Muzica dinlăuntrul meu

După decenii întregi în care m-am lăsat învinsă de timiditate, îmi doream să mă simt și eu bine pe ringul de dans.
 

Mă întâlneam cu Michael, iubitul meu, de numai o lună, când mi-a pus o întrebare care m-a stânjenit.

Nu încerca să afle detalii sordide despre divorţul meu. Nici câţi bani câştig. Ceea ce m-a întrebat era mai neliniştitor. „N-ai vrea să mergem, într-o zi, să dan­săm?“.

Probabil că oricare altă femeie ar fi spus „Da“. Cine n-ar vrea să iasă în oraş, într-un club, şi să se lase în voia muzicii pentru o seară?

Ei bine, eu eram excepţia de la regulă. Pentru că, până în acel moment nu învăţasem să dansez.

Am afişat cel mai spăşit zâmbet cu putinţă şi i-am mărturisit:

– Nu prea mă pricep la dans.

Răspunsul meu nu l-a convins:

– Bine, dar îţi place?

Întrebarea lui m-a lăsat fără cu­vinte.

În sinea mea, mi-a plăcut întotdeauna sentimentul de libertate simţit în rarele ocazii când m-am abandonat dansului. Odată, într-un club de noapte aglomerat, unde nu mă observa nimeni. Altă dată, când m-am prostit, împreună cu prietena mea Jacki şi consola ei de jocuri Wii, pe ritmurile din Just Dance. În majoritatea situaţiilor când mă vedeam obligată să dansez, eram încordată şi stânjenită, îngrijorată la gândul că toţi stau cu ochii pe mine şi că vor vedea cât de jalnic mă mişc.

În definitiv, nimeni nu mă învăţase nici paşii de dans, nici ce ar trebui să fac cu mâinile. La dansurile de la şcoală, mă legănam, pe muzică lentă, cu braţele întinse sprijinite de băiatul care-mi era partener, dar îndată ce începea o melodie mai vioaie, mă năpusteam spre scaunul cel mai apropiat. Mă simţeam ruşinată, inhi­bată şi nu voiam să mă fac de râs în faţa colegilor. Mai mult ca sigur ar fi făcut tot felul de comentarii răută­cioa­se. Mi se mai întâmplase asta.

În liceu, când mă chinuiam să învăţ să dansez pe „YMCA“, celebra piesă a trupei Village People, adolescenta care ne arăta mişcările s- distrat pe seama mea de faţă cu toată lumea. Mai târziu, la fiecare nuntă din familie la care mergeam, tata glumea, spunând că de la el am moştenit gena anti-talentului la dans. Chiar şi după ce împlinisem 30 de ani, fostul meu soţ râdea de felul în care mă mişcam pe ritmurile vreunei melodii.

Dar pe Michael îl plăceam atât de mult încât mi-am pus în gând să ies din carapace. Mi-am făgăduit să scap de stinghereală, să fiu în stare să dansez cu el în public.

Dar mi-am dat seama că, pentru asta, am nevoie de ajutor.

Mai întâi, am apelat la prietena mea, Jacki, deţinătoarea consolei Wii, care dansează mai mult decât oricine altcineva dintre cunoscuţii mei. Ea a fost de părere că aş putea să nu mai fiu atât de stresată dacă aş dansa cât mai des cu o persoană în a cărei prezenţă mă simt în largul meu.

Mă legănam pe muzica lentă, la distanță de un braț de partener. Dar când începea o melodie vioaie, mă năpusteam spre scaun.

Or, nu sunt pe deplin relaxată decât cu fiul şi cu fiica mea în preajmă, chiar şi într-o împrejurare care îmi provoacă disconfort maxim. Prin urmare, am dat o petrecere spontană şi am ţopăit prin casă împre­ună cu puştii mei. Fireşte, n-am avut nicio inhibiţie.

Mult mai încrezătoare în mine, am îndrăznit să-i cer sfatul doamnei MacKenzie Mushel, desemnată „Profesorul de dans al anului 2014“ de Societatea SHAPE America.

„Mulţi oameni consideră că dansul în public te expune unui mare risc. Partea cea mai grea e să treci de anxietatea pe care ţi-o provoacă întrebarea: «Oare cum arăt când dansez?». Dacă reuşeşti să descoperi câteva mişcări de dans pe care le poţi face cu naturaleţe, asta ar putea reprezenta un excelent punct de plecare“, m-a sfătuit profesoara.

Am început să dansez în mod regulat alături de copiii mei, fără să-mi mai pese dacă mă pricep sau nu. Exerciţiul m-a ajutat să mă adaptez ritmului muzicii, fără să mă mai gândesc ce anume trebuie să fac. În câteva săptămâni, m-am simţit pregătită să dansez în public. şi totuşi, dată fiind sfiala mea înnăscută, am mai apelat la un expert.

Bernardo Carducci, directorul Institutului pentru Cercetarea Timidităţii de la Universitatea din Indiana, m-a sfătuit să gândesc pozitiv, expli­cându-mi că nu procedasem bine când dădusem o importanţă exage­rată criticilor legate de felul în care dansez.

„Când eşti excesiv de timid, îţi vezi numai punctele slabe şi ai tendinţa să reţii o singură remarcă negativă, în loc de alte 50 de comentarii care-ţi sunt favorabile. Realitatea este că oamenilor nu le pasă cum dansezi tu, ci cum dansează ei“, mi-a spus el.

De asemenea, m-a îndemnat să nu beau alcool când dansez, pentru că oamenii care beau ca să-şi depăşească timiditatea au tendinţa să atribuie succesul lor alcoolului, nu calităţilor proprii.

Nu mult după aceea, în vreme ce mă plimbam cu Michael, am trecut pe lângă un anumit bar, unde i-am sugerat să ne oprim. (Nu i-am mărturisit că de ani de zile îmi doream să intru în acel local, însă mă abţinusem din pricina ringului de dans.)

Înăuntru bubuia muzica. Cuplurile se lăsau în voia ei, dezlănţuin- du-se pe ring. Michael şi cu mine ne-am aşezat, apoi ne-am pus pe taclale. După o oră tot nu ne mişcaserăm de pe scaune, aşa că mi-am adunat tot curajul de care eram în stare şi l-am invitat la dans.

L-am prins uşor de mână şi l-am condus către mulţimea ce se unduia pe ritmurile frenetice, chiar dacă, în mintea mea, o voce îmi şoptea mereu: Ceva nu-i în regulă cu muzica asta – cum o să dansez cu o trupă care cântă live?

Atunci mi-am dat seama că, indiferent ce s-ar fi întâmplat în seara aceea, nu avea nicio importanţă.

Nu trebuia să-i demonstrez lui Michael că am curajul să urc pe un ring de dans. Trebuia să mi-o dovedesc mie – doar mie! Formaţia cânta mai departe, iar eu dansam cu Michael de parcă pluteam, fără ca el să aibă habar ce drum lung avusesem de parcurs până acolo. Era extrem de încurajator să mă mişc fără să mă scuz întruna şi fără să fiu jenată de nimic.

Mai târziu mi-am dat seama că nu-mi puteam aminti cum arăta Michael în timp ce dansa şi am început să râd. Profesorul Carducci avusese dreptate: fusesem atât de preocupată de mine însămi, încât nici măcar nu-mi observasem iubitul. Va trebui, cât de curând, să-l invit din nou la dans.

Vote it up
113
Ți-a plăcut acest articol?Voteaza