Numai eu gândesc aşa?

Te-ai întrebat vreodată dacă nevrozele, fobiile şi excentricităţile tale sunt fireşti? Nicio grijă, experţii noştri îţi urează bun-venit în clubul oamenilor normali.
 

Sunt oare singura persoană din lumea asta care e de părere că bărcile ţinute într-o zonă departe de apă sunt de rău augur? Nu? În fine, de un lucru sunt sigură: mulţi dintre voi aveţi propriile ciudăţenii. Aşa că am făcut o listă cu obsesiile şi anxietăţile citi­torilor şi am mers cu ea la terapeuţi şi profesori pentru a găsi un răspuns la întrebarea… mai sunt şi alţii cu aceleaşi ciudăţenii?

DETEST SĂ PRIMESC CADOURI. De fiecare dată când primesc vreunul, în minte îmi vine un singur gând: „A, super, acum trebuie să îi iau şi eu un cadou“. Asta ce înseamnă, că sunt un fel de Grinch al cadourilor?

Ca să fim exacţi, Grinch (personaj din cartea „Cum a furat Grinch Crăciu­nul“, a scriitorului american Dr. Seuss) de fapt nu ura deloc ideea de cadou. Adevărul este că îi plăceau aşa de mult, încât obişnuia să fure cadourile altora. Aşa că nu eşti deloc un Grinch. Dar nici nu eşti singurul sau singura care gândeşte aşa.

Există chiar anxietatea de a oferi cadouri, descrisă de profesorul D.B. Wooten, de la Universitatea din Michigan, ca o anxietate bazată pe „nevoia de aprobare şi frica de a fi văzut sau judecat într-o formă negativă“. Atunci când primeşti un cadou şi asta te obligă să iei din politeţe la rândul tău un cadou, e normal că nu o faci din plăcere. Iar atunci când apare şi grija dacă ceea ce ai luat tu este la fel de frumos sau de scump, simţi că ai fost pus în faţa unui mare test.

„Gândiţi-vă de câte ori nu aţi văzut în comedii scene întregi bazate pe anxietatea creată de alegerea cadourilor“, spune Alan Hilfer, şeful departamentului de psihologie la Centrul Medical Maimonides, din New York. Îşi aminteşte chiar de o situaţie din viaţa de zi cu zi, când prietenii care călătoreau des se întorceau întotdea­una acasă cu un cadou pentru el. „Dacă ajungeau în Columbia, era inadmisibil pentru ei să nu îmi aducă şi mie un pachet de cafea veritabilă. Pentru mine asta însemna că data viitoare când plec în călătorie va trebui să le iau şi eu o atenţie cât de mică.“

Ideea de a merge într-o vacanţă cu o mică listă de cadouri îl agasa aşa de tare încât, într-un final, a deschis su-biectul. Dar, în loc să spună: „Nu trebuie să îmi aduci nimic când pleci, pentru că mie nu-mi place să caut o atenţie pentru tine“, a ales să spună: „Te rog să cheltuieşti banii pentru tine şi familia ta, nu pentru mine“.

Şi, uite, aşa, problema (şi cadourile) au dispărut. În concluzie, poate că ar fi bine să aflaţi, într-un mod cât mai delicat cu putinţă, dacă nu cumva şi cealaltă persoană vă face cadouri din obligaţie.

PRIETENII ÎMI SPUN CĂ SUNT DE-A DREPTUL OBSEDAT(Ă) DE „TEORIA CONSPIRAţIEI“. Eu aş spune mai degrabă că sunt obsedată de adevăr. Serios acum, nu toată lumea vede comploturile, maşinaţiile şi trădările din jurul nostru?

Nu, nu toată lumea vede aşa lucrurile. Ceea ce nu înseamnă că sunt orbi sau că tu nu eşti tocmai în toate minţile. „Ca societatea să meargă cum trebuie, avem nevoie de persoane care sunt ultra-calme aşa cum, la fel de mult, avem nevoie de panicarzi“, explică psihiatrul Howard Forman, de la Colegiul de medicină Albert Einstein, din New York. Panicarzii sunt teoreticienii conspiraţiei – persoane care nu îşi găsesc liniştea până nu pun cap la cap toate detaliile.

Bineînţeles că acest tip de persoane au tendinţa să exagereze. Dar pot să meargă până în pânzele albe şi să des­copere, de exemplu, că guvernul ne ascultă conversaţiile telefonice – idee ce părea exagerată până ce Edward Snowden a dovedit că este adevărată.

„Lumea e plină de lucruri pe care nu o să le înţelegem niciodată. Când căutăm semnele unei conspiraţii, încercăm, de fapt, să câştigăm puţin controlul asupra vieţii noastre“, explică dr. David M. Reiss, psihiatru în San Diego.

MĂ DAU ÎN VÂNT DUPĂ TOT FELUL DE MIROSURI CARE ALTORA LI SE PAR DEZGUSTĂTOARE! Mirosul de vopsea! De benzină! Până şi (pot să admit, în sfârşit) mirosul de şosete murdare – jur că parcă aduce a nuci rumenite. Voi?

„Există anumite grade de intensitate pentru felul în care oamenii percep o experienţă, inclusiv pentru felul în care miros obiectele din jur“, spune dr. David M. Reiss. Unii dintre noi sunt mai sensibili la anumite izuri, fie că le repugnă sau că le plac.

Nervii olfactivi ajung din nas direct în sistemul limbic, partea creierului care înmagazinează amintiri şi proce­sează emoţii. Aşa că, dacă îţi aduci aminte cu plăcere de perioadele când erai răcit şi mama ta avea grijă de tine, mirosul de camfor şi mentol s-ar putea să te facă să te simţi în al nouălea cer. La fel stau lucrurile şi pentru mirosul de şosete murdare: poate că tu şi fratele tău obişnuiaţi să vă jucaţi împreună în pădure după care vă întorceaţi acasă fericiţi, dar murdari şi asudaţi. Un simplu miros îţi poate aduce aminte de experienţe plăcute din trecut, fără ca tu să conştientizezi acest lucru.

ÎNTOTDEAUNA UIT VISELE ÎN CARE ÎMI VINE O IDEE GENIALĂ. Întrebarea mea este: ideile acelea chiar erau atât de bune sau doar aşa păreau în vis?

„Atunci când dormim, mintea se relaxează, iar gândurile zboară eliberate de orice limitări logice sau autocenzură“, explică medicul Archelle Georgiou, din Minneapolis. Drept rezultat, câteodată ne vin în vis nişte idei pe care altfel nu le-am avea în viaţa reală. E foarte posibil ca unele dintre aceste idei să fie într-adevăr stră­lucite. În 1953, James Watson a visat doi şerpi împleticiţi, imagine care l-a făcut ulterior să se gândească la forma unui dublu helix (sau a unei scări în formă de spirală). Acesta a fost doar începutul uneia dintre cele mai importante descoperiri ştiinţifice a secolului XX. Împreună cu Francis Crick, Maurice Wilkins şi Rosalind Franklin, omul de ştiinţă James Watson a dovedit că structura moleculei de ADN este, de fapt, un dublu helix.

În cazul în care te gândeşti la câte premii Nobel ai pierdut pentru că nu ţi-ai notat ideile din vis, aminteşte-ţi episodul din Seinfeld care trata acest subiect. Jerry a inventat o poantă genială în vis şi s-a trezit în mijlocul nopţii să o noteze. A doua zi nu în- ţelegea nimic din scrijeliturile lui. Şi-a rugat prietenii să-l ajute, dar nimeni nu înţelegea scrisul. Era oare o glumă de calibrul unei idei Nobel? Într-un târziu, după ce şi-a adus aminte poanta din vis, Jerry a realizat că gluma nu avea niciun fel de haz.

CU CÂT ÎNAINTEZ ÎN VÂRSTĂ, CU ATÂT devin mai cârcotaş. Dacă cineva din faţa mea se mişcă mai încet, îmi aud propria voce care bombăne „Hai, odată!“ şi îmi dau seama că m-a luat pe dinainte! E normal să devenim mai ursuzi oda­tă cu trecerea timpului?

„E un lucru care se întâmplă multor persoane şi, din păcate, nimeni nu îşi face prieteni atunci când se poartă aşa. Cu toţii astfel de gânduri, numai că trebuie să avem grijă să nu rostim chiar tot ce ne trece prin cap“, spune psihoterapeuta Tina Tessina.

Acea grijă se numeşte autocenzură, o deprindere pe care cei mici trebuie să şi-o dezvolte pe măsură ce cresc. Gândiţi-vă cum ar fi să ne comportăm cu toţii ca nişte copii şi să spunem unui străin într-un lift „Vai de mine, ce gras eşti!“. În cazul bătrânilor, cenzura poate dispărea ca urmare a declinului neurologic.

Un alt motiv pentru care oamenii în vârstă pot părea nerăbdători este faptul că ei chiar nu mai au timp de pierdut. „Nu ne prea vine să pierdem timpul la piaţă în spatele vreunei persoane, care îşi alege cu grijă bucata de salată verde“, spune Alan Hilfer, şeful departamentului de psihologie la Centrul Medical Maimonides din New York.

AM VĂZUT filmul „SUB ACEEAşI STEA“ şI NU AM VĂRSAT NICIO LACRIMĂ. Sunt printre singurii oameni care nu au plâns la acest film. De când au aflat, toţi prietenii sunt furioşi pe mine.

Nici tu nu ştii prea bine de ce, dar cei doi puşti adorabili, curajoşi, amuzanţi şi bolnavi de cancer din film nu te-au impresionat nici cât negru sub un-ghie? OK, dar acest lucru nu te face întruchiparea insensibilităţii. „Sunt tot felul de motive pentru care o persoană nu plânge la o dramă în timp ce în jurul ei toată lumea flutură de zor batistele. S-ar putea să fii mult prea copleşit ca să fii în stare să plângi“, spune terapeuta Tina Tessina.

E posibil ca o întâmplare din trecut să fi fost aşa de traumatizantă pentru tine – cum ar fi pierderea mamei la o vârstă fragedă – încât nu ai reuşit să procesezi în întregime toată durerea. Atunci când te izbeşti de o situaţie similară cu evenimentul din trecut, faţă de care ţi-ai impus anumite bariere ca să nu te rănească în continuare, atunci lipsa plânsului continuă să fie o formă de apărare faţă de acea traumă. Sau poa­te că vezi cum eşti manipulat şi refuzi să cedezi în faţa unei poveşti lacrimogene.

PASIUNEA MEA PENTRU VEVERIţE ESTE AşA DE MARE, ÎNCÂT UNEORI MĂ SPERIE. Deşi viaţa mea nu e

deloc plictisitoare sau jalnică, de multe ori mi s-a întâmplat ca par­tea cea mai frumoasă dintr-o zi să fie momentul în care hrănesc veveriţele.

„Cunosc foarte multe persoane care au întotdeauna la ei mici trataţii pentru căţei. Hrănitul veveriţelor nu e aşa de răspândit, dar oamenii au avut dintotdeauna legături puternice cu animalele. Îmi aduc aminte de o femeie care în fiecare dimineaţă mergea în parc pentru a arunca resturi de pâine la porumbei. Exasperaţi de mizeria făcută, toţi vecinii au încercat să o facă să renunţe. De fiecare dată ea le răspundea că «şi porumbeii trebuie să mănânce». Pe lângă cele mai bune intenţii, ritualul de hrănire a păsărilor îi oferea un scop în viaţă“, spune Alan Hilfer.

E adevărat, animalele sunt adorabile şi uşor de iubit. Aşa că nu ai de ce să-ţi faci probleme pentru că eşti doamna cu veveriţele.

MĂ SIMT ÎNGROZITOR DE PROST DACĂ SE ÎNTÂMPLĂ SĂ ÎNTÂRZII LA O ÎNTÂLNIRE, dar atunci când cine­va nu vine la timp, nu am nicio problemă. De ce sunt mai exigent(ă) cu mine decât cu restul lumii?

Eşti tipul de persoană care „face pe plac celorlalţi. Urăşti să fii respins, nu-ţi place să fii judecat şi nu vrei sub nicio formă să îi superi pe cei din jurul tău“, explică dr. Friedemann Schaub. Aşa că ai pus la cale un „plan de supravieţuire“, pentru a fi sigur că eviţi fricile enumerate mai sus. Conform acestui plan, te asiguri că ajungi la timp la întâlniri pentru a nu oferi motive de supărare. Doar aşa scapi de anxietăţile tale.

Faptul că ceilalţi întârzie puţin şi te fac să îi aştepţi nu te deranjează pentru că nu declanşează în tine acelaşi nivel de îngrijorare şi teamă. De fapt, chiar s-ar putea să te bucure întârzierea lor pentru că aşa arăţi că poţi fi înţelegătoare şi bună, lucru care îţi oferă încredere în tine.

Nu uita: deşi sintagma a face pe plac celorlalţi poartă cu ea conotaţii uşor serviabile, a fi de încredere şi iertător sunt două calităţi extrem de preţioase. De fapt, spune dr. Forman, de la Colegiul Albert Einstein: în general, fac dovada unui „individ foarte bine integrat, care se bucură din plin de plăcerile vieţii comparativ cu o persoană care este mai puţin iertă­toare“. Aşa că iartă-te pentru faptul că eşti îngăduitor.

EU SUNT DOMNUL PESPOCU. Nu sunt nici idiot, nici timid. Şi totuşi, atunci când rostesc un cuvânt, iese diferit faţă de ce aveam eu în minte. Ce se întâmplă?

„Ai dreptate, nu eşti un idiot, dar eşti cel mai probabil un «zăpăcit»“, spune dr. Archelle Georgiou. Persoanele cu capul aglomerat de idei au tendinţa de a se întrerupe din ceea ce zic sau de a revizui ce au de spus pe măsură ce vorbesc. „«Zăpăcitul» se simte ca şi când ar avea 20 de gânduri deodată şi vrea să le exprime pe toate“.

Această manifestare se instalează în jur de şapte sau opt ani şi nimeni nu ştie ce o declanşează. Dr. Archelle Georgiou recomandă vizita la un logoped, care te poate ajuta să îţi reducă viteza de vorbire.

Vote it up
112
Ți-a plăcut acest articol?Voteaza