Nu vrea sa uite niciodata

Artistul german Gunter Demnig si-a asumat o misiune de suflet: comemorarea celor care au pierit in Holocaust 
 
<p>Pe o strada aglomerata din partea veche a orasului Köln, Gunter Demnig sta in genunchi ridicand cu o parghie o piatra de pavaj. In spatiul ramas, pune un bloc de ciment acoperit cu alama stralucitoare, pe care il bate ferm in locasul sau cu un ciocan de lemn.

Odata treaba terminata, Demnig se ridica cu un geamat, isi scoate palaria turtita de pe cap si se da inapoi un pas, curios sa vada daca trecatorii pot vedea cuvintele scrise pe placa come-morativa instalata pe Roonstrasse nr. 33. „Herbert Josef a locuit aici“, citeste el. „Nascut pe 6 iunie 1905, deportat la Auschwitz in 1943, ucis in martie 1945.“ Unei victime a Holocaustului, pana atunci anonima, i se dedica un monument comemorativ.

In timp ce Demnig isi aduna sculele, o tanara imbracata elegant, impingand un carucior de copii, se opreste si examineaza placa. Femeia ii spune ca, in casa in care locuieste, a trait candva o familie de evrei dintre care cei mai multi au fost exterminati in lagare, crede ea. Oare el ar fi putut sa afle mai multe despre ei ca sa poata fi comemorati printr-o placa?, il intreba ea pe Demnig.

In ultimii 15 ani, Demnig, un tip scund si bine facut, in jur de 65 de ani, a creat si instalat personal aproximativ 28.000 de astfel de placi comemorative in peste 600 de orase mari, orasele sau sate de pe tot cuprinsul Germaniei si dincolo de granitele acesteia. Toate sunt realizate in talmes-balmesul din apartamentul sau-studio din Köln, unde sta ghemuit deasupra unei banci de lemn, imprimand migalos literele pe placile din alama.
Fiecare placa necesita aproximativ 30 de minute pentru a fi realizata si, tinand cont de aspectul musculos al bratelor lui Demnig, nu este o treaba usoara. Din cand in cand se opreste din lucru pentru a lua o inghititura din berea sa preferata.

Demnig isi numeste placile „Stolpersteine“, denumirea germana pentru „pietrele de care te `mpiedici“, „pentru ca scopul lor este sa aduca teribilele amintiri in atentia celor de azi“. El crede cu tarie ca micile placi de 10 centimetri patrati, pe care oamenii calca atunci cand merg zilnic la serviciu, exprima intr-un mod mai personal si mai profund groaza Holocaustului decat monumentele „oficiale“, precum vastul Muzeu Evreiesc din Berlinul natal.
„Este aproape imposibil pentru noi sa intelegem exterminarea voita a sase milioane de oameni“, remarca Demnig. „Dar daca privirea ta este atrasa de sclipirea soarelui pe una dintre aceste mici placute de pe strada, pentru ca apoi sa te opresti ca sa citesti numele victimei si sa te uiti spre cladirea care era odata caminul ei, atunci Holocaustul capata o fata mai umana si mai personala.“

In timp ce ne indreptam spre urmatorul loc in care va fi amplasata o placa, trecem pe langa un  bloc de apartamente unde Demnig, care nu este evreu, a  montat 22 de placi. ~si aminteste cum proiectul a evoluat din munca sa de artist cu orientari de stanga.
„Pictam o linie alba de-a lungul drumului pe care sute de tigani l-au facut pe jos spre gara din Köln, in anul 1940, pentru a fi apoi dusi spre lagarele de concentrare. Era ca o repetitie cu costume a Holocaustului, pentru ca nazistii au vrut sa vada reactiile germanilor obisnuiti. Cum nimeni nu a prostestat in legatura cu disparitia lor, aceasta a deschis drumul spre deportarile in masa.“

O femeie mai in varsta i-a spus odata: „Sustin ceea ce faceti, dar trebuie sa va spun ca aici nu au locuit niciodata tigani“.  Inca isi aduce aminte cat de tulburata a fost acea doamna cand el i-a aratat documente din arhiva care ii dovedeau ca se insela. „Niciodata nu-si daduse seama ca oameni care puteau sa-i fie vecini fusesera trimisi la moarte chiar sub nasul ei.“

Demnig a pus prima placa in Köln in 1995, instaland-o pe furis, fara ca autoritatile locale sa stie. In anul urmator, o multime de astfel de „Stolpersteine“ si-au facut aparitia in vechiul cartier evreiesc din Berlin, si asta fara vreo aprobare oficiala. Din momentul in care mass-media germana a devenit interesata de proiect, a fost asaltat de cereri de pe tot cuprinsul Germaniei si din strainatate pentru a crea placi in amintirea familiilor, rudelor sau prietenilor ucisi.
Spre bucuria lui Demnig, unele scoli din Germania au intrebat daca pot „adopta“ o victima, organizand strangeri de fonduri obtinute din van-zarea de prajituri, pentru a face rost de cei 95 de euro necesari pentru realizarea unei placi memoriale. „Aceasta este singura mea sursa de venituri, in afara unor donatii individuale, iar asta nu acopera nici macar costul materialelor“, spune Demnig, apoi adauga cu tristete ca preturile in crestere ale alamei ii consuma mult din bugetul si asa sarac.

In timp ce consiliile municipale germane permit si de foarte multe ori chiar primesc cu bratele deschise proiectele lui Demnig, consiliul orasenesc din München, oras care are `n mod special un trecut nazist sumbru, nu a autorizat niciodata instalarea unei placi.
Cateva placi pe care el le-a instalat clandestin au fost acoperite de autoritati cu aprobarea comunitatii evreiesti locale, din teama de a nu fi profanate de extremistii de dreapta.

In afara Germaniei, Demnig a instalat „Stolpersteine“ in orase precum Antwerp, Rotterdam, Roma, Budapesta si Praga, unde deportarile au fost facute sub ocupatie nazista. Altele au fost montate in orasul austriac Braunau am Inn, locul de nastere al lui Hitler. „Am fost solicitat sa duc cateva placi la Shanghai, pentru a fi expuse la pavilionul german de la Expo 2010“, povesteste Demnig scotocind printr-un teanc de documente pentru a gasi o fotografie in care este surprins conversand cu jurnalistii.

Inzestrat cu o constitutie robusta, Demnig nu vede niciun motiv sa nu continue sa strabata Germania in lung si in lat pentru instalarea altor placi memoriale. Dar, exista si un pret. Orele lungi petrecute in genunchi „ii fac sa sune precum castanietele“. „Incheieturile mainii se tin destul de bine“, mai adauga, desi nu se mai asteapta sa-si bata propriul record, acela de a produce 40 de placi intr-o zi, „lucru care m-a stors de energie“.

Demnig recunoaste fara ezitare ca cea mai mare parte a Germaniei a fost extrem de deschisa sa stabileasca o punte cu teribila mostenire a Holocaustului. Ceea ce il intristeaza, uneori  pana la paroxism, este ca  multora dintre cele sase milioane de victime – evrei, tigani, homosexuali, comunisti sau membri ai rezistentei – le-a fost furata in mod brutal identitatea ca idivizi.
„Niciodata nu m-am gandit la placile mele ca la niste pietre de mormant“, spune el apucandu-ma strans de mana, in timp ce ochii i se umplu de lacrimi. „Dar, din cauza ca atat de putine victime ale Holocaustului au avut o inmormantare decenta, placile mele le ofera membrilor familiei si prietenilor un loc unde sa se intalneasca, sa se roage, sa puna o floare sau doar sa stea si sa-si aduca aminte.“</p>

Vote it up
193
Ți-a plăcut acest articol?Voteaza