parinti tineri si harnici, care se cunoscusera la Clubul Contabililor din Universitatea Concordia, din Montreal, si apoi, cu doi ani si jumatate in urma, se casatorisera.
Nadia si Athanasios planuiau sa mearga la vila lor din muntii Laurentini. Avea sa fie primul lor Craciun ca parinti. Deja isi imaginau cum avea sa fie vacanta in padure, cu oameni de zapada stand de straja.
Athanasios – un tanar solid de 30 de ani, jucator pasionat de hochei in timpul liber – planuia ca acolo sa-si infofoleasca fiul si sa-l scoata la plimbare. Voia sa-i arate un lac inghetat din apropiere, unde spera ca, peste cativa ani, sa se joace impreuna cu fiul sau.
Dar, inainte ca vacanta sa inceapa, mai erau cateva zile in care trebuiau sa-si termine treburile, sa puna la punct toate detaliile si sa cumpere cadouri.
In dimineata zilei de 18 decembrie, Athanasios si-a sarutat sotia si copilul, apoi a plecat la serviciu – era contabil-sef la o companie alimentara din Montreal. Nadia, o tanara delicata de 28 de ani, cu par castaniu si lung, i-a dat de mancare lui Panagiotis, apoi l-a infasat si l-a dus la controlul medical lunar.
Era nelinistita. Fiul ei avea o greutate mica. Doctorul l-a cantarit pe Panagiotis si i-a ascultat inima, apoi s-a uitat pe insemnarile facute cu ocazia consultatiilor anterioare. Ceea ce a spus apoi a intors lumea Nadiei cu susul in jos:
– Trebuie sa-l duceti imediat la Spitalul de Pediatrie din Montreal.
– Ce s-a intamplat? a intrebat Nadia imediat.
Dar doctorul nu a vrut sa faca nicio speculatie.
Oare ce i-oi fi dat?, s-a intrebat Nadia. Sau ce oi fi uitat sa-i dau? In ultimele sase luni, se ocupase zi de zi numai de fiul ei: il hranise si il imbaiase, se jucase cu el si il tinuse in brate. Nu poate sa fie ceva serios, s-a gandit ea. Altminteri, si-ar fi dat seama. Doar era mama lui.

Nadia l-a sunat pe Athanasios, care a plecat de la serviciu cat de repede a putut. In jurul pranzului, cand au ajuns la Montreal, parea ca orasul deja incepuse sa sarbatoreasca: vanzatorii impachetau cadouri, beteala argintie atarna de stalpii de iluminat, iar in centru rasunau acordurile muzicii de Craciun.
La departamentul de urgente al spitalului, atmosfera era foarte linistita. O asistenta l-a consultat in liniste pe Panagiotis, iar Nadia si Athanasios credeau ca, in scurta vreme, aveau sa se intoarca acasa. Insa au fost transferati intr-un alt salon. Lui Panagiotis ii era foame si devenea din ce in ce mai irascibil. Mami si tati incercau sa-l linisteasca, in timp ce un doctor ii asculta cu atentie inima.
In jurul orei sase seara, dr. Charles Rohlicek, pediatru cardiolog, i-a dus pe tinerii parinti intr-o camera mica si slab luminata. Asta e o camera in care le dai oamenilor vesti neplacute, s-a gandit imediat Nadia, in timp ce-si strangea sotul de mana.
– Copilul dumneavoastra e foarte bolnav, a inceput Rohlicek pe un ton cald. Trebuie sa-l ducem in salonul de terapie intensiva. Poate ca va trebui sa-l intubam.
– Cred ca ati consultat alt copil, i-a raspuns Nadia.
Dar nu era nicio greseala.
– Daca nu actionam in cel mai scurt timp cu putinta, s-ar putea sa mai traiasca doar cateva zile sau poate numai cateva ore, le-a explicat dr. Rohlicek.
Inima lui Panagiotis batea cu 220-240 de batai pe minut, adica de doua ori mai repede decat inima unui copil normal. Cei doi parinti au inceput sa vada intr-o lumina cu totul diferita evenimentele din viata fiului lor, pe care le insemnasera intr-un jurnal.
Inima lui Panagiotis batea mai repede decat cea a unui alergator la maraton si, intrucat facea un efort atat de mare, isi marise considerabil volumul.
Cu ajutorul intubatiei – introdu-cerea in faringe a unui tub prin care sa ajunga mai mult oxigen la plamani –, respiratia copilului putea fi stabilizata, ceea ce le-ar fi permis medicilor sa caute cauza acestor simptome.
Nadia se uita cu atentie la Rohlicek: avea un chip bland si o cravata pe care erau imprimate personaje din desene animate.
Era limpede ca acestui medic ii facea placere sa lucreze cu copiii.
Pentru prima oara in ziua aceea, Nadia a inceput sa planga.

Personalul de la salonul de terapie intensiva si cardiologii au supus copilul mai multor investigatii medicale si s-au gandit la diferite solutii. Probabil ca Panagiotis avea nevoie de o inima noua – desigur, asta presupunand ca avea sa supravietuiasca pana cand se gasea una.
Pe data de 19 decembrie, a doua zi dupa ce a ajuns la spital, a fost pus pe lista celor care aveau nevoie de transplant de inima.
Nadia si Athanasios si-au luat un angajament drastic fata de Panagiotis: aveau sa stea langa el fara incetare. Athanasios si-a luat concediu, iar cei doi tineri s-au mutat in spital. Si astfel a inceput noua lor viata: traiau intre peretii spitalului, avand drept acoperis doar nesiguranta. Nu faceau decat sa vegheze toata ziua si pana tarziu in noapte langa copilul sedat, privindu-l in timp ce respira prin tubul introdus prin faringe. Au lipit fotografii in jurul patului sau, i-au vorbit cu multa caldura si i-au cantat melodiile preferate. Din cand in cand, Athanasios canta la chitara. Cei doi tineri parinti dormeau, de cele mai mult ori cu schimbul, pe o canapea extensibila aflata intr-o camera alaturata. Acum, timpul era masurat de ritmul neregulat al respiratiei lui Panagiotis si de galopul furios al i-nimii baietelului.
Dupa cateva zile, tatal Nadiei a incercat sa-i convinga pe cei doi tineri sa mearga la capela spitalului ca sa se roage pentru Panagiotis, dar Athanasios a refuzat:
– Vreau sa fiu alaturi de fiul meu!
Iar cand mama lui s-a oferit sa le faca curatenie in apartament si sa arunce bradul de Craciun – caruia, intrucat nu fusese udat, ii cazusera acele –, Athanasios s-a rastit la ea:
– Nu! Cat timp suntem la spital, nu te atinge de el! Nu te atinge de nimic!
Dupa sase zile de veghe, au primit o veste buna: cu ajutorul unei electrocardiograme, se descoperise ca Panagiotis suferea de aritmie, o abatere de la ritmul normal al inimii, care putea fi corectata cu ajutorul medicamentelor. Ceea ce insemna ca nu era nevoie de transplant. Iar pentru Athanasios insemna si ca nu mai era nevoie sa moara copilul altcuiva pentru ca baiatul lui sa primeasca o inima noua.
A doua zi, tinerii parinti si familiile lor au sarbatorit Craciunul la spital.
Pe 26 decembrie, doctorii au hotarat sa micsoreze dozele de sedativ. Asistentele de la salonul de terapie intensiva il poreclisera pe Panagiotis „The Rock“ (Stanca), pentru ca, slabita cum era, inima lui totusi luptase din greu ca sa continue sa bata.
Au urmat cateva zile de stabilitate: una, si inca una, si inca una… In cea de a cincea zi, pe 31 decembrie, Nadia l-a strans de brat pe sotul ei:
– Ia uite!, a soptit ea.
Era un mic soc: copilul lor a deschis ochii pentru prima oara dupa aproape doua saptamani. Avea cearcane, iar genele negre si lungi i se profilau pe fata alba si slabita.
Insa avea ochii deschisi.
Sperantele celor doi parinti au crescut enorm – dupa cum era si firesc –, dar s-au prabusit a doua zi, cand Panagiotis, care era complet constient, s-a panicat si a incercat sa-si smulga tubul din gat. Doctorii si asistentele au dat fuga in salon si au inceput sa dea tot felul de ordine, incercand sa stabilizeze situatia copilului. Acesta incepuse sa tremure.
Lipita de un perete, incremenita si speriata, Nadia a inceput sa planga. Athanasios i-a cerut sa iasa din camera. Trebuia sa plece de acolo: Nadia avea o personalitate pentru care nu existau decat euforia si disperarea, iar intre ele, nimic.
– Termina!, i-a zis el. Nu e bine ce faci! Cand primesti o veste buna, trebuie sa spui: „Unu-zero pentru noi!“, iar cand primesti una proasta: „A marcat echipa adversa!“.
Pe 2 ianuarie, la ora doua dimineata, criza a luat sfarsit. Panagiotis dormea, iar parintii lui au putut fi convinsi sa mearga acasa pentru prima oara de cand intrasera pe usa spitalului.

Apartamentul era rece si intunecat. Au gasit vase in chiuveta, sticle sterilizate pentru biberoane intr-o oala de pe aragaz si cadouri sub brad. Oare aceea era viata lor? Si cum ajunsesera acolo?
Oriunde se uitau, vedeau fotografii cu Panagiotis: la cateva zile dupa ce se nascuse, cu bunicii sau razand in bratele Nadiei. Acum, fiul lor cu par brunet era atat de palid si slab, incat ii puteau numara coastele mititele. Avea sase luni, insa cantarea doar cinci kilograme. Nu cu mult mai mult decat avusese la nastere.
Dar fusese scos de pe lista de transplant, iar Athanasios si Nadia se gandeau ca se va putea vindeca doar cu ajutorul medicamentelor. Avea sa se insanatoseasca si sa ia in greutate, iar inima lui, care acum batea repede si neregulat, avea sa se domoleasca si sa o ia in pas mai usor. Iar peste cativa ani, Athanasios chiar avea sa joace hochei cu el.

Telefonul a inceput sa sune.
Si a tot sunat. Athanasios a ridicat receptorul, a ascultat cateva secunde, apoi a inchis.
– Era cineva de la spital, i-a explicat el Nadiei. Trebuie sa ne intoarcem acolo cat mai repede. A aparut alta problema.
Era ora sase dimineata. Dormisera mai putin de patru ore.
Cand au ajuns, i-a intampinat doctorul Rohlicek. Le-a spus ca medicamentele pe care le folosisera pentru a stabiliza inima lui Panagiotis ii inrautatisera de fapt situatia si ii indusesera un ritm cardiac periculos. Singura sansa pe care o mai avea fiul sau era sa fie conectat la un aparat care sa preia functiile inimii si ale plamanilor, procedura care prezenta si ea riscuri foarte mari: hemoragii, infectii ale sangelui, cheaguri care ar putea provoca un infarct, pierderea unui membru sau leziuni ireversibile ale creierului. In ultimele 16 zile traisera cu sabia lui Damocles deasupra capului pentru ca acum sa afle ca amenintarea nu incetase, ba, mai mult, pandea la orice pas.
– Dar aceasta ne va permite un ragaz de aproximativ o saptamana pentru a-i gasi o inima noua, presupunand ca situatia nu se amelioreaza. Stiu ca va e greu, dar trebuie sa actionam rapid, le-a explicat doctorul pe un ton bland.
A oftat, apoi le-a mai spus:
– Aveti la dispozitie cinci minute ca sa va hotarati.
Athanasios si-a trecut palma peste barba aspra si neagra care ii crescuse in ultimele doua saptamani. Medicamentele nu dadeau rezultate. Si el, si Nadia se simteau dezorientati. Cele cinci minute aveau sa se scurga foarte repede: 300 de secunde in care parintii indurerati trebuiau sa se joace de-a Dumnezeu.
– Va inteleg daca hotarati sa nu va conectati copilul la acest aparat, le-a spus Rohlicek. Si alti parinti au hotarat la fel, pentru ca nu vor sa-si puna copiii la incercare.
Insa, din cate si-a putut da seama Athanasios, doctorul nu sugera ca aparatul avea sa-i provoace dureri lui Panagiotis – intrucat copilul era sedat –, ci ca intelegea daca isi lasau copilul sa moara.
Rohlicek a plecat si i-a lasat singuri pe cei doi tineri contabili, ca sa ia o decizie: sa adune si sa scada, sa calculeze sensul vietii lor.
Athanasios s-a intors catre sotia lui inlacrimata:
– Uite cum vad eu lucrurile. Panagiotis a tot luptat si, pana acum, a reusit sa supravietuiasca. De ce sa-l oprim, Nadia? De ce sa ne pierdem increderea in el? Esti de acord cu mine?
– Da, a soptit ea.
Athanasios a chemat doctorul in camera si i-a spus:
– Amandoi am hotarat sa facem dupa cum ne spune inima. Suntem de acord sa-l treceti pe aparat.

Cand l-a vazut pentru prima oara conectat la aparat,  Athanasios a cazut in genunchi si a izbucnit in plans. Cu cele doua tuburi infipte de o parte si de alta a gatului – unul prelua sangele care mergea spre inima, iar celalalt il aducea inapoi curat si oxigenat –, Panagiotis semana cu un mic extraterestru adormit.
N-o pot lasa pe Nadia inauntru, si-a spus el. Nu-l poate vedea asa.
In cele din urma, Nadia a fost de acord sa nu mearga sa-l vada. Daca ma pierd cu firea, n-o sa mai fiu buna de nimic, s-a gandit ea. Timp de trei zile, a respectat decizia pe care o luase cu sotul ei si a ramas in camera de langa salon, inconjurata de cei dragi. Dar, in cele din urma, n-a mai putut suporta sa fie despartita de copilul ei.
Cand Nadia a fost sa-l vada prima oara, Athanasios a luat-o pe dupa umeri si, cu pasi ezitanti, au intrat amandoi in salon. Nadia i-a aruncat o privire lui Panagiotis, apoi a scos un tipat si a trebuit sa plece de acolo.
– Ii e mai bine acum, i-a soptit Athanasios.
Dar situatia s-a inrautatit. Pe 7 ianuarie, sangele a inceput sa curga din orificiile facute in gatul copilului, facand o balta in jurul capului. Aparatul nu reusea sa faca fata. Singurul mod prin care puteau spera sa-l tina in viata pana cand avea sa fie gasita o noua inima – daca avea sa fie gasita vreuna – era o mica pompa artificiala numita inima Berlin, caci se fabrica in orasul german cu acelasi nume. Aceasta urma sa bata in locul inimii obosite a lui Panagiotis.
– E vorba de o tehnologie de varf pusa la punct pentru persoanele adulte, le-a explicat Rohlicek. Si, pentru a o putea monta, trebuie sa sectionam muschiul inimii.
Doctorul Renzo Cecere, seful programului pentru insuficienta cardiaca si transplant toracic de la Universitatea McGill, le-a vorbit pe sleau:
– Implantul unei inimi artificiale sau transplantul de inima sunt operatii care, la copiii foarte mici, implica dificultati si riscuri considerabile.
Dar oare aveau alta optiune? Asa ca parintii au fost de acord cu operatia de implantare a inimii Berlin.
In noaptea de 8 spre 9 ianuarie, dupa o operatie de zece ore, Panagiotis a fost adus inapoi in salonul de terapie intensiva. Era complet nemiscat, iar stratul gros de bandaje care ii acoperea taietura de pe piept si abdomen il facea sa semene cu o mumie in miniatura.
Sleiti de puteri, Nadia si Athanasios si-au reluat veghea la capataiul copilului. Zilele treceau, insa situatia lui Panagiotis nu se imbunatatea.
Apoi, pe 14 ianuarie, o investigatie cardiaca de rutina realizata cu ultrasunete a scos la iveala faptul ca inima lui Panagiotis se redusese la dimensiuni aproape normale. Doctorii nu stiau ce sa creada, dar in cele din urma au hotarat ca era vorba doar de o ameliorare temporara: inima naturala se micsorase, pentru ca inima Berlin o golise de mult sange, la fel cum se intampla cu o carpa pe care o storci de apa.
Investigatiile cu ultrasunete realizate in urmatoarele zile au scos la iveala totusi un fapt aproape imposibil: inima lui Panagiotis revenise, intr-adevar, la dimensiuni normale.
– N-am mai vazut un pacient atat de tanar care sa se refaca atat de repede! Sa asteptam si sa-i mai monitorizam evolutia in urmatoarele zile, a spus doctorul Luc Jutras, specialist in transplanturi.
Pe data 17 ianuarie, monitorul cardiac a aratat nu doar o singura unda de presiune – cea generata de inima Berlin –, ci si o a doua, generata de inima lui Panagiotis. Nadia si Athanasios erau extrem de fericiti.
Timp de patru zile chinuitoare, toata lumea a urmarit monitorul, temandu-se ca nu cumva cea de-a doua unda sa dispara. Dar n-a disparut.
Pe 22 ianuarie, doctorii au redus inima Berlin la 40% din capacitatea sa, adica la un ritm de 30 de batai pe minut. Un ritm mai scazut ar fi putut duce la formarea unor cheaguri de sange si la leziuni ireversibile ale creierului. Pret de jumatate de ora, cat a durat acest test, inima lui Panagiotis a reusit sa compenseze reducerea activitatii pompei artificiale.
Dar oare sosise timpul ca aceasta sa fie scoasa? Cativa doctori le-au expus situatia celor doi parinti: daca avea sa fie scoasa, nu exista cale de intoarcere. Altfel zis, daca inima fiului lor avea sa se umfle iarasi, sansele de a putea implanta inca o data o inima Berlin erau, dupa cum le-a explicat doctorul Rohlicek, „slabe spre inexistente“.
– Avem incredere in inima lui Panagiotis, a spus Athanasios. Doar el a fost poreclit The Rock! Scoateti-i pompa!
Operatia a avut loc pe data de 24 ianuarie. Si „Stanca“ a invins.

Urmatoarele 72 de ore aveau sa fie decisive. Oare inima lui Panagiotis era suficient de puternica incat sa bata zi si noapte? Nadia si Athanasios stateau la capataiul sau, numarand minutele.
Pe 29 ianuarie, medicii i-au scos tubul de oxigen si, pentru prima oara dupa 43 de zile, baiatul a respirat singur. Si, tot pentru prima oara dupa 43 de zile, parintii l-au putut tine in brate.
– Ia uite!, a strigat Nadia. I-au crescut doi dinti!
Niciunul din ei nu renuntase. Nici parintii, nici doctorii, nici personalul medical si nici micutul Panagiotis.
Dupa o serie de analize, copilul a fost externat pe data de 19 februarie. Doua zile mai tarziu, familia a sarbatorit, in sfarsit, Craciunul acasa.
– N-ai voie sa ne mai faci necazuri cat oi trai! Si trebuie sa iei numai zece la scoala!, i-a zis Nadia baietelului, privindu-l cu un zambet larg.
– Si sa te faci hocheist!, a adaugat Athanasios.</p>

Vote it up
151
Ți-a plăcut acest articol?Voteaza