Politica de Madeira

Joao Carlos Abreu a demonstrat ca niste usi pictate pot salva centrul unui oras de la demolare
 

Imaginati-va un centru vechi, cu case parasite. Moloz si ziduri gata sa cada. Strazi distruse, totul cenusiu, totul in pragul colapsului. Nu e o imagine de acum cativa ani de la Bucuresti, ci una din Funchal, capitala Madeirei. Si, intr-o zi, un om, Joao Carlos Abreu, ia o casa de la marginea vechiului oras si face din ea restaurant.

E de profesie jurnalist, si-a petrecut prima tinerete la Vatican, a doua in industria hoteliera si s-a intors in insula inimii lui sa-i salveze inima. Gateste cu mana lui pentru oaspeti, le canta, le danseaza, le deschide ochii inspre cladirile frumoase pe care municipalitatea le-a marcat pentru demolare.

Locul se umple, alaturi cineva deschide un bar, peste strada un altul a prins curaj sa faca si el un restaurant. Primaria spumega. Joao Carlos are o idee. Sa picteze usile caselor. Peisaje frumoase, personaje bizare, vise si sfinti incep sa coloreze orasul vechi. Vine lumea buluc, ca la urs, strazile se umplu de oameni, artistii stau la coada sa primeasca o usa de pictat.

Primaria spumega din nou, e ilegal ce fac oamenii astia, e o chestiune de timp pana cand locul va fi distrus si reconstruit. El merge mai departe, scrie o carte despre strada pe care are restaurantul. Cu povestile oamenilor ei. Cate un vecin stramba din nas: „N-ai zis de tata ca e cel mai mare crai din cartier!“ Cartea are succes. Ministerul turismului il intreaba pe Abreu daca nu vrea sa se faca sef peste Oficiul de Turism din Madeira. El zice ca da. Primaria da inapoi, Abreu picteaza tot, madeirenii il adora. Infloresc micile afaceri, strazile se repara, se bea poncha (rachiu de trestie cu suc de lamaie, miere si portocala) cu tonele, se canta si se danseaza pe strazi.

Il intalnesc pe domnul Abreu in biroul lui din Funchal. Toate usile sunt mazgalite de picii pe care ii aduna zilnic aici si-i invata arta. Imi spune ca orizontul albastru al Oceanului te face sa visezi mult. Ca o insula te obliga sa faci un fel de gimnastica a mintii in legatura cu lumea, sa intelegi din locul tau mic ca lumea e mare. Incepem o conversatie vie despre calatorii, i-a placut mult in Tibet, a fost de curand.

Planuieste o noua expeditie, e curios ca un copil, vrea sa vada oameni si sa priceapa cultura lor, ii vajaie prin cap o mie de lucruri in acelasi timp, are puzderie de proiecte in derulare. Se opreste deodata la cultura. A infiintat trei muzee cat a fost sef peste Oficiul de Turism si sunt o afacere buna. Numai prostii cred ca nu se fac bani din cultura, calatorul zilelor noastre cauta sa vada cum traiesc oamenii, ce au ei mai bun de aratat. Numai prostii cred ca cine cumpara o camera luxoasa intr-un hotel vrea sa iasa din ea si sa vada mall-uri si blocuri de sticla si beton. Il trag cu conversatia din nou inspre centrul vechi, salvat cu niste desene pe usi.

Arta repara sufletul locurilor si al oamenilor, imi explica, apoi ia dintr-un raft ultima carte de poezii pe care-a scris-o si imi da un autograf: „Esti frumoasa ca insula mea draga“. Inteleg ce compliment grozav mi-a facut. Joao Carlos Abreu iubeste Madeira asa cum iubeste viata, neobosit, la cei 78 de ani pe care tocmai i-a implinit.     

Explicatie foto:
Portretul lui Joao Carlos Abreu, desenat pe o usa din Centrul Vechi

Vote it up
415
Ți-a plăcut acest articol?Voteaza