In cadere libera

Lauren McLean era o cataratoare experimentata. Nimeni se se astepta sa o vada zacand nemiscata pe o margine de stanca
 

A aterizat intai pe un picior, izbind cu forta unei lovituri de ciocan stanca dura. Apoi s-a rasucit pe o parte, cu fata spre peretele de stanca, prabusita pe o terasa atat de ingusta incat abia ii sustinea trupul. Coarda din jurul taliei ei s-a intins si s-a rupt aproape imediat, dar ea s-a agatat de un colt de granit ca o masura de precautie pentru cazul in care si-ar fi pierdut din nou puterile. Caderea survenise fara vreun avertisment, atat de repede incat nici macar nu a avut timp sa-i fie frica. Acum se lupta cu panica, pe care o simtea cum i se ridica in capul pieptului.
La zece metri deasupra ei se afla stanca de pe care cazuse. Trei sute de metri mai jos, era Death Canyon (Canionul Mortii), un covor de pini si tufisuri presarat cu bolovani mari cat o casa. Gleznele i se umflasera deja ca niste baloane peste pantofii speciali pentru catarare. Furnicile incepusera sa misune pe picioarele ei. Cand s-a intins sa le alunge, un fior de durere i-a strabatut sira spinarii. S-a intrebat daca nu cumva si-a rupt si coloana vertebrala.
Norii s-au facut negri, apoi a inceput sa ploua.

O viata activa

Crescand intr-o suburbie din Portland, Oregon, Lauren McLean a stralucit in echipa de schi a liceului. Isi petrecea vacantele urcand pe munte, pescuind la musca sau calarind la cabana parintilor ei din British Columbia. In facultate, s-a apucat de catarari pe stanci. Dupa licenta, si-a petrecut cateva luni calatorind cu rucsacul in spate prin Alaska, apoi s-a angajat ca ghid pentru grupuri de tineri la Widerness Ventures, o companie specializata in expeditii si aventuri in aer liber in Pacific Northwest.

Intr-o excursie cu elevii ei la un loc special pentru catarari din desertul Oregon, McLean, 25 de ani, l-a intalnit pe respectatul montaniard si jurnalist specializat in sporturi extreme Michael Ybarra. Acesta, in varsta de 44 de ani, descoperise cataratul alpin cand avea in jur de 30 de ani si lucra ca reporter pentru Wall Street Journal. S-a dedicat acestui sport, calatorind mereu, in cautarea unor provocari care sa-i puna la incercare priceperea si vigoarea. Era oricand gata sa atace muntii alaturi de un alt pasionat de escalada.

McLean i-a spus lui Ybarra ca, dupa ce i se va termina contractul, se va indrepta spre colturosul munte Teton Range din Wyoming.
– Hai sa mergem impreuna si sa facem cateva catarari, a propus Ybarra.

O catarare dificila

In august 2011, McLean si prietena ei Dana Ries, 21 de ani, tot instructor la Wilderness Ventures, au plecat spre Parcul National Grand Teton, unde li s-a alaturat Ybarra. McLean era mult mai experimentata decat prietena ei. Dar amandoua erau nerabdatoare sa invete de la Ybarra, care condusese ascensiuni temerare peste tot, din Himalaya pana in Anzi. Cei trei au petrecut trei zile catarandu-se pe versanti periculosi, in timp ce noaptea dormeau in cabanele de la Grand Teton’s Climbers’ Ranch. In cea de a patra zi, au abordat o ruta numita Snaz, pe versantul sudic al unei formatiuni stancoase numita Cathedral Buttress (Catedrala de Stanca, intr-o traducere aproximativa).

Au pornit in zori, urcand prin Death Canyon (Canionul Mortii), numit astfel pentru ca un explorator disparuse acolo in 1899. La ora 8 dimineata, si-au pus echipamentul de catarare, s-au legat cu cordeline de nailon si au inceput catararea de 600 de metri. Urmau sa treaca prin noua etape pana sa ajunga in varful aflat la 3.200 de metri deasupra nivelului marii.

Ybarra urca primul, trecand cordelina prin ancorele cu carabina de metal pe care le fixa in crapaturile din peretele de stanca; acest echipament are rolul de a impiedica un catarator sa cada prea mult, in cazul in care si-ar pierde echilibrul. Cand barbatul termina o etapa, Ries si McLean il urmau folosind echipamentul de siguranta pregatit de acesta. Ybarra se ocupa de cordeline, infasurandu-le incet pe masura ce cele doua femei urcau pana la el. Apoi el incepea urmatoarea etapa de catarare si ciclul se relua.

Ziua era superba si la inceput toate mergeau de minune. Dar, pe masura ce orele treceau, starea de spirit a grupului s-a modificat de la exuberanta la o determinare incrancenata. Norii negri care incepusera sa se adune pe la patru dupa-amiaza pareau se reflecte schimbarea de atitudine a cataratorilor. Teton Range este faimos pentru aparitia brusca a furtunilor spre seara.
–  Ar fi bine sa ne grabim, a spus Ybarra, sa nu ne prinda ploaia.
Pentru ultima etapa a catararii, care incepea de pe o margine ingusta de stanca, aveau doua variante. Asa cum ii statea in fire, Ybarra a ales-o pe cea mai dificila.

Cataratorii trebuiau sa escaladeze o stanca ce iesea vreo trei metri din peretele muntelui, agatandu-se de fundul acesteia pana ce treceau deasupra. Pe masura ce Ybarra urca, femeile il puteau auzi icnind din cauza efortului, pentru prima oara in acea zi.
– Daca pentru el e dificil, noi am incurcat-o, a spus Ries schimband o privire ingrijorata cu McLean.
Dupa ce Ybarra s-a facut nevazut urcand pe stanca, Riess a incercat sa-l urmeze, dar a pierdut priza si a ramas balansandu-se atarnata de cordelina, la 600 de metri deasupra solului. Ea si McLean l-au strigat pe Ybarra pentru ajutor, dar vantul a luat cu el sunetul vocilor lor. Un fulger a lovit un varf din apropiere. Cele doua femei stiau ca vor fi tinta urmatoarei lovituri de trasnet daca furtuna se apropie.

McLean s-a impins in peretele stancos si s-a balansat pana aproape de Ries.
– De ce nu incerci sa te urci pe franghia mea?, i-a spus ea lui Ries. Cand ajungi sus, spune-i lui Michael sa ma coboare usor ca sa pot ajunge la zona plata de mai jos.
Apucand cordelina prietenei sale, Ries a reusit sa urce pe stanca aflata la cativa metri deasupra capetelor lor.
– Ne vedem curand, a mai spus ea ajungand in siguranta pe bucata de stanca.

Caderea

Ybarra statea pe o zona plata aproape de varful stancii, unde se ancorase de piatra pentru a putea manevra in siguranta cordelinele celor doua femei. A parut surprins cand Ries a aparut singura si a tresarit cand ea l-a informat in ce situatie se afla Mclean.
– Trebuie sa ajungem acolo pana nu-si schimba vantul directia, a spus el.

Cordelina femeii trecea printr-o carabina de marimea 1, prinsa la mijlocul lui Ybarra. Cunoscuta sub numele de carabina autoblocanta, aceasta este proiectata sa incetineasca sau sa opreasca coborarea unui catarator. Ybarra configurase carabina sa se blocheze automat daca oricare dintre femei ar fi cazut; acum s-a grabit sa reseteze mecanismul, intentionand sa o coboare incet pe McLean pana la cea mai apropiata mordura de stanca. Nu e clar ce nu a mers cum trebuia, dar, in graba lui, Ybarra a eliberat complet cordelina. Pe masura ce metri intregi de cordelina se desfasurau, Ries a suspinat, iar Ybarra a facut ochii mari de groaza.

O fractiune de secunda mai tarziu, a reusit sa activeze mecanismul de blocare al carabinei.
– Lauren, au strigat Ybarra si Ries, esti in regula?
Dupa cateva secunde care celor doi li s-au parut foarte lungi, a venit si raspunsul:
– Nu sunt in regula!
Ybarra a scos telefonul mobil si a sunat la Urgente. Dispecerul l-a transferat catre un coordonator al Serviciului de Cautare si Salvare (SCS) din Parcul National Grand Teton – serviciul salvamont local, format din padurari special antrenati.
– Avem un catarator ranit, i-a transmis Ybarra padurarului. O sa-ti spun mai multe informatii cand voi cunoaste detaliile.
Apoi si-a prins din nou propria cordelina si a coborat in rapel pe versantul stancos.

Pe cand cobora, primele picaturi reci de ploaie i-au cazut pe obraz si era pe jumatate ud cand a ajuns la stanca ce iesea ca o cornisa din versant. A vazut-o pe McLean zece metri mai jos, zacand pe o margine de stanca ca o bordura lata de maximum 30 de centimetri. Din fericire, ploaia s-a oprit.
– Imi pare rau, Lauren! i-a spus Ybarra.
– Ce s-a intamplat?
– O problema cu mecanismul carabinei. Ce te doare?
– Ambele picioare. Si spatele, cand incerc sa ma misc.
– Pe o scala de la unu la zece, cat de tare te doare?
– Noua.
– O sa avem grija sa primesti ajutoare, a spus el. Dar aici telefonul nu are semnal. Ma intorc cat de repede pot.

Ybarra s-a intors rapid pe creasta, utilizand un fel de scarita pentru a se urca folosindu-se de propria cordelina. L-a sunat pe padurar si i-a comunicat care este situatia in care se afla McLean. Apoi i-a dat telefonul lui Ries si a coborat din nou in rapel.
– Te-ar ajuta daca ti-as distrage atentia? a intrebat-o el pe McLean, penduland langa ea. Vrei sa vorbim?
– Ramai aici cu mine, dar nu spune nimic, a zis ea. Trebuie sa-mi controlez respiratia ca sa tin departe durerea.
Ybarra a consolat-o pe McLean cat de bine putea. Cum ea zacea ranita deasupra prapastiei, prezenta lui a ajutat-o sa gaseasca ceva asemantor cu impacarea.

Incetiniti de o furtuna

La primul apel al lui Ybarra a raspuns coordonatorul SCS Martin Vidak. La ora 4:55 dupa-amiaza, Vidak le-a transmis mesajul colegilor sai de la Jenny Lake Rangers, echipajul special din zona Jenny Lake din Grand Teton, ai carei membri sunt printre cei mai antrenati salvamontisti din lume. Acestia s-au intalnit la baza amenajata la cativa kilometri de locul accidentului. La ora 18:10, trei dintre ei s-au urcat la bordul unui elicopter pentru o misiune de recunoastere la Catedral Buttress.

Echipa plecata in recunoastere s-a intors cu vesti ingrijoratoare: in apropiere erau furtuni cu trasnete si fulgere si nu era sigur daca unghiul pe care il forma stanca oferea suficient spatiu elicei elicopterului sa se invarta (era nevoie de minimum 3 metri), astfel incat sa poata efectua in siguranta operatiunea de salvare. Ultimele raze de soare ar fi disparut pe la noua seara, iar masurile de siguranta interziceau elicopterului sa zboare dupa lasarea intunericului.
– De data asta, trebuie sa ne miscam dupa ureche, le-a spus Vidak colegilor sai.

O salvare indrazneata

La 19:45, Dana Ries statea trista pe creasta, ghemuita ca sa nu simta frigul, cand a auzit uruitul facut de rotorul elicopterului. Privind in sus, a vazut un salvator care plutea spre ea, atarnat de o franghie.
– Sunt Ryan Schuster, a spus salvatorul, pe masura ce elicopterul il lasa la sol, impreuna cu o geanta mare, plina cu echipament. A inceput sa inspecteze locul si sa intareasca ancorele de sustinere.
Cateva minute mai tarziu, elicopterul s-a intors cu un alt salvator, doctorul Rich Baerwald, medicul parcului. Apoi a revenit cu o cutie plina de echipament medical, mancare, haine calduroase si saci de dormit.
Baerwald si-a pus pe umeri un rucsac, a coborat in rapel de pe creasta si a ajuns la McLean si Ybarra putin dupa ora 20:20.
– Cum te simti?, aintrebat-o doctorul pe femeia ranita.
– As vrea sa cobor de pe munte, a raspuns ea.

Baerwald i-a verificat semnele vitale si i-a pus atele la glezna stanga, care era evident rupta; daca erau si alte oase rupte, urma sa vada de ele mai tarziu. O grija mai urgenta era o eventuala stare de soc: McLean parea sa fie stabila, dar Baerwald stia ca ea are nevoie de fluide si de medicamente impotriva durerii pentru a ramane asa. Intr-o situatie ideala, echipa de salvamontisti ar fi luat-o imediat pe Mclean si ar fi dus-o la un spital. Dar, cu furtuna care se  apropia, lumina care se diminua si spatiul prea ingust pentru ca elicopterul sa faca manevrele necesare, Baerwald nu era sigur ca acest lucru este posibil.

Baerwald a luat legatura prin radio cu Schuster; amandoi au fost de acord ca elicopterul se poate strecura printre stanci daca vantul nu se intensifica. Schuster a vorbit prin radio cu pilotul si copilotul. Acestia au confirmat ca furtuna se afla la o distanta suficient de mare, dar au avertizat ca rafalele de vant ar putea reprezenta o problema. Pilotul a sugerat sa adauge vreo 30 de metri celor 50 pe care franghia ii avea in mod obisnuit in misiunile de salvare, astfel incat elicopterul sa poata sta departe de stanci.
– O sa te bag intr-un costum special, numit „costumul urlator”, i-a spus Baerwald lui McLean. Este un harnasament care imbraca tot corpul si sustine coloana vertebrala.
– De ce se numeste asa? a intrebat ea.
– O sa-ti dai seama singura cand vei atarna de elicopter.
Ybarra a ajutat-o sa intre in costumul rigid, care avea un inel la mijloc pentru a fi agatat de o carabina. Cu elicopterul survoland zona, Baerwald s-a prins pe el insusi si pe Mclean de capatul frangiei lungite. Impreuna, s-au ridicat de pe stanca. McLean chiar simtea nevoia sa urle, dar de fericire, nu de teama. In sfarsit pleca de pe munte!

Consecintele

Ryan Schuster si-a petrecut noaptea pe munte. Ybarra si Ries au decis sa coboare in rapel dupa lasarea intunericului, cu ajutorul unor lanterne. Au ajuns inapoi la cabanele lor pe la ora 2:30 dimineata.
La spital, in Jackson Hole, McLean a aflat ca are rupte ambele picioare, inclusiv oasele talpilor, pelvisul si o vertebra. Traumatismul de la piciorul stang era atat de grav, incat doctorul i-a spus ca s-ar putea sa fie nevoie sa fie amputat. In acea noapte, o doza de morfina a ajutat-o sa doarma. In dimineata urmatoare, a fost transportata pe calea aerului la Centrul medical al Universitatii Utah, in Salt Lake City, unde a suportat o operatie de patru ore la piciorul zdrobit. Cand s-a trezit, a fost usurata sa afle ca piciorul era la locul lui. Dar chirurgii i-au spus ca era inca prea devreme pentru a putea oferi un prognostic pe termen lung.

Trei zile mai tarziu, tatal lui Mclean, presedinte al unei mici companii de software, a condus-o cu masina inapoi in Portland. McLean isi petrecea zilele intr-un pat de spital pe care tatal ei i-l instalase in apartament (parintii ei erau divortati; mama ei murise in anul precedent.)
Dupa o luna, McLean i-a spus tataalui ei sa-i monteze bicicleta pe un suport, la el in curte. Un ortoped i-a spus lui Mclean ca nu va mai putea alerga vreodata – nici macar nu va putea urca un deal mai abrupt. Ea s-a decis sa-i arate ca se insala. Desi ambele picioare erau inca in ghips, ea s-a pus pe pedalat zi dupa zi. Cand i-a fost scos ghipsul, a inceput sedintele de fizioterapie.

In ianuarie 2012, la sase luni dupa accident, McLean a plecat in Noua Zeelanda, unde a lucrat la culesul fructelor si a facut drumetii in zona rurala. Pina in luna mai a aceluiasi an, deja escalada stanci in Montana. Iar in iunie s-a angajat ca indrumator pentru grupe de tineri, conducandu-i in expeditii, de aceasta data in Fiji, unde a invatat de asemenea sa faca surf.
McLean nu si-a putut atinge telul de a se intoarce la Grand Teton cu Ybarra. Din pacate, acesta a murit in timpul unei ascensiuni solitare in iulie 2012, dupa ce a cazut de pe o stanca aflata la 70 de metri distanta de sol, in Yosemite National Park.
– Mi-e inca foarte greu sa accept si sa inteleg moartea lui – era unul dintre cei mai puternici cataratori pe care i-am vazut vreodata, spune McLean.
Experienta ei, care a pus-o fata in fata cu moartea, spune ea, pur si simplu a facut-o sa fie mai perseverenta si sa-si doreasca sa traiasca viata din plin.
– Trebuie doar sa o iei incet si metodic si vei razbate orice obstacol, spune ea.

McLean isi pastreaza curajul in ciuda situatiei-limita prin care a trecut. Este indragostita de aventura.
Cazatura lui McLean a avut loc intr-un loc popular printre cataratori, in Parcul National Grand Teton din Wyoming.
„Sunt recunoscatoare pentru ca inca pot face ceea ce-mi place”, spune McLean.
Inainte de moarte, Ybarra a escaladat muntii din Nepal, Peru si Alaska.

Citat:

„Cat de mare este durerea, pe o scara de la unu la zece?” ”Noua”, a raspuns ea.

Vote it up
433
Ți-a plăcut acest articol?Voteaza