Născută a doua oară

Toţi credeau că fetiţa are dizabilităţi grave. Dar iubirea familiei care a primit-o în plasament maternal a schimbat complet această percepţie.
 

Ne-am întâlnit la un hotel din oraŞul Piteå, în nordul Suediei. Participam la o conferinţĂ dedicatĂ asistenţilor maternali şi copiilor crescuţi de aceştia, pentru a se cunoaşte reciproc, a-şi împărtăşi experienţele şi a asculta sfaturi şi discursuri ale unor experţi în domeniu. Cu această ocazie, aproape o sută de familii care au copii în plasament s-au strâns într-un centru de tratament, pe ţărmul Mării Baltice.

În calitate de cercetător specializat în comportamentul copiilor cu părinţi care au dizabilităţi intelectuale, urma să ţin un discurs despre propria mea copilărie, petrecută alături de o mamă cu retard mintal. Sunt nerăbdătoare să întâlnesc oameni care au curajul să se ocupe de copii cu traume emoţionale, cum avusesem şi eu în copilărie. Oameni care le oferă acestor copii o a doua şansă la viaţă. Am şi eu, la rândul meu, doi copii, un băiat şi o fată, dar n-am avut niciodată curajul să devin asistent maternal sau să adopt un copil. Este nevoie de o inimă mare şi de foarte multă putere, pentru a te îngriji de aceşti copii.

În holul hotelului, în prima zi a conferinţei, o fetiţă care pare să aibă vreo opt anişori ţopăie lipsită de griji. Părul lung, blond şi ondulat îi încadrează chipul fericit. Ţine de mână o femeie, iar în cealaltă mână are un prosop mare, de baie. Se vede clar că sunt mamă şi fiică – au acelaşi păr blond şi cârlionţat şi acelaşi limbaj al corpului. Şi este evident că sunt foarte apropiate una de alta. Presupun că s-au cazat la hotel pentru o vacanţă în familie, nu pentru întrunirea asistenţilor maternali.

Fetiţa se opreşte brusc şi se uită cu atenţie la mine. Mai exact, la pantofii mei. Sunt roz, cu nişte de floricele drăguţe şi alte detalii interesante.

„Bună ziua, doamnă! Ce pantofi frumoşi aveţi! Mi-ar plăcea şi mie să am o pereche exact ca aceştia!“ mă abordează ea, deloc timidă. „Cum te cheamă? Eu sunt Elin. Merg cu mama la jacuzzi.“ Cuvintele îi zboară din gură, purtând cu ele energia fetiţei.

Abia apuc să răspund la salut că au şi plecat. Ochii luminoşi şi albaştri ai Elinei şi vocea ei fericită îmi rămân întipărite în minte, în timp ce urc cu liftul spre camera mea. Încep să mă gândesc la Elin şi la mama ei. Oare de unde sunt? Şi ce fac la acest centru de tratament?

Mai târziu, când mă încălţam cu aceiaşi pantofi pentru a merge la cină, mi-am amintit vocea veselă a Elinei. Oare o să mai am ocazia s-o văd? Nu mi-o pot scoate din minte pe fetiţa cea blondă.

Când uşile ascensorului se deschid la etajul cu restaurantul, Elin mă observă imediat. „Bună, doamna cu pantofi drăgălaşi! Nu vrei să stai la masă cu noi?“ strigă. Găseşte imediat un scaun liber la o altă masă şi îl trage la masa ei.

Sunt nerăbdătoare să aflu cum a ajuns FETIȚA să locuiască alături de Marie.

Aşa am făcut cunoştinţă cu Elin şi cu familia ei – mama ei, Marie, tatăl, Jonas, şi fratele mai mare, Oscar, care avea 12 ani. În timpul cinei, Elin a vorbit încontinuu.

„De unde ai cumpărat pantofii? Au fost scumpi?“ Întrebările şi poveştile nu se mai termină. Mă informează că va împlini în curând nouă ani, că îi plac mult caii, câinii şi pisicile, că îi place să cânte la clarinet şi că ştie să danseze foarte bine.

Vrea să ştie dacă am copii. Îi spun că şi fiicei mele, Jonna, îi plac caii, ceea ce o entuziasmează. Marie o mai îmboldeşte, din când în când, pe Elin să mai şi mănânce.

Când se apropie ora nouă, Jonas îi spune Elinei că e timpul să meargă la culcare. Frate ei le spune noapte bună adulţilor de la masă. Dar Elin mai vrea să stea puţin şi să discute cu „doamna“.

– Elin, numele ei este Lisbeth, îi spune Marie.

– În regulă, atunci. Mi-ar plăcea să mai stau de vorbă cu doamna Lisbeth.

Reuşesc să strecor şi eu o vorbă:

– Hei, Elin, ne vedem mâine, pentru că voi fi aici tot weekendul.

Elin amuţeşte. Apoi se uită la mine:

– Promite-mi că luăm cina împreună mâine. Şi aş vrea să iei şi micul dejun cu noi. Promite-mi!

Încep să râd şi îi promit că îi voi însoţi la masă, adăugând că ar fi mai bine să meargă la culcare, ca să nu fie prea obosită a doua zi.

Vocea Elinei se stinge treptat, în timp ce merge spre lift cu tatăl ei. Dintr-o dată, la masă se lasă o tăcere stranie. Eu şi Marie ne privim reciproc.

– Încântată să te cunosc, spunem la unison şi începem să râdem. Marie îmi oferă un pahar cu vin, iar eu accept. Plecăm de la masă spre hol şi începem să vorbim despre cum este să fii asistent maternal sau părinte adoptiv.

Multă dragoste de dăruit

– Vrei să ştii cum a ajuns Elin la noi? mă întreabă Marie.

– Elin? Eram surprinsă. Credeam că Oscar este copilul luat în plasament.

Mie mi se părea evident că Oscar, băiatul mai mare şi mai tăcut, era copilul pe care îl luaseră în plasament. Asta era concluzia logică la care ajunsesem după timpul petrecut cu Marie şi cu familia ei. Şi nu pentru că aş considera că cei luaţi în plasament ar trebui să se comporte într-un fel anume. Doar că Elin degaja atâta încredere în sine, o anume siguranţă că este iubită, pe lângă faptul că ea şi Marie semănau ca două picături de apă, cu buclele lor blonde, îmbrăcate în blugi şi făcând gesturi similare. Iar apropierea dintre ele era evidentă. Pur şi simplu, presupusesem că Elin este fiica biologică a Mariei.

Marie izbucneşte în râs. Apoi mă priveşte fix în ochi şi mă întreabă de ce credeam aşa ceva.

– Pentru că am avut sentimentul că ai purtat-o pe Elin în burtă, îi spun cu sinceritate.

– Ei bine, n-am purtat-o în burtă, spune Marie, dar am ţinut-o strâns la piept.

O rog pe Marie să-mi spună povestea lor. Sunt entuziasmată să aflu cum a ajuns Elin să trăiască alături de Marie, de Jonas şi de Oscar. Nu ştiu la ce să mă aştept. Mă aşez într-un fotoliu, cu paharul de vin în faţă, şi mă pregătesc să ascult.

– Mama ei, care locuieşte în nordul Suediei, are un handicap mintal şi cinci copii. Elin este cea mai mică. Când s-a născut fetiţa, mama ei nu s-a mai putut descurca cu încă un copil, darămite cu cinci. Aşa că, atunci când Elin avea şapte luni, toţi copiii i-au fost luaţi de Protecţia Socială, mă informează Marie. Au fost daţi în plasament, dar pentru Elin a fost cel mai dificil să se găsească o nouă familie.

În primăvara anului 1997, am primit un telefon de la Protecţia Socială. Avusesem anterior în plasament un copil, care intrase într-un program de protecţie a identităţii din cauza ameninţărilor cu moartea din partea tatălui său, a spus Marie.

Fixează cu privirea paharul. Îmi dau seama că această poveste readuce la suprafaţă amintiri care îi declanşează sentimente intense.

– Bănuiesc că protecţia socială te înregistrase ca asistent maternal competent după o astfel de experienţă?, am întrebat.

– Probabil că da, a răspuns ea. Acum mi-au spus că aveau o fetiţă de şapte luni, care avea nevoie de o nouă casă. Îmi amintesc că eu şi Jonas stăteam cu cei doi funcţionari de la Protecţia Socială la ei în birou, gândindu-ne cât de minunat va fi să avem iar grijă de un bebeluş.

Marie a continuat povestea:

„Dar era ceva ciudat în comportamentul lor când vorbeau despre Elin, ca şi cum ne-ar fi ascuns ceva. Am început să simt un disconfort. Nu mă puteam concentra la ce ne spun. Mintea îmi umbla aiurea. Îmi amintesc că mă gândeam că ne-ar putea face iar ca data trecută când am fost asistenţi maternali, când a trebuit să ne ţinem secretă adresa, pentru ca tatăl copilului, agresiv şi periculos, să nu-şi poată găsi fiul şi nici pe noi. Fusese o perioadă grea şi nu eram sigură că mai pot trece încă o dată prin aşa ceva. Soţul meu m-a atins uşor şi mi-am revenit, reuşind să fiu din nou atentă la ceea ce spuneau asistenţii sociali. Mi-am cerut scuze şi le-am spus: «Am senzaţia că ne ascundeţi ceva.»

S-a lăsat tăcerea în birou, dar, în cele din urmă, au început să ne spună că ei credeau că Elin avea grave dizabilităţi intelectuale şi că nu putea nici să vadă, nici să audă. «Nu gângureşte, nu-ţi urmăreşte privirea, nu se poate ridica în picioare. E, practic, o legumă», au spus. «Nu ştim dacă este ceva congenital sau dobândit.»

Nimeni din cameră n-a mai scos un cuvânt. Mi-era teamă să mă uit la Jonas. Primul meu gând a fost să mă întreb dacă vom fi capabili să avem grijă de un copil cu un handicap atât de grav. Voi putea face faţă? Şi cum va reacţiona Oscar când îmi voi pe-trece tot timpul cu bebeluşul cel nou? Oscar tocmai împlinise cinci ani în vara aceea.

Dar, când l-am privit în ochi pe Jonas, mi-am dat seama că nu aveam de ales. Ştiam amândoi că aveam suficientă dragoste de dĂruit. Aşa că am spus: «Sigur că ne vom descurca!» Jonas m-a aprobat din cap şi, în acel moment, am simţit că ne putem descurca cu orice.“

Elin a început să plângă, tare şi poruncitor, iar eu nu-mi puteam da seama ce are.

Am sorbit amândouă câte un pic de vin. Cumva, înţelegeam ce vrea să spună, de ce fusese atât de încrezătoare că se vor descurca. După ce mi-am petrecut seara în compania acestei familii, pot spune că relaţia dintre soţi este una neobişnuit de puternică şi de armonioasă. Este evident că se iubesc enorm, fără ca vreunul dintre ei să-i impună vreo limită celuilalt.

I-am făcut semn din nou Mariei, îmboldind-o să continue.

„Elin era dată în plasament la nişte asistenţi maternali care se ocupau de cazurile urgente. Ni s-a permis să o vedem chiar în acea săptămână. Eram atât de emoţionată înainte să plecăm, încât nu ştiam cum voi reacţiona. Nici măcar nu ştiam dacă îţi poţi da seama că are un handicap mintal.

Îmi amintesc perfect prima întâlnire, cum m-am simţit când am ţinut în braţe trupul acela plĂpând şi ţeapăn. Parcă nu avea încheieturi. Era ca un buştean. Ochii îi erau lipsiţi de viaţă. Nu aveau nicio sclipire. Nu puteam vedea decât un mare gol în ei. M-am speriat când am văzut că poate exista un asemenea gol în ochii unui copil atât de mic.

Apoi sosit ziua în care urma să o luăm la noi. Avea deja nouă luni. Îmi amintesc că era o zi superbă de iunie, cu o săptămână înaintea solstiţiului de vară. Vântul era un pic răcoros, dar soarele strălucea pe cer şi razele sale ne încălzeau. Am ridicat-o pe Elin din cărucior, i-am mângâiat părul mătăsos şi am început să vorbesc cu ea. I-am spus că urma să stea cu noi şi că i-am pregătit o cameră la etaj, pe care am zugrăvit-o în culori pastelate. I-am spus că am cumpărat un pat nou. Nicio reacţie. Continua să privească în gol.“

Marie se încruntă când îşi aminteşte de ziua aceea.

„În momentul respectiv, am fost un pic neîncrezătoare. Dar numai un pic. Ne vom descurca, mi-am zis. Dacă se va simţi în siguranţă cu noi, totul va fi bine.“

Marie pare hotărâtă când spune asta şi îmi dau seama că, în spatele zâmbetului ei, se ascunde o voinţă de fier.

„Oscar aştepta cu nerăbdare bebeluşul. Le spusese tuturor la grădiniţă că va avea o surioară. Ceilalţi copii îl făcuseră mincinos, pentru că mama lui nu avea burta mare. Oscar i-a informat că puteai avea o surioară şi fără ca mama ta să aibă burta mare. Avea o fotografie cu ea – şi numele ei era Elin.

Când am ajuns acasă, Oscar s-a grăbit să vină să ne vadă. A studiat-o îndelung pe Elin. Apoi a spus: „E cu adevărat drăgălaşă“, şi a sărutat-o pe frunte. S-a creat imediat o legătură între ei. Bine, nu era ca şi cum Elin ar fi părut conştientă de prezenţa lui sau că l-ar fi văzut, dar dragostea pe care i-a arătat-o Oscar din primul moment a topit inima tuturor.

 

Primele săptămâni au fost ca o lună de miere. Elin mânca şi dormea normal, nu plângea niciodată. De fapt, nu scotea niciun sunet. Doar făcea act de prezenţă. Am simţit că lucrurile se vor aranja, că ne vom descurca de minune. Trecuserăm prin momente mai dificile decât acestea.

Dar, chiar în clipa când mă gândeam la asta, totul s-a dat brusc peste cap. Elin stătea cu noi de aproape o lună, când s-a întâmplat ceva. Jonas plecase la serviciu şi îl dusese pe Oscar la grădiniţă. Eu îmi făcusem o cafea şi mă pregăteam să ies pe verandă, să citesc ziarul. Atunci, Elin a început să zbiere. Nu să plângă, ci să ţipe, tare şi poruncitor.

Eram sigură că o înţepase o viespe sau ceva asemănător. Am fugit în camera ei şi am luat-o în braţe, dar nu-mi puteam da seama ce are.“

Mereu aproape

Am încercat să o consolez cum m-am priceput, dar fără succes. Ţipa din ce în ce mai tare, de-ţi spărgea urechile. A plâns ore în şir, până când, în cele din urmă, a adormit de oboseală la mine în braţe. Dar s-a trezit curând, şi ţipetele ei sfâşietoare au rĂsunat iar între pereţii camerei. A urlat până a vomitat. Am încercat să-i dau să mănânce, s-o legăn ca să adoarmă, să-i cânt, să mă culc lângă ea, s-o plimb cu căruciorul încoace şi-n colo pe stradă. Dar nimic n-o liniştea.

Apoi mi-a fost imposibil să o mai ţin afară, pentru că vecinii mă priveau de parcă aş fi bătut-o. Aşa că ne-am închis în casă. După-amiază, când Jonas şi Oscar s-au întors acasă, mai aveam puţin şi izbucneam în la-crimi. Oscar a preluat sarcina de a avea grijă de Elin. Dar nici el n-a putut s-o liniştească. Plânsetele fetiţei ne-au ţinut treji toată noaptea. A doua zi de dimineaţă, am sunat la centrul medical pentru copii şi am solicitat o programare. «Are dureri?», m-au întrebat ei. «I-a fost pusă în pericol viaţa?» La halul în care ţipa, putea fi vorba despre orice.“

Marie trage adânc aer în piept. Eu dau încurajator din cap şi încerc să suprapun amintirile Mariei cu imaginea plină de viaţă a fetiţei blonde, pe care tocmai am cunoscut-o.

„Asistenta de la Protecţia Socială ne-a vizitat a doua zi, dar nici ea n-a descoperit nimic în neregulă la micuţa Elin. Aşa că am schimbat formula de lapte praf şi am cumpărat nişte suzete noi. Dar nici asta nu a ajutat. După încă trei zile în care a plâns şi a urlat încontinuu, am sunat la policlinica pentru copii şi le-am spus că avem nevoie de ajutor, pentru că fetiţa noastră moare de plâns.“

Mariei i s-a întunecat privirea.

„Operatoarea de la dispecerat m-a informat că bebeluşii obişnuiesc să plângă. De parcă eu nu ştiam asta! Dar nu m-am lăsat şi am insistat să vorbesc cu un doctor. Am luat telefonul cu mine, în cameră la Elin, ca doctorul să poată auzi ţipetele care te sculau din morţi. Medicul pediatru ne-a spus să mergem imediat la cabinet.

«Bebeluşii nu urlă aşa decât dacă îi doare ceva», a spus doctoriţa. Am tot bătut drumul până la spital, timp de două săptămâni, dar n-au putut descoperi nimic în neregulă la ea. Ajunsesem o epavă, spune Marie.“

Tot ce pot face este să dau din cap. Copiii mei nu plânseseră atât de mult, dar, în caz cĂ s-ar fi întâmplat, m-aş fi simţit îngrozitor dacă n-aş fi reuşit să-i alin imediat. Trebuie să fi fost incredibil de greu de suportat să încerci să linişteşti un copil zile de-a rândul.

„În cele din urmă, n-am mai rezistat“, îmi spune Marie. „Mă simţeam o mamă inutilă. L-am sunat pe soţul meu la serviciu şi i-am spus: «Renunţ. Nu cred că suntem făcuţi să avem grijă de un bebeluş cu un handicap atât de grav, Jonas. Trebuie s-o ducem înapoi. Deja plânge non-stop de trei săptămâni.» Dar soţul meu iubitor şi de încredere mi-a răspuns: «Marie, calmează-te puţin.» Dacă n-ar fi fost la serviciu, l-aş fi ucis pe loc. Eu? Să mă calmez?! Eram complet lipsită de vlagă. «Nu cred că Elin se simte bine la noi, Jonas.» «De ce n-o întrebi?» mi-a spus el. «S-o întreb? Ştii foarte bine că nu vede şi n-aude nimic. Acum vrei să vorbesc cu ea?»

Jonas a tăcut câteva clipe, apoi a continuat: «Fă ce-ţi spun. Aşază-te undeva şi ia-o pe Elin în poală. Explică-i că vrei s-o ajuţi, dar că trebuie să-ţi spună ce o supără. Ea ştie. Tu trebuie doar să ai încredere.»“

Acum, lui Marie îi joacă un zâmbet pe chip.

„Ştii, am făcut ce mi-a spus Jonas. M-am aşezat în fotoliul meu preferat din camera de zi, cu Elin în braţe. M-am uitat în ochii ei goi şi i-am zis: «Elin, trebuie să-mi spui ce te doare. Vreau să te ajut, draga mea, dar nu ştiu ce să fac. Ajută-mă să înţeleg.»

când Mi-a zâmbit pentru prima oară, mi-a sărit inima din piept. Revenise la viaţă.

Şi atunci ceva s-a întâmplat. Parcă mi-ar fi transmis ceva prin telepatie. M-am uitat la ea şi am zis cu voce tare: «Eşti sigură? Asta vrei?»

Am privit în camera goală, speriată că m-ar putea vedea cineva. Sigur ar fi crezut că mi-am pierdut minţile: vorbeam cu un copil orb, surd şi handicapat mintal!

Şi atunci am făcut aşa cum mi-a zis – sau cum mi-am imaginat că mi-a zis ea. M-am dezbrăcat până la brâu şi am dezbrăcat-o şi pe Elin, lăsând-o doar în scutece. Am ridicat-o cu grijă şi am ţinut-o lipită de sânii mei goi. Era ca şi cum o navă spaţială ar fi ajuns la bază. S-a oprit din plâns. Încă era rigidă ca un baston, dar era liniştită. Am început să mă plimb încoace şi-n colo, cu ea în braţe.

Am mers aşa, cu bluza desfăcută şi cu fetiţa lipită de mine, zile la rând. Când o puneam jos să-i schimb scutecul, începea iar să plângă. Dar, imediat ce o strângeam iar la piept, se calma. Noaptea, în pat cu noi, pe pieptul meu.

Dă-mi voie să-ţi spun că mi s-au întărit muşchii de la braţe şi de la abdomen în perioada aceea. După acele săptămâni de plâns neconsolat era alt copil. Dar trebuia s-o ţin mereu în braţe.

În cele din urmă, după vreo lună, trupul lui Elin s-a relaxat un pic. Dar ochii îi erau încĂ goi şi lipsiţi de viaţă. Zilele treceau, cu Elin încă lipită de pieptul meu ca un pui de cangur. Era mică pentru vârsta ei şi arăta mai degrabă ca un bebeluş de şase luni decât ca unul de nouă. Stătea cu capul ţeapăn între sânii mei, mereu întors spre dreapta. Am aflat motivul când am aflat tot ce se întâmplase cu ea înainte.

Apoi, într-o zi, după vreo trei luni, a început să-şi mişte căpşorul şi să privească în jur. Privirea nu-i mai era atât de goală. Începusem să sperăm – şi să credem – că Elin îşi putea regăsi drumul spre viaţă.“

Imediat ce Jonas şi Marie au înţeles nevoia lui Elin de apropiere şi de contact uman, au stabilit ca ea, Marie, să fie cea care să o poarte şi să o îngrijească pe Elin tot timpul. Elin avea nevoie de siguranţă şi de ataşament faţă de o singură persoană.

„Am fost singură cu Elin toate acele luni. A fost ca şi cum aş fi îngrijit un copil născut prematur. Cum o ţineam mereu la piept, cu bluza desfăcută, nu prea mai ieşeam nici eu din casă.

Într-o zi, când o ţineam pe Elin în braţet de câteva ore, m-am dus să-i schimb scutecul. Am aşezat-o pe masa pentru schimbat şi, ca de obicei, m-am jucat cu ea, gâdilând-o pe burtică şi scoţând sunete amuzante. Mai făcusem asta de sute de ori înainte. De data aceasta însă, mi-a zâmbit. Era primul ei zâmbet. Apoi a început să râdă din tot corpul. Era să mor, inima era cât pe ce să-mi explodeze.

Am luat-o în braţe şi am alergat să-l sun pe Jonas. Când a răspuns, i-am zis: «A revenit la viaţă, Jonas. Elin şi-a găsit drumul spre viaţă.» Apoi am izbucnit în plâns.“

Am Ținut-o până când şi-a împlinit nevoia de dragoste. AŞA s-a născut a doua oară.

 

Dragoste de viaţă

Ochii Mariei scânteiază în timp ce continuă povestea fetiţei Elin.

„Totul s-a schimbat din ziua aceea. Nu mai trebuia s-o ţin aproape de mine zi şi noapte. Îşi «făcuse plinul». Era pregătită pentru viaţă şi nerăbdătoare. Ai văzut-o cu ochii tăi.“

Stau în fotoliul meu confortabil, încercând să-mi opresc lacrimile. Apoi, Marie îmi spune că vrea să-mi povestească prin ce trecuse Elin înainte să vină să locuiască cu ei. Fusese important pentru ea să afle adevărul.

„Trebuia să ştiu, ca să-i pot spune cândva Elinei, dacă va dori. Cred că povestea este importantă pentru ca Elin să poată duce o viaţă normală la maturitate, să fie o persoană întreagă“, spune Marie.

„Primele luni din viaţa unui copil sunt incredibil de importante“, continuă Marie. „Elin este al cincilea copil al unor părinţi care suferă amândoi de dizabilităţi mintale. Ea a supravie- ţuit datorită forţei ei interioare şi nu a renunţat, deşi viaţa i-a atârnat de un fir de pĂr de mai multe ori.“

În acest punct al poveştii Mariei, nu sunt sigură dacă vreau să ştiu sau dacă voi putea suporta să aflu prin ce a trecut Elin. Dar mă gândesc că, dacă Elin a reuşit să treacă prin asta şi să supravieţuiască, ar trebui ca şi eu să fiu capabilă să-i ascult povestea. Marie continuă:

„Asistentul social a început prin a-mi spune că nu ştiau că mama ei aştepta al cincilea copil. Nu erau siguri nici măcar că mama era conştientă de asta. Apoi, într-o zi, a venit pe lume o fetiţă, pe care au numit-o Elin. Ani întregi, serviciile de Protecţie Socială încercaseră să convingă familia respectivă să le accepte ajutorul. Dar reuşiseră numai pentru perioade scurte de timp. Nu exista nicio îndoială că cei mici erau trataţi necorespunzător, dar Protecţia Socială nu avea niciun drept să forţeze părinţii.

Elin era ţinută fără să i se schimbe scutecul, zile în şir. Avea fundul foarte inflamat când a fost adusă la camera de gardă a spitalului. Am mai aflat că mama fetiţei prepara patru sau cinci biberoane cu lapte odată şi le lăsa pe toate în pătuţ la Elin, iar micuţa trebuia să se hrănească singură. Practic, nu a părăsit niciodată pătuţul în primele şapte luni de viaţă.“

Pe chipul serios al Mariei apare un zâmbet.

„Dar ea a iubit viaţa. Parcă ar fi stat acolo, întinsă, aşteptându-ne pe noi. Aşa că, Lisbeth, n-am purtat-o niciodată pe Elin în burtă. Dar am ţinut-o cât mai aproape posibil, până când şi-a împlinit nevoia de dragoste, de apropiere şi căldură. Atunci s-a născut a doua oară.“

Elin o duce în continuare bine, a absolvit liceul în Suedia şi se pregăteşte să se înscrie la facutate. Vrea sĂ devinĂ asistent social, pentru a ajuta copiii.

Extras din cartea Familjehensboken de Lisbeth Pipping, cu completările autoarei (Gothia Förlag, 2

Vote it up
131
Ți-a plăcut acest articol?Voteaza