O școală care luptă cu rasismul

Într-o şcoală dintr-un orăşel slovac, copiii romi sunt integraţi printre ceilalţi. Toată lumea are de câştigat
 

MĂRUNŢEL, CU PĂRUL NEGRU aranjat cu gel în formă de ţepi, geacă neagră din piele şi un zâmbet neastâmpărat, Jozef Rakaš arată, la 15 ani, ca un băiat de cartier versat. Repetă clasa a VII-a pentru a treia oară. Un copil rom dintr-o zonă lovită de sărăcie din estul Slovaciei care, ca mulţi alţii înaintea lui, nu a fost niciodată interesat de şcoală. Totuşi, zilele acestea Jozef a început să fie atent la matematică, engleză şi istorie, ca la nişte animale interesante, dar exotice.

Jozef este parte a unui experiment nou şi îndrăzneţ, chiar dacă încă nesigur: la şcoala primară din satul Šarišské Michal’any, o localitate îngrijită, cu oameni înstăriţi, aflată la 400 de kilometri est de Bratislava, un tribunal a decis integrarea elevilor romi în acelaşi colectiv cu cei care nu sunt de etnie romă. E vorba de copii care erau obişnuiţi mai degrabă cu conflictele decât cu prietenia.

Până de curând, Jozef şi colegii lui romi au trăit într-un fel de apartheid, având săli de clasă, locuri de joacă şi toalete separate - o segregare instituţională bazată pe criterii etnice şi pe convingerea că elevii romi învaţă mai greu.

În ciuda atitudinii lui obraznice, Jozef e reticent când vine vorba despre cum era „înainte“, când depăşirea unor graniţe invizibile era plină de pericole. Dacă vorbea cu un elev care nu era tot rom, risca să fie jignit şi umilit – un hoţ, mâncător de câini sau ţigan leneş şi prost, ai cărui părinţi se îneacă în băutură de fiecare dată când primesc ajutorul social lunar.

Mă priveşte cu un zâmbet spăşit şi ridică din umeri.

– Acum e altfel, e mai bine când suntem împreună, spune el. Tot nu prea-mi place la şcoală, dar e mai bine când suntem prieteni.

E un sentiment frumos, dar Jozef, un băiat isteţ, ştie că e nevoie de mult mai mult decât de câţiva prieteni, pentru o adevărată schimbare. Ţinând cont de implicarea redusă a autorităţilor locale pentru a impune aplicarea deciziei judecătoreşti, speranţa lui şi a colegilor lui de clasă pentru viitorul apropiat se bazează pe un bătrân profesor, care este capabil să vadă dincolo de stereotipuri – directorul cel hotărât al şcolii – şi pe copiii înşişi.

În privinţa rasismului împotriva etnicilor romi, Slovacia este una dintre ţările europene în care se produc cele mai grave abateri: o ţară cu 5,5 milioane de locuitori care, în afara zonelor urbane importante, are palate ca-n poveşti, dar şi ghetouri segregaţioniste, care nu ar părea nelalocul lor în Haiti. Recesiunea economică a lovit puternic în special în est, unde trăiesc cei mai mulţi dintre cei aproximativ 500.000 de romi din ţară. Majoritatea îşi duc existenţa la limită, respinşi, ocoliţi şi abuzaţi, cu o dietă săracă, asistenţă medicală şi dentară practic inexistente şi o speranţă de viaţă cu 15 ani mai mică decât media naţională. Casele lor sunt construite din chirpici.

Un rezultat cumplit este chiar rasismul susţinut de stat – înregimentarea copiilor romi în clase care pun accentul pe învăţarea pe de rost a noţiunilor şi îi formează pentru eşecuri viitoare. Mulţi ajung în şcoli pentru copii cu handicap mintal, pentru că, pur şi simplu, nu există loc pentru ei în altă parte. Iar dintre cei care merg la şcoli normale – copii ca Jozef –, doar 28% ajung la liceu, comparativ cu 95% dintre elevii care nu sunt de etnie romă. După cum ştim cu toţii, lupta cu rasismul este o provocare grea. Romii sunt murdari, mi se spune. Copiii lor au păduchi. Julio Marckovcé, proprietarul unei pensiuni din Prešov, oraş universitar aflat la sud de Šarišské Michal’any, îmi explică:

– Nu muncesc, fiecare familie are câte zece copii şi nu fac altceva decât să ia bani de la stat.

ŞCOALA PRIMARĂ din Šarišské Michal’any e o clădire cu arhitectură „comunistă“, două etaje de beton şi mortar vopsite în galben şi portocaliu. Când îi treci pragul, primul lucru pe care îl vezi e o pictură murală care se întinde pe toată lungimea holului principal: copii de toate culorile ţinându-se de mâini şi zâmbind. E o lucrare luminoasă, făcută de copii pentru copii – un mesaj care încearcă să se facă auzit într-un sat cu 3.000 de locuitori, cu aceleaşi opinii şi temeri ca în restul ţării. În ianuarie 2012, după ce un complet de trei judecători a respins recursul şcolii la decizia unui tribunal inferior, părinţii şi profesorii au participat la un miting încins, denumit în ziarul local „Salvaţi şcoala pentru copiii noştri“. Temându-se pentru note, fricţiuni şi bătăi, părinţii au ameninţat că-şi vor retrage copiii.

Şi aşa Jaroslav Valaštiak, un profesor de biologie devenit administrator, a devenit noul director al şcolii. Înalt şi suplu, cu o preferinţă pentru hainele negre, fumător ocazional, el a fost ales de consiliul local pentru a inaugura noua eră. Apoi a fost lăsat să se descurce cum ştie mai bine cu 406 elevi, dintre care mai mult de jumătate provin din mahalaua de romi din Ostrovany, un sat aflat la trei kilometri, care nu are o şcoală proprie.

Îl întreb dacă se consideră un purtător de stindard al schimbării.

– Uneori, mi se pare că mă izbesc cu capul de un zid, spune el, după un moment de gândire. Dar cunosc problemele romilor. Nu am acceptat niciodată provocări fără sens şi sunt de acord să-mi fie criticate deciziile.

A descoperit că e greu să împaci decizia tribunalului cu realitatea elevilor care provin din medii atât de diferite. Cum poate plasa într-o clasă cu copii care nu sunt de etnie romă cele două sau trei fete rome vizibil însărcinate, situaţie care apare de două-trei ori în fiecare an? Şi ce să facă el cu jumătate dintre copiii romi, care nici măcar nu mai apar la şcoală a doua zi după ce au primit cecul cu alocaţia?

Le cere elevilor să explice absenţele. „Părinţii şi bunicii mei au stat treji toată noaptea“, este, de obicei, răspunsul primit. Rămâne nerostit faptul că s-a băut mult, s-a ţipat mult şi nu a fost nimeni care să aibă grijă de fraţii mai mici dimineaţa.

– În prezent, încă mă aflu într-un moment dificil: începutul, continuă profesorul. Există decizia tribunalului, care nu specifică procentele amestecului de elevi din clase, şi profesorii care nu vor să schimbe lucrurile. La fiecare şase luni, ei propun care elevi trebuie mutaţi.

Doar o mână de copii romi sunt transferaţi, iar aceştia nu prea au abilităţile necesare pentru a face faţă în clase unde independenţa şi curajul sunt apreciate. Să luăm exemplul unei fete de etnie romă de clasa a V-a, din Ostrovany, prezentă la ora de educaţie civică a unei clase mixte. Stând singură într-o bancă goală, în mijlocul clasei, stătea tăcută în timp ce restul elevilor lucrau intens la computere în jurul ei. Era ca şi cum ea nu exista.

– E păcat că nu am filmat scena, îşi aminteşte Alica Petrasová, profesor de pedagogie la Universitatea din Prešov. Într-o întâlnire pe care am avut-o după aceea cu profesorii, i-am întrebat de ce se întâmplase asta. Ei nu considerau că ar fi greşit cu ceva!

Totuşi, în cei doi ani de când Valaštiak a luat în primire poziţia de director, au avut loc schimbări vizibile, pozitive şi controversate. În pauza de dimineaţă, mă aventurez pe holurile şcolii şi văd un amestec de copii romi şi alţii care nu sunt de etnie romă, o mare de lumină şi întuneric, strigând, râzând şi înghiontindu-se reciproc.

– Suntem mereu împreună, spune Dominik Veslovsky, un copil blond şi delicat, despre prietenul lui rom Matús Kova-Pešta. Ambii băieţi au 13 ani.

La locurile de joacă nu mai există segregare, iar cluburile de tip after-school, cândva un bastion al copiilor albi, sunt acum mixte. S-a ridicat interdicţia impusă părinţilor romi de a intra în curtea şcolii. Au apărut zece mese noi la cantina care, atunci când Valaštiak a preluat postul de director, era rezervată exclusiv elevilor care nu erau romi. În timp ce ei se bucurau de o masă caldă oferită gratis de guvern, colegii lor romi erau exilaţi afară, să mănânce sandvişul pe care îl primeau dimineaţa, la sosirea la şcoală. Acum, există suficient spaţiu pentru ca elevii de etnie romă de până la clasa a V-a să primească o masă caldă, chiar dacă elevii mai mari încă sunt ţinuţi afară.

– Romii sunt nişte oameni foarte deschişi la suflet, spune directorul. E absolut necesar să lucrezi cu inima lor deschisă şi să nu-i supui discriminării. Am început să-i învăţăm obiceiurile sociale şi culturale şi chiar felul în care trebuie să mănânce.

Dar apoi, explică în continuare Valaštiak, cei mai mulţi merg acasă, în mahalaua din Ostrovany, unde mâncarea e pe sponci, iar sărăcia lucie domneşte în spatele unui zid înalt de 2,2 metri şi lung de 150 metri, care ţine mizeria ascunsă în interior.

Peter Kaleja, un consilier rom pe care Valaštiak l-a angajat în septembrie 2012, pentru a îmbunătăţi modul de predare, mă însoţeşte dincolo de zid. Văd magherniţe părăginite, de-a lungul unor drumuri înguste şi prăfuite. Acoperişurile sunt făcute din tablă ruginită. Mă izbeşte un amestec de mirosuri: tutun, mâncare alterată, transpiraţie, parfum ieftin şi scutece murdare. Câini costelivi îşi fac drum printre picioarele copiilor mici. Câţiva copii aruncă o minge de fotbal zdrenţuită şi se joacă în praf, lângă o poartă din sârmă ghimpată.

Sunt bebeluşi peste tot, purtaţi în braţe de mamele sau de surorile mai mari, sau proptiţi în nişte scaune improvizate. Dar, cu toate acestea, atmosfera este ciudat de liniştită, chiar letargică. Oamenii parcă se mişcă în reluare. Alcoolismul este răspândit pe scară largă. Şomajul, resentimentele şi un acut sentiment de neputinţă sunt la ordinea zilei. Îi aud cum se plâng că ajutorul social nu le ajunge să trăiască din el, cu atât mai puţin să trimită copiii la şcoală. Milan Kaleja, un bărbat slăbănog de vreo 50 de ani, cu o mustaţă groasă şi calificare de muncitor în construcţii, nu a mai avut un serviciu adevărat din 1998.

– Oamenii dau anunţ că angajează, dar când ajungi acolo şi văd că eşti rom, dintr-o dată nu mai este nicio slujbă disponibilă.

Peter Kaleja, consilierul în pedagogie, un bărbat mândru, slab, cu voce blândă, tată a cinci copii, se enervează când observă că mulţi dintre copii nu vor putea să-şi susţină cauza, pentru că nu sunt învăţaţi cum să o facă.

– Problema începe aici, acasă, îmi spune el, unde părinţii nu înţeleg valoarea unei educaţii solide.

Dar există speranţe. La şcoala din Šarišské Michal’any, mulţi dintre elevi sunt în avangardă, gata să lupte pentru ceea ce consideră ei că este corect şi să le ţină partea prietenilor lor. Mă întâlnesc cu aproximativ 20 dintre ei după ore, copii din două comunităţi, înghiontindu-se reciproc şi râzând, în timp ce stăm în jurul unei mese lungi.

Jozef, băiatul de 15 ani din clasa a VII-a, îmi spune că la şcoală trebuie să faci eforturi ca să te integrezi. Odată ce s-a hotărât să se pună cu burta pe carte, „n-a mai fost aşa de greu“. Iar Monika Karnišová, o blondă înaltă, de 15 ani, care vrea să devină actriţă, observă:

– Toată lumea merită o şansă. Culoarea pielii nu e importantă. Ceea ce contează este caracterul.

Apoi, pe melodia Mamma Mia a formaţiei ABBA, îmi cântă versiunile create în şcoală în slovacă şi într-o engleză stricată. Sună puţin ciudat, fredonată cu suflet şi un pic fals:

„Dă-mi mâna, arată-mi că eşti lângă mine,

Eşti prietenul meu şi aşa vei rămâne.

Hai să ne distrăm şi să fim împreună ca unul!“

Directorul zâmbeşte. Asta îi lipsise când venise la şcoală, cu doi ani în urmă: copii romi şi de alte etnii stând împreună, copii cu visurile, aspiraţiile şi valorile lor, care includ noţiunile de egalitate şi drepturi ale omului.

– Copiii sunt bine-mersi, spune el. Iar schimbarea prin ei se va împlini.

Vote it up
436
Ți-a plăcut acest articol?Voteaza