Nu se da batuta de dragul Africii

Julia Samuel, o prezentatoare TV olandeza, s-a dedicat luptei impotriva malariei. Nici macar cancerul nu a putut-o opri
 
<p>„Salutare, amici! Ce mai faceti?“, intreba englezul coborand din masina sa Land Rover Defender. Julia Samuel ramase un moment fara grai in sufocanta caldura ghaneza. Acesta era barbatul pe care oamenii il descriau ca fiind rigid si al naibii? Dar nu numai asta era nemaipomenit la David Robertson, barbatul de aproape doi metri. Cand acesta se dadu jos din masina de teren, observa ca avea doar un brat si un picior artificial.

Julia, de 40 de ani, prezentatoare la The Holy Cow, o emisiune despre automobile a unei televiziuni olandeze, se afla in Ghana cu echipa pentru a filma un reportaj despre masina de teren a lui David Robertson. Acesta traversase cu ea Africa pentru a le imparti oamenilor plase impotriva tantarilor si medicamente din partea organizatiei nonprofit Drive Against Malaria. Acest om stia cu siguranta cate ceva despre masina.
Cei doi s-au imprietenit numaidecat. In pauzele dintre filmari, Julia afla ca barbatul de 40 de ani, nascut la Bedford, in Anglia, isi pierduse piciorul drept si bratul de pe aceeasi parte in 1977, la 18 ani, cand fusese accidentat de un sofer beat. In timpul convalescentei, lua decizia sa invete despre asistenta medicala internationala. Cand starea de sanatate i-a permis, a calatorit pe trei continente, in 44 de tari. Cea mai frecventa si mai ucigatoare maladie pe care a intalnit-o a fost malaria.
Provocata de un parazit transmis de catre tantarul malariei, boala este de obicei fatala daca nu este tratata rapid. In fiecare an, aproximativ un milion de oameni, in majoritate copii, mor din cauza ei. In 1998, David Robertson a pus bazele Drive Against Malaria.
Ceea ce i-a povestit despre Africa era coplesitor: „Am intalnit familii care au pierdut sapte sau opt copii din cauza acestei boli. Am vazut spitale in care aveau doar paracetamol pentru a «trata» malaria. Uneori, exista o singura seringa hipodermica pentru a recolta sange“.
Julia stia ca malaria poate fi fatala: tatal ei aproape murise din cauza acestei boli pe cand era intr-un lagar japonez de prizonieri din Indonezia, in timpul celui de-al Doilea Razboi Mondial. Doi dintre unchii ei chiar decedasera. Dar acum erau medicamente care o puteau trata. Chiar atat de rau stateau lucrurile?

Julia a crescut in Eelde, un oras din provincia nordica Groningen, in Olanda. A studiat psihologia copilului la Universitatea Leiden si a lucrat pentru scurt timp in domeniu, inainte sa accepte, in 1986, postul de crainic de televiziune. In Olanda a devenit foarte cunoscuta ca imagine-simbol a televiziunii Veronica. Apoi, a lucrat la mai multe emisiuni de calatorii inainte sa se mute la The Holy Cow.
I-a convins pe producatorii emisiunii sa o lase sa mearga in Ghana ca sa filmeze un reportaj. Dar, dupa ce l-a intalnit pe David, pur si simplu nu mai putea sa se urce intr-un avion si sa se duca acolo unde ar fi trimis-o urmatorul reportaj despre masini. „David, spuse ea, vreau sa fac un documentar despre tine si munca ta.“
Doua luni mai tarziu, in decembrie 1999, Julia se intorcea in Africa. David, care in acel moment se afla in Mali, nu a avut nevoie sa mearga prea departe ca sa-i demonstreze ca problema malariei era pe atat de grava pe cat ii spusese. In primul sat pe care l-au vi-zitat, Julia a vazut un copil pe moarte. A gandit cu voce tare:
– Copilul acela doarme.
David a clatinat din cap si a soptit:
– Copilul este in coma si va muri curand.
Adevarul a lovit-o pe Julia in moalele capului.
Si a avut de-a face cu aceeasi imagine tragica in fiecare sat: victimele malariei in pragul mortii.
Faptul ca aceasta boala era atat de usor de prevenit si de tratat a tulburat-o profund. Folosirea unei plase impotriva tantarilor elimina aproape complet riscul. Dar oamenii nu stiau asta sau credeau ca trebuie sa stea intreaga zi sub plasa (de fapt, tantarii erau activi doar noaptea). Boala putea fi prevenita eliminand tantarii, prin asanarea baltilor si a altor surse de apa statatoare, si prin folosirea insecticidelor. Daca totusi cineva se imbolnavea, exista tratament – o terapie combinata pe baza de artemisinin (ACT), care promitea o recuperare totala in trei zile. Cost: mai putin de un euro.
Odata documentarul terminat, Julia era hotarata: avea sa-l ajute pe David. Iar ajutorul ei avea sa fie mai concret decat simpla expunere media. Odata intoarsa in Olanda, i-a povestit tatalui sau despre planurile pe care le avea.
– Julia, e minunat ca vrei sa faci asta, i-a raspuns acesta, dar, te rog, ai grija!
Tatal ei, un om deloc emotiv, ii spuse asta cu lacrimi in ochi.

Julia se apuca imediat de treaba.
Infiinta fundatia Transparent World Foundation si incepu sa adune fonduri. A invatat, apoi, sa testeze oamenii pentru malarie si cum sa-i trateze. Cu un capital modest de 25.000 de guldeni (aproximativ 15.000 de dolari in acel moment), in mare parte propriii sai bani, a cumparat plase de tantari si medicamente din Elvetia si Olanda. Le-a distribuit impreuna cu David in Camerun, Ciad, Sudan, Etiopia si Kenia. Au explicat ce este febra, cum se foloseste un termometru si ca este necesara o cantitate mai mare de medicament, daca o persoana cantareste mai mult.
Intotdeauna s-au ivit probleme care trebuiau rezolvate. Pastilele impotriva malariei trebuie luate cu apa, dar daca apa nu este curata trebuie fiarta. Apoi, trebuie lasata sa se raceasca – chiar si asta era ceva ce trebuia sa le explice oamenilor uneori. Si, astfel, Julia avea sa zboare intre serviciul ei din Olanda si Africa. Desi lupta impotriva malariei ii oferea mari satisfactii, o sacaia faptul ca mult prea des ea si David ajungeau sa epuizeze medicamentele. Insa exact acest lucru o motiva sa se tot intoarca in Africa.

Cu atat mai mare a fost socul atunci cand, in 2001, a fost diagnosticata cu cancer la san. De luni intregi deja simtea ceva ciudat in san atunci cand facea jogging. La inceput, se simtea ca si cum acolo s-ar fi scuturat un manunchi de chei atunci cand alerga. Mai tarziu, s-a instalat o durere puternica. Odata ce diagnosticul a fost pus, a des-coperit ca pentru tratament exista o lista de asteptare.
Efectele acestei drame asupra starii sale de spirit nu erau deloc de neglijat. Dar Julia nu a uitat de Africa. Isi facea griji pentru oamenii care-si pusesera sperantele in ea si in David. Fiecare intarziere in tratamentul sau insemna ca oameni din Africa mureau din lipsa medicamentelor.
Asadar, Julia a inceput sa sune la spitale pana cand a reusit sa gaseasca unul care o putea primi. Usurarea ei
s-a dovedit de scurta durata, caci s-a descoperit ca nu avea o singura tumora, ci doua. Era ca si cum un camion plin cu noroi s-ar fi rasturnat peste ea. Am sa ma inec in el, si-a spus ea.
Acest sentiment a devenit mai acut dupa operatie. I s-a parut dificil sa mai fie interesata de lucrurile din jur. Dragostea ei pentru muzica clasica parea sa se fi evaporat. Nu o mai interesau nici ziarele sau televiziunea.
Oncologul ei si-a dat seama ce se intampla si i-a spus:
– Daca renunti, iti va fi foarte greu sa te repui pe picioare. Ce vis ti-ar placea sa-ti implinesti?
Raspunsul a fost laconic:
– Africa.
Intrigat, medicul oncolog, care lucrase si el in Africa, a intrebat-o ce voia sa spuna. Cu pasiune, Julia i-a povestit despre David si despre eforturile sale de a combate malaria. Reactia medicului a fost:
– Vom stabili un tratament care sa te ajute sa te intorci in Africa. Efectul vorbelor sale asupra Juliei a fost vizibil: ochii acesteia si-au recapatat stralucirea.

Cateva luni mai tarziu, Julia se afla pe aeroportul Schiphol, simtindu-se foarte rau. Palida ca moartea si imbuibata de medicamente, se simtea ca o balena esuata si se gandea: Ce naiba fac aici? Planuia sa lucreze o jumatate de an in Camerun, inainte sa se intoarca in Olanda pentru a doua serie de tratament. In ciuda perspectivelor sumbre, s-a simtit usurata cand s-a vazut din nou pe continentul african.

In Camerun, l-a gasit pe David intr-o situatie foarte proasta. Avea malarie cerebrala, o forma periculoasa a bolii, care necesita un tratament rapid, altfel pacientul putea sa moara in 24 de ore. Aceeasi soarta avusesera multi dintre cei pe care incercasera sa-i ajute. Sosirea Juliei nici ca putea fi mai oportuna. Ea l-a ajutat sa se puna din nou pe picioare.
O vreme, propria sa lupta a trecut pe planul doi. Asta pana cand a avut din nou nevoie de operatie din cauza cancerului. Vederea sanului sau dupa operatie a fost un soc. Curba acestuia fusese inlocuita de o groapa adanca. Ii amintea de un vulcan care erupsese. Desi convalescenta a fost dificila, Julia nu a vrut sa stea acasa. Mai degraba murea in Africa decat sa zaca in Olanda si sa regrete ca planurile i se dusesera de rapa. S-a intors in Africa.
„Domnisoara Plasa de Tantari“, o porecla cu care se alesese in Camerun, isi regasise aripile. Alaturi de David a calatorit din tara in tara impartind plase. Anii treceau. Deseori munceau pana noaptea, cum au facut in cadrul campaniei din Mozambic, din 2005. Pana intr-o seara, cand, asa cum le spusesera chiar ei oamenilor de nenumarate ori, tantarii au devenit agresivi.  Fara sa bage de seama, Julia a fost muscata de unul.
Pot trece si doua saptamani pana sa apara primele simptome, iar Julia era deja inapoi in Olanda cand a inceput sa se simta rau. David a fost cel care, in timpul unei discutii telefonice, a remarcat ca vorbea ciudat.
– E posibil sa ai malarie, sugera David.
Abia atunci si-a dat seama Julia ca frisoanele ei nu aveau nimic de-a face cu diferenta mare de temperatura dintre Africa si Olanda, ci cu febra. Ca si David, atunci, in Camerun, suferea de malarie cerebrala.
A fost dusa de urgenta la spital, unde a intrat in coma si a primit tratament in ultimul moment.
Chiar si dupa ce s-a vindecat de malarie a suferit o buna bucata de vreme de pierderi de memorie, iar auzul si vederea i-au fost diminuate.
– Probabil ca nu o sa te mai intorci in Africa, i-au spus prietenii.
Raspunsul ei a fost intotdeauna acelasi:
– Cand o sa ma simt mai bine, o sa o fac. Acum stiu ce inseamna sa ai malarie. Si mai sunt atatea de facut.

Viitorul Juliei este nesigur. Cancerul a disparut, iar ea arata bine. Dar nu exista niciun fel de garantii ca nu se va imbolnavi din nou. Traieste in prezent. Si traieste pentru Africa.
La sfarsitul lui 2008, cand David si Julia au vizitat un sat de pigmei din Camerun, un barbat le-a adus un bebelus. Mama acestuia murise de malarie. Bebelusul avea si el malarie si era foarte slab: avea obrajii supti si i se vedeau toate coastele. Cand l-a luat in brate, Julia a avut impresia ca tine in brate un copil mort.
Asta nu o sa se termine bine, si-a spus ea in gand.
Impreuna cu David, i-a administrat baietelului medicamentele necesare, apoi ea a luat copilul in poala si i-a aratat tatalui cum sa-i dea lapte cu biberonul.
– Il lasi sa suga de cinci-sase ori si apoi astepti sa ragaie, i-a explicat. Apoi, continui in acelasi fel pana se goleste sticla. A insistat pe langa tata sa faca asta, altfel avea sa-si ingroape fiul alaturi de sotie.
Cateva luni mai tarziu, s-a intors in sat impreuna cu David. Cineva care astepta in drum i-a strigat:
– Doamna Julia!
L-a recunoscut pe tatal bebelusului. Acesta a alergat la coliba lui si s-a intors cu copilul, pe care-l botezase David. Julia a vazut un baietel stralucind de sanatate si cu obraji rotunzi.
L-a tinut in brate o vreme, muta de fericire.</p>

Vote it up
113
Ți-a plăcut acest articol?Voteaza