Sergiu Nicolaescu: „Am luat viata de la capat“

Din intimitatea casei sale, regretatul regizor s-a destainuit, acum doi ani, pentru Reader's Digest. Asculta povestea sa AICI
 

<p>Nici nu se putea altfel, m-am gandit. O casa veche, din perioada interbelica, asemenea parca personajelor pe care le-a interpretat de-a lungul carierei sale de mai bine de 50 de ani. Adorat de multi, dar si hulit de unii, apreciat zeci de ani drept cel mai bun din breasla, dar si controversat, viata a generatii intregi a fost influentata, chiar determinata de creatiile sale. Nu stim exact cum, dar, fara el, istoria ar fi aratat cu siguranta altfel. Autor a 78 de filme, el este omul caruia romanii ii datoreaza viziunea patriotica despre cele mai mari evenimente si personaje din istoria Romaniei. Cine n-a auzit, oare, de filmele Mihai Viteazul, Ultimul cartus, Mircea, Noi, cei din linia intai, Comisarul Moldovan sau Carol? Urc pe scara in spirala pana la ultimul etaj unde, in pragul usii apartamentului sau, ma asteapta politicianul, actorul, dar mai ales celebrul regizor. Casa arata ca un adevarat muzeu, de la parchetul care scartaie placut sub pasi si mobila veche cu miros de istorie, pana la colectiile impresionante de arme, multe folosite in filmele lui, chipiurile militare, cartile sale si semineul langa care se asaza tacticos. Si incepe sa bata neintrerupt din picior. El e Sergiu Nicolaescu, omul care, la 80 de ani, inca mai poate face filme. Ultima dovada: Poker, pelicula cu o distributie de exceptie – Malaele, Gaitan, Teodosiu, Diaconu si Jojo – care a debutat in aprilie pe marile ecrane. Si care in primele zile de vizionare a atins recordul de spectatori in cinematografe, dar a starnit si multe controverse.

Reader’s Digest: Poker este a doua comedie din cariera, dupa Nea Marin Miliardar. Ce diferenta exista intre cele doua lumi, atat in plan cinematografic, dar si in cel real?

Sergiu Nicolaescu: Nea Marin Miliardar a fost o comedie buna, primita foarte bine la vremea respectiva. Dovada este numarul de spectatori: 14 milioane si ceva, ceea ce e destul de bine pentru Romania acelor timpuri. E si recordul meu pentru un film. Dar eu zic ca asta se datoreaza in primul rand lui Amza Pellea. Mi-era prieten, l-am apreciat foarte mult. Comedia aceasta am facut-o cu mult chef si am intalnit un public extrem de entuziasmat. La a doua comedie, suntem, iata, intr-o tara libera. Dar, la premiera, am ramas surprins. Oamenii nu au ras liber. Sala s-a comportat ca in timpul comunismului. Adica, nu era o una libera, cu umor.
M-am gandit, la un moment dat, ca e din cauza ca acolo se aflau Ion Iliescu si alti invitati. Asta a fost senzatia mea la premiera. Eu sunt obisnuit ca sala sa ma inteleaga. Totusi, mi s-a parut ca nu m-a receptionat bine si a ramas socata in fata unor lucruri pe care eu le spun deschis in film.

RD: Cum vi se pare lucrul cu actorii din noua generatie?
SN: Au facut o munca de exceptie. Jojo a realizat foarte foarte bine rolul, a inteles scenariul, s-a preocupat de rol, de accent. Nu s-a simtit nicio clipa ca era la debut.

RD: Ati implinit in aprilie 80 de ani. Lumea va poate invidia pentru vitalitatea pe care o dovediti. De unde o aveti?
SN: (rade) Ar trebui sa ma mire de ce o am la 80, nu? Asa am fost dintotdeauna, am avut aceasta vitalitate toata viata. Eu o gasesc normala. Cifra de 80 ma ingrozeste, intr-adevar. Nu realizez cand au trecut anii. Am muncit foarte mult, m-am inconjurat mereu de oameni care au trudit cu sarg. Care au pus suflet…

RD: Ati trait vremuri interesante, daca ar fi sa parafrazam o expresie celebra: razboiul, regimul comunist, revolutia din 1989, tranzitia aceasta…  Ce-ati invatat din istoria dumneavoastra?
SN: O sa vi se para curios, poate, dar eu fac parte dintr-o familie de burghezi. Si am suferit mult. Am avut o copilarie magnifica. Plina de jocuri. Nu facuta de altcineva, ci de mine, de imaginatia mea. Am avut de la inceput pasiune pentru cinematografie. Cand fugeam la cinci ani de acasa, mama stia ca sunt la cinema. Am prins chiar si filme mute. Dar nici nu stiam ca exista, pe atunci, cinematografie romaneasca. Am intrat la Marina Militara, alta pasiune de-a mea, din copilarie. Stiam pe de rost toate detaliile bataliilor navale din cel de-a doilea razboi mondial. Dar, in ianuarie 1948, l-au arestat pe tata si a trebuit sa plec din Marina, dupa doi ani de scoala. Am fost nevoit sa ma angajez ca muncitor la fabrica Ford. In acelasi an, am intrat la Politehnica, iar de aici am fost repartizat la IOR Bucuresti. In 1954, un coleg de-al meu, care termina atunci Politehnica, a fost repartizat la cinematografie si asa am intrat eu in domeniu.

RD: Stim ca tatal dumneavoastra a suferit din cauza comunistilor. Si, totusi, ati cunoscut succesul in perioada lor. V-a ambitionat vreun resentiment?
SN: Am trait clipe grele dupa arestarea lui tata. A fost inchis sapte ani. Din momentul  in care am reusit ca regizor insa, n-as putea sa ma plang de ceva de comunism, decat de faptul ca nu eram liber, ceea ce era cumplit. Ma intrista situatia tarii.

RD: Ati spus in nenumarate randuri ca mama a fost fiinta care v-a marcat cel mai mult. De ce?
SN: Mama m-a marcat mult. Era un om foarte patriot. Avusese si o copilarie foarte interesanta. In primul razboi mondial, era in varsta de 12 ani. La parintii ei – bunicii mei –, locuia si Ecaterina Teodoroiu, care a fost o mare eroina si care era cu sase ani mai mare decat mama. Alaturi de ea, mama facea parte din acea generatie de romani care a realizat Unirea, o generatie de exceptie. Eram sugaci, dar imi aduc aminte cum, in gradina noastra, care dadea in Jiu, mama imi canta mereu cantece patriotice. Ea mi-a transmis acest „microb“ patriotic.

RD: Povestiti-ne despre cel mai mare of al dumneavoastra, proiectul filmului Mihai Viteazul facut de americani…
SN: Fiind inginer, pentru multe filme a trebuit sa construiesc chiar eu unele instrumente speciale de filmat. Cu unul dintre filmele realizate cu un astfel de aparat, o metafora a razboiului exprimata prin flori, scurtmetrajul Memoria trandafirului, am ajuns la Cannes, iar acolo m-au chemat americanii. Presedintele Columbia Pictures (n.r. celebra casa de productie de la Hollywood) m-a invitat intr-o seara la masa si mi-a facut o propunere: sa fac doua filme in trei ani. A vazut ca ezitam. Mi-a propus atunci trei filme in sapte ani. Primul trebuia sa fie un musical de Shakespeare – Visul unei nopti de vara. L-am intrebat: „Domnule, ati vazut un film de opt minute. Ce va face sa aveti incredere ca eu pot face un lungmetraj, si musical pe deasupra?“ S-a uitat la mine, a zambit si mi-a zis: „Asta-i treaba noastra“. In urma discutiilor de atunci, am ajuns la proiectul filmului Mihai Viteazul. Ulterior i-am cunoscut, la Paris, tot prin firma Columbia, pe Elizabeth Taylor si pe sotul ei, Richard Burton. Apoi pe  Orson Welles si Charlton Heston. Toti acestia patru mi-au zis: „De dragul tau, vrem sa venim in Romania, sa facem filmul Mihai Viteazul fara niciun fel de pretentie“. Lor li s-a alaturat si Kirk Douglas. Toate demersurile erau finalizate. Imi aprobase inclusiv Comitetul Central al Partidului Comunist. Eram in avion, in drum sa semnez contractul, rulam deja pe pista, cand am vazut o masina chiar pe partea mea, care a oprit avionul. Ceausescu se sucise: vroia productie 100% romaneasca. Am aflat mai tarziu ca Titus Popovici, speriat de posibilitatea de a fi sarit din schema filmului, i-a scris o scrisoare lui Ceausescu, in care recomanda neimplicarea americanilor. Mi s-a spus: faci filmul numai cu romani. A fost cel mai mare soc pe care l-am avut vreodata in cariera mea. Ar fi fost filmul cu cel mai mare buget din istorie si aveam la dispozitie supervedete mondiale.</p>

Vote it up
592
Ți-a plăcut acest articol?Voteaza