O căsnicie mai bună (în numai o zi)

Relaţia unei vedete de radio trece cu brio peste toate încurcăturile vieţii.  
 

ORICE CĂSNICIE are momentele ei mai bune sau mai proaste. Sunt zile în care îţi priveşti soţia şi auzi coruri cereşti murmurând „Aleluia“, apoi sunt zile în care îţi vine să întrebi: „Cine eşti şi ce caută toate lucrurile tale în casa mea?“ Acelea sunt zilele în care joci golf. Şi pescuitul ajută, sau să scrii sonete sau să sapi fântâni. Vă va ţine departe unul de celălalt pentru câteva ore, iar asta e de obicei tot ceea ce aveţi nevoie.

Am pregătit un discurs despre căsnicie care durează vreo 15 minute şi e oarecum amuzant. („Regulile într-o căsnicie sunt aceleaşi ca într-o barcă de salvare. Fără mişcări bruşte, nu înghesui persoana de alături şi ţine-ţi toate gândurile prăpăstioase pentru tine.“) Fiind un tip care a fost căsătorit de trei ori, mă simt obli­gat să împărtăşesc aceste observaţii pătrunzătoare.

Aşa că am luat un taxi spre aeroport, pentru a lua avionul spre Atlanta, unde ţineam discursul. Eram în New York, la Societatea Edith Wharton, dar acolo nu am vorbit despre căsnicie, pentru că scriitoarea avusese una foarte nefericită. Taxiul se opreşte la cabina de pe podul Triborough, iar eu îi dau taximetristului o bancnotă de cinci dolari pentru taxa rutieră, dar el o dă la o parte şi îi înmânează bărbatului din cabină o bancnotă de 50 de dolari, care se dovedeşte a fi contrafacută. „Şi contrafăcută prost pe deasupra“, spune omul care încasează taxa. Bancnota de 50 de dolari este confiscată, completăm formulare, plătesc taxa şi ajungem la aeroport cu 30 de minute înainte de decolare. Îi dau şoferului 25 de dolari pentru o cursă care face 23,75, iar el urlă: „De ce te răzbuni pe mine?!“ Pentru că ştiai că bancnota era falsă. Nu m-am născut ieri.

O iau la goană către avion. Trebuie să vorbesc la un prânz caritabil, iar mie nu-mi plac astfel de ocazii, pentru că trebuie să suporţi recunoştinţa celorlalţi, lucru foarte obositor. Poate părea nepoliticos, dar e adevărat. Te duci să ţii un discurs gratis la o organizaţie creştină sau la societatea economiştilor sau la şcoala de scufundare liberă dintr-un orăşel de provincie, iar 30 de oameni vin şi-ţi spun ce lucru minunat faci pentru ei – te epuizează pur şi simplu. Dacă măcar un om ţi-ar spune un banc în loc să-ţi mulţumească, l-ai lua în braţe de fericire.

Mă urc în avion. Am locul 8D într-unul din avioanele acelea de jucărie pe care liniile aeriene par să le fi introdus special pentru copiii de clasa a IV-a. Sca­unele nu sunt prea blânde cu oamenii bine dezvoltaţi pe verticală, ca mine, iar când bărbatul de pe locul 7D îşi înclină scaunul pe spate, aproape că mă omoară. Dacă Abraham Lincoln ar sta pe 8D, ar renunţa la toată povestea cu „nimănui să-i fim potrivnici“ şi l-ar ples­ni pe 7D peste căpşorul lui mic şi chel. Dar îmi ţin gura şi mă abţin să-l împuşc şi pe vecinul meu de pe 8C, un individ ca un porcuşor, care poartă un pulover scump şi pantofi cu ciucuri, şi îşi înfulecă prânzul în timp ce citeşte Wall Street Journal şi mă împunge cu cotul. Eu vin dintr-o regiune a Americii unde oamenii îşi cer scuze dacă te-au lovit şi au grijă să n-o mai facă. El vine dintr-o regiune a Americii unde dai din coate şi îi împingi pe ceilalţi la o parte ca să-ţi faci loc până la troacă.

Prânzul caritabil din Atlanta e ţinut de o organizaţie a Oamenilor Foarte Bogaţi Care Îi Ajută Pe Oamenii Amărâţi Cu Condiţia Să Nu Fie În Aceeaşi Încăpere Cu Ei şi e plină de masculi alfa de felul celor pe care-i vezi umflându-se în pene prin aeroporturi, urlând în telefonul mobil, şi femei exuberante care-ţi spun că îţi adoră emisiunea TV şi n-o ratează în nicio duminică, deşi emisiunea e la radio şi e sâmbăta. Îmi ţin discursul de 15 minute, care brusc nu mai e deloc amuzant, iar pre­şedintele Oamenilor Foarte Bogaţi îmi oferă, în semn de recu­noş­tinţă pentru generozitatea mea, un trofeu oribil, pe care îl depun într-un coş de gunoi din aeroport, după care zbor înapoi acasă, către Minnesota, unde soţia mea elegantă mă aşteaptă la ieşirea din aeroport, în maşina ei.

Mă bucur să o văd. Suntem căsătoriţi de zece ani şi avem, fără îndoială, problemele noastre, dar în clipa de faţă nu-mi vine în minte niciuna. Mergem cu maşina pe străzile din St. Paul şi nu-mi doresc să fiu nicăieri în altă parte. Suferinţa este secretul unei căsnicii fericite. Aşa că du-te şi suferă un pic, apoi întoarce-te acasă.

 

GARRISON KEILLOR este gazda emisiunii A Prairie Home Companion, de la Radioul Public din Minnesota. El şi soţia lui, Jenny Lind Nilsson, locuiesc în oraşul St. Paul, din statul Minnesota.
 

 

Vote it up
177
Ți-a plăcut acest articol?Voteaza