Mulţumesc pentru chitară

Lutierul din cartierul meu a murit în masacrul de la Bataclan.
 

Bărbatul stă pe trotuar, are părul ud leoarcă de la ploaie şi genunchii sprijiniţi de asfaltul ud. Vântul îngheţat, care-i suflă prin jacheta deschisă, nu pare să-l supere. În această zi de sâmbătă, 21 noiem- brie 2015, el ridică vazele răsturnate de vânt, adună florile împrăştiate şi le îndeasă în crăpăturile din zid şi lipeşte cu bandă adezivă zecile de mesaje de condoleanţe, pe care ploaia le-a desprins. Cu o mişcare precisă, aprinde un chibrit şi îl apropie de lumânările care s-au stins.

Din când în când, aud cum îşi suflă nasul. Oare plânge? Se ridică. Ne uităm lung unul la altul, cu privirea înceţoşată. În cele din urmă, şopteşte: „Sunt un vecin. Eram prieten cu Romain.“

Romain Naufle era lutierul din cartierul muncitoresc Ménilmontant, din estul Parisului. Murise la Bataclan, în urmă cu o săptămână, pe 13 noiem-brie, ucis de teroriştii care au transformat Parisul într-o baie de sânge.

Atelierul lui Romain se află la aproape 2,5 kilometri de Bataclan, la numărul 18, pe rue des Gâtines. Acesta este locul în care bărbatul cu părul ud de ploaie are grijă de amintirea lui. Trecătorii şi vecinii îşi exprimă durerea şi solidaritatea. Oblonul de metal al magazinului de chitare este tras în jos, ca un steag coborât în bernă.

Copiii din cartier au lipit pe el mesaje sfâşietoare, pline de tandreţe: „Mulţumesc pentru chitară, Romain“, semnat Candice. „Romain, eşti prietenul meu“, semnat Paul. Un locuitor al casei a scris: „Romain, de când nu mai eşti, clădirea şi-a pierdut sufletul. Nu mai auzim sunetul chitarei pe scări“. Trotuarul nu mai este un trotuar, ci o capelă în memoria celui dispărut.

În această dimineaţă, suntem aici zece oameni şi ne aducem omagiul în tăcere. O femeie care pare să aibă vreo 60 de ani, îmbrăcată într-o haină bej, elegantă, se întoarce spre mine şi îmi şopteşte, ca şi cum ne-am fi continuat conversaţia: „Şi mie îmi plăcea să îl văd la lucru când treceam pe aici“. Acel „şi mie“ mă emoţionează. Exprimă ceea ce am simţit cu toţii în Paris după atentate: acelaşi şoc, aceeaşi nevoie de consolare şi aceeaşi dragoste pentru viaţă.

Atelierul lui Romain era un loc plăcut. Avea o sigură cameră, modestă şi primitoare. Cum intrai, pe stânga, erau chitarele – majoritatea electrice –, atârnate de perete. În dreapta era masa lui de lucru, cu instrumente asemănătoare celor ale unui tâmplar. Pe străzile oraşelor noastre, în afară de cizmari nu am mai văzut meşteşugari care îşi practică încă meseria. Romain Naufle era o excepţie. De afară, puteai să-i vezi capul, cu părul mai rar la tâmple, aplecat deasupra mesei, concentrându-se, şi mâinile care se mişcau cu iscusinţă. Avea doar 31 de ani, dar lucra cu priceperea unui om plin de experienţă.

Mulţi dintre locuitorii cartierului eram fascinaţi de bucăţile de lemn aliniate în vitrină, care aveau să devină gâturi de chitară. „Arţar, mahon şi padauk, un lemn african perfect pentru a cânta blues“, mi-a spus el. Ca un muzician amator ce sunt, îl rugasem să mă ajute să aleg o chitară pentru fiul meu. Youri avea şapte ani şi îmi lua mereu chitara. Dar era prea mare pentru el şi ar fi putut să o strice. Era timpul să aibă propriul instrument. Romain a vrut să-l cunoască, dar chitara urma să fie un cadou de Crăciun.

Preţ de o jumătate de oră, am vorbit despre muzică şi copilărie. Romain voia să înţeleagă ce fel de puşti era Youri. Mi-a ascultat explicaţiile, în timp ce se concentra asupra cheilor de acordare ale unei chitare, cu şurubelniţa în mână. Muzica te fereşte de trecerea timpului. Lutierul îşi păstrase chipul şi zâmbetul de copil, în ciuda poziţiei respectabile pe care o avea în viaţa profesională.

În timpul discuţiei noastre, a intrat în magazin un bărbat de vreo 40 de ani care părea un afacerist, îmbrăcat într-un costum cu trei piese, dar fără cravată. L-a urmat un rocker fără vârstă, cu părul cărunt şi purtând un cercel de argint. Primul voia un set de coarde, al doilea îşi aducea chitara bass la reparat. Au început să vorbească despre o trupă engle­zească, de care eu nu auzisem. În atelierul de chitare se întâlneau oameni de tot felul.

După 13 noiembrie, mesajele de sprijin şi compasiune nu contenesc să sosească, din toate colţurile lumii. Multe se sfârşesc cu un răsunător „Vive la France!“. Pe rue des Gâtines, la numărul 18, cineva a aşezat trei steaguri franţuzeşti mici, care flutură în vânt şi ţin piept ploii. I-ar fi plăcut lui Romain? Nu neapărat! Patriotismul nu stă în firea francezilor. Şi totuşi, din ziua de 13 noiem-brie, în afara graniţelor noastre suntem mândri de naţionalitatea noas­tră şi bucu­roşi să fim alături de toţi cei care iubesc libertatea şi democraţia.

Oamenii cântă La Marseillaise, iar mo-tto-ul vechi de secole al Parisului a început să fie îmbrăţişat din nou: „Fluctuat nec mergitur“ – „Este lovit de valuri, dar nu se scufundă“.

Familia şi prietenii îi simt lipsa lui Romain. La fel şi vecinii. Când acorda o chitară, era ca şi cum ar fi restabilit, într-o anumită măsură, ordinea în haosul din jur. Ca şi cum ar fi readus armonia. În sufrageria de acasă, la 50 de metri de fostul lui atelier, chitara lui Youri stă aşezată alături de a mea. Aseară, am acordat-o împreună.

Acest articol a fost scris de Stéphane Calmeyn, redactorul-şef al ediţiei franceze a revistei Reader’s Digest.

 

Vote it up
115
Ți-a plăcut acest articol?Voteaza