Mostenirea parintilor

Avea 19 ani cand tatal sau era condamnat de la ani grei de inchisoare, pentru ca ajutase cu 25 de lei o femeie
 
<p>Este dat afara din facultate si trimis si el la detasamentele de munca, precum tatal sau. Acum, Constantin, ajuns profesor de limba si literatura romana, rememoreaza evenimentele care i-au marcat cursul vietii. Uneori dureros, la persoana intai, alteori detasat, prin ochii lui Tibi, alter ego-ul sau literar. O marturie emotionanta, asternuta pe hartie din dorinta de a nu lasa sa se piarda in van suferintele familiei sale.

In toamna, pe la sfarsitul unui septembrie cu zile uscate, senine, primi ordinul de incorporare. Il astepta, era pregatit. Stia ca va merge la un detasament de munca, dar perspectiva nu-l mai speria, cu toate ca de cateva luni traia chinuitor, epuizat, cu sufletul ferfenitit. Napasta cazuse brusc, irational, ca un trasnet din senin. Pana atunci nu-si ascunsese multumirea, isi continua studiile sub bunele auspicii ale intrarii la facultate, profesorii, colegii il apreciau si atitudinea lor de respect ii dadea curaj, il ambitiona, era sigur pe el, poate usor nedumerit ca prea se bucura din plin de viata. Destinul ii parea calauzit sub pecetea unei lumini intense, binefacatoare, se considera protejat si norocos. Cunoscuse si iubirea.
Dezastrul venise prin februarie, gasindu-l total nepregatit, buimac. Atunci tatal ii fusese arestat si, la putin timp, condamnat la 16 ani de munca silnica. Apoi i s-a comunicat exmatricularea, al doilea soc odios, care i-a adus cosmarul, inevitabila cadere. Se simtea lovit, cu fata in jos...

Un singur fapt vrednic de luat in seama in toata aceasta migrena morala abrupta fusese angajarea lui la fabrica de cherestea in urma cu trei luni.
N-avusese incotro, trebuia sa traiasca,  Alesese fabrica unde tatal lui lucrase un timp ca sef de unitate. 
- Imi asum un mare risc, ii spuse directorul privindu-l scrupulos, fix.
Nu-i usor sa angajezi astazi un student dat afara si, pe deasupra, fiul unui condamnat politic. E o nebunie! Ma expun, dar o fac pentru tatal tau, care mi-a sarit in ajutor intr-un moment de cumpana al vietii mele. Ti-e dat uneori sa cunosti riscuri, angajamente pe care te intrebi daca esti capabil sa le accepti vreodata. Ei bine, tatal tau n-a sovait o clipa!
Il urmarea cu admiratie si  raspunse cu un suras:
- N-o sa va dezamagesc, fiti sigur de asta. Ii seman lui tata. Multumesc! Recunoscatoare va e si mama.
- Ce face? Lasa, ti-am pus o intrebare prosteasca...

Mama

Cand avea 18 ani, m-a adus pe lume dintr-o nastere prematura, la aproape opt luni, si credea ca nu voi trai, asa ca mi-a grabit botezul. Mama imi mai povestea, cand incepusem sa inteleg ce inseamna razboiul care il facuse pe tata prizonier, ca ii seman. "Parca ai fi rupt din el. Abia astept sa te vada... Dar ma tem pentru el, sarmanul, cum mi-e frica si pentru tine sa nu ramai orfan ca el, ca pe bietul Alecu, tata-su, nici nu
l-a cunoscut, fie-i tarana usoara! Bunica-ta l-a adus pe lume pe tatal tau dupa ce Alecu, si el pe front, in Primul Razboi, murise in lupta!"
"Ai un nume frumos", imi garanta mama, pe cand adormeam langa ea in patul cel mare, unde ne pierdeam singuri in asternutul alb, apretat. Nume de imparat. "Inseamna statornicie, perseverenta. Eu insa iti voi spune Tibi si, daca mama te alinta asa, tot asa o sa-ti spuna toti..."

Tata

Pe tata l-am cunoscut dintr-o fotografie. Aveam vreo patru ani cand deja ma obisnuisem cu chipul lui prezent intr-o rama maronie cu geam, ultima lui poza, de ofiter, pastrata cu evlavie pe lada studioului de unde o contemplam seara, la culcare, cand ma rugam pentru el impreuna cu mama, sa ni-l aduca Dumnezeu acasa. Mama plangea de fiecare data, pe cand eu aveam puterea inocenta sa o consolez stergandu-i lacrimile mereu mari, coborate vertiginos spre barbie, pe obrajii supti si pe ridurile lor adanci. "Mama, o sa vina tata, sa vezi tu..."
Aceeasi poza fusese reprodusa in cateva ziare, dupa ce mama o expediase la redactii, ingrijorata ca printre prizonierii de razboi veniti de pe front tata nu se numara si nici vesti de la el nu ajungeau acasa. Reproducerea din ziar fusese decupata de mama impreuna cu textul insotitor, citit cu voce tare de rudele care veneau in casa, incat il stiam pe de rost. "Rog persoanele care cunosc sau stiu ceva despre sublocotenentul..., din regimentul 41 artilerie, sa anunte pe sotia lui..., din comuna..."
Asteptarea a fost lunga, dar nu-mi pierdusem rabdarea. Niciodata nu am stat atata timp in acelasi loc, cuminte, fara sa cer nimic, fara sa supar pe cineva. Eu si ulita. Deodata, pe drum, o silueta… Venea grabit, decis, cazon. Am recunoscut imediat sapca din poza, enorma, si uniforma kaki. Fata n-o puteam distinge. E tata?! Inainta spre mine. Am luat-o la fuga in directia lui. Alergam… Alergam… Puteam sa cad, insa ma tineam tare. "Tata! Tata!", aproape ca am tipat. "Copilul meu! Baiatul tatii!" M-a ridicat in brate, m-a strans apasat la piept, m-a acoperit de sarutari. Plangea si el. Aproape de poarta casei m-a lasat din brate si am alergat spre mama, care tocmai iesea in curte.
Tata, care pasise emotionat pe poarta, si-a deschis bratele odata cu mama in gesturi premergatoare unei imbratisari totale, ca si cum s-ar fi topit unul in celalalt. M-am lipit de ei si i-am cuprins cat mi-au ajuns mainile, ca intr-un cleste al bratelor, de parca as fi vrut sa ma leg de ei cu o forta mai mare decat eram capabil.

La cina n-a vorbit nimeni. Si mama, si bunica se uitau la Tibi, cu mila.
- Sa ne scrii, mama, imediat ce ajungi unde te-or duce astia. Sa ne scrii, sa ne spui cum e acolo, ce ai nevoie… Om vedea cum ne descurcam.
- Ia astia sa ai la tine, ii zise bunica in timp ce ii strecura niste bancnote. Mai tii minte, Tibica, ce-ti urseam cand erai mic? Sa faci o cariera militara, "generalul lui maica-mare" te dezmierdam vazandu-te ce bine iti venea sapca de ofiter a lui taica-tau, asa mare de-ti cadea pe ochii tai frumosi. Si ticalosii aia te trimit la ocna!
- Linistiti-va, le consola Tibi, privindu-le incurajator ca sa nu para fals, chiar daca atmosfera care anunta despartirea de a doua zi il induiosa.
- Ti-am pregatit tot, mama, sa ti le aranjezi tu in valiza inainte de culcare.
Valiza din lemn si-o adusese de la fabrica, o confectionase singur, o vopsise in verde cazon si avusese grija sa nu atarne greu, sa nu fie mare.
- Ce-o face tata?, intreba retoric Tibi pentru a schimba subiectul discutiei, cu riscul de a aduce in atentie o frustrare comuna, mai dureroasa decat plecarea lui in armata.
- Il plang neintrerupt. Nu stiu daca il ajuta la ceva, n-am cum sa-i transmit nici macar lacrimile. N-am aflat nimic de el, nu stim unde l-au dus, saracul!

Procesul

In preajma mea, abia se deosebeau fete palide, chinuite, mai ales femei carora nu le puteam observa cu claritate fizionomia. Boxa acuzatilor, separata de un grilaj de lemn, cu stinghii nu prea inalte, era pazita de cativa gardieni, cinic, cu armele la piept, gata sa-mi paralizeze simturile, sa-mi dea fiori pana in maduva oaselor. Aflasem ca in cauze asemanatoare, prin tara, loturi de zeci de detinuti politici si-au auzit pedepsele de ani grei date cu usurinta cu care scamatorii scot din joben obiecte, ca tribunalele militare, inflexibile, vin la procese cu sentintele in mapa, cercetarea faptelor nefiind altceva decat un simulacru judiciar. Principala acuzatie adusa lui tata era ca  ajutase neveste de fosti legionari cu diferite sume de bani cand barbatii lor, dupa razboi, se ascundeau in munti ca partizani. Mama cunostea adevarul de la tata: o singura data i se ceruse sprijin si el, caritabil, a acceptat o suma hazardata, modica, bancnota de 25 de lei din banii de cheltuiala.

Am tresarit cand pe usa mascata de o draperie din plus rosu, dupa ce s-a dat la o parte, au patruns sovaielnici sub paza santinelelor, indrumati sa se aseze in boxa, detinutii. Nu aveam timp sa-i numar, era un grup numeros, care mi se parea aceeasi persoana multiplicata intr-un convoi de stafii, cu capetele rase, ca niste bulgari ovali de sare, cu ochii adanciti in orbite, imbracati in zeghe. Abia am avut ragazul sa observ cum pe alta usa au patruns cativa gradati - completul de judecata, sever, distant. Lumea s-a ridicat in picioare. I-am lasat sa se aseze la masa cea lunga si m-am incapatanat sa scrutez chipurile din boxa. Acela trebuie sa fie tata... Undeva la mijloc, aproape de nerecunoscut, slabit, batranicios, parca in convalescenta dupa o lunga perioada de spitalizare, resemnat, istovit, de ceara.
Instantaneu, auzul mi-a fost impovarat de vocea procurorului militar, tafnoasa, mitraliata, din care retineam mai cu seama franturi declamate dezlantuit, turbat, apocaliptic.
"...dupa 23 August 1944, elemente fasciste legionare... ura ce o nutreau fata de ordinea democratica... actiuni contrarevolutionare... clandestinitate... dusmani de moarte ai poporului..."

Tata parca isi anulase prezenta, se transpusese intr-un tablou care ma implora sa-l ating cu mila, sa-i citesc pe chip nevinovatia, dispretul fata de dovezile sustinute de acuzator.
De la invinovatirea intregului lot
s-a trecut la acuze punctuale.
"Unu… Cutare… vechi-legionar, sef de garnizoana… mentinandu-se in aceeasi pozitie, a participat… a uneltit…"
"…Doi… Cutare… element dusmanos…"
"…Unsprezece… Civil… nascut la… in localitatea… fiul lui Alexandru si Versavia… cu ocazia intalnirilor avute cu fosti legionari s-a lasat reactivat… antrenat in actiuni de ajutor legionar pentru a sustine elemente legionare din clandestinitate, precum si pe familiile acestora, uneltind contra ordinii sociale…"

Nu a uneltit nimic, mintiti! E odios ce sustineti. Isi vedea de munca lui la fabrica, era iubit de muncitori, n-a dusmanit pe nimeni, n-a sabotat, n-a comis nicio fapta antisociala sau antistatala, contraziceam in sinea mea enormitatile denigratoare ale procurorului, luand in acest mod apararea tatalui meu cu revolta surda a celui dus la exasperare.
"…s-a declarat de acord sa participe la actiunea de ajutor contribuind cu diferite sume de bani…"

Nu-i adevarat! 25 de lei! O singura data. Cu milostenie, marinimos, umanitar. Cand a fost intrebat daca recunoaste invinuirile, tata s-a uitat scurt in ochii mei, intr-un fel anume, dupa o obisnuinta a noastra de a pricepe sensul cautaturii. Intre noi, pentru o fractiune de timp s-a intins un arc luminos, ca un curcubeu. Abia atunci a raspuns neutru, cu un glas strain: "Da".
Restul n-a mai contat. Sentintele urmau sa se pronunte repede "Aveti la dispozitie trei minute", li s-a adresat unul din completul de judecata celor din boxa, "ca sa vorbiti cu rudele. Atat, trei minute. Nicio secunda in plus!"

Am sarit ca un disperat bancile care ne separau si am ajuns inaintea tatei la mama ca sa-l putem cuprinde in brate deodata, ca in urma cu ani, in curtea casei, cand s-a intors din prizonierat. Toti trei plangeam in hohote, amarnic, fara sa ne spunem niciun cuvant, ne paralizase glasul, oftam, numai mainile vorbeau, se deplasau la voia intamplarii, de la unul la altul, calde, reci, in spasme, ale lui tata in catuse, nu stiam cine ma atinge, pe cine mangai eu, cine imi uda obrajii, tata, mama, ochii mei… "Sunt nevinovat", repeta stins, dar convingator, ca si cum mai era nevoie sa se disculpe fata de noi. "Aveti grija de voi. Asteptati-ma oricat de mult, dar sa ma asteptati."
Gardianul a sosit sa ne desparta. Din usa care ii adusese in sala si pe care mai aveau putin si ieseau cu sperantele naruite, tata a intors capul a iertare. Un tipat a reverberat in incapere sfasietor, din strafunduri. "Sunt nevinovat!" In urma ultimului iesit, usa s-a trantit ca o prevestire neagra, iar plusul rosu s-a lasat greu, ca un capac de sicriu.
"Tribunalul Militar Bucuresti, in deplasare la Garnizoana din P, in numele poporului hotaraste: Cu unanimitate de voturi, condamna pe… la 16 (saisprezece) ani munca silnica si 10 (zece) ani degradare civica, pentru crima si uneltire contra ordinii sociale. Familiei se dispune confiscarea totala a averii personale a condamnatului."
Sentinta l-a trimis pe tata in temnita, pe mama in teroarea singuratatii, iar mie mi-a adus ordinul de chemare la indeplinirea stagiului militar la Directia Generala a Serviciului Muncii.
Asa a inceput asediul raului, pe care nu-l mai putea opri nimeni, cum nicio putere n-ar stavili toamnele sa ofileasca firele de iarba.
"Mama, te rog sa nu plangi…"

Sandra

Acceptase invitatia mea de a petrece impreuna un sfarsit de saptamana, cu putin inainte de sarbatoarea Craciunului. La gara ne-a asteptat tata impreuna cu nenea Licuta, carutasul, un vecin care, dupa anotimp, isi inhama calul fie la caruta, fie la sanie. "Eu sunt Sandra", i-a intins ea mana lui tata, facand efort sa-si capete increderea in sine. Tata a imbratisat-o, i-a urat bun venit si s-a aratat incantat ca m-a insotit.
Mama ne-a  intampinat cu bucurie intensa, nu-si lua ochii de la Sandra, parca se vedea pe ea, fata de altadata.
In sufragerie, la masa intinsa, i-am gasit pe bunica si pe bunicul, curiosi sa o cunoasca pe Sandra.
"N-are gusturi rele nepotul", ii facu bunicul sugubat un compliment indirect Sandrei, pe care a masurat-o competent, in timp ce isi dadeau mana.
Am petrecut o seara de neuitat, cu un bunic avand ce sa ne spuna despre averile furate de comunisti, despre felul cum le agonisise, cum intentiona sa ma opreasca la tara sa-i administrez afacerile, inainte de a le pierde.
"Cum ajungem, babusca, la noi,
ca-mi fug amaratele astea de picioare pe zapada. Ma iei in brate?", a glumit bunicul uitandu-se la mine. "Ai o sanie?" Am inteles ce-si dorea si l-am luat in serios. Am pregatit vechea mea sanie cu care in copilarie imi imaginam ca voi strabate Polul Nord.
Sandra mi s-a alaturat, tinea strans cureaua micutului vehicul de lemn, se uita la mine si radea. Bunicul s-a asezat confortabil pe pledul de deasupra talpicilor. "A innebunit mosu’!", am auzit-o pe bunica mustrandu-l cu blandete. Parea un copil zburdalnic. "Dii, calutii mei!", ne grabea bunicul. "Hai, babusca, prinde-ne! Mai stii cand te purtam cu sania prin nameti?" Uitase o clipa ca e batran. Eram bucuros pentru el. Sandra mi-a strans mana si mi-a soptit, nu prea discret, ba chiar destul de clar, de parca isi dorea s-o auda bunicul: "Te iubesc!"

Digurile

Camioanele i-au dus pe malul Dunarii, la cativa kilometri in amonte. Au fost dati in primire unui sergent. Tibi nu l-a placut de cand l-a vazut. Ii remarcase fruntea ingusta, cu o usoara umflatura intr-o parte, ochii iscoditori, sprancenele apropiate, mustata bogata, tunsa mult in jos, incat buza de sus abia i se vedea. Semana cu Stalin, cu marele Iosif Vissarionovici. 
Chipul sergentului Stalin se completa cu indesite urlete, ca de apucat, scoase in timpul instructiei sau cand ii indemna pe subordonati sa lucreze mai cu spor, i se citea ostilitatea pe muschii fetei, in orice miscare a liniilor de pe obraji indreptate inspre multimea pe care si-o dorea ingenuncheata si pe care o considera proscrisa, ingramadire de biografii imunde, permanent demne de dispretul lui. Soldatii nu insemnau pentru el decat aglomerari de maini, palme si brate, mecanisme rasucite dupa vointa creierului sau.
Tinea mortis inaintea plecarii la diguri, ori la intoarcere, sa-i frece un pic, sa-i tavaleasca, nu-l interesa epuizarea baietilor ("mai baieti", suna apelativul lui scrasnit):
- Drepti! Culcat! Salt inainte! Culcat! Salt inainte!
Se bucura cand dadea comanda si ii privea batjocoritor pe robi, cum isi tarau uniformele prin pulberea drumului ori prin noroi sau iarba umeda, prelungind delirul pedepsitor ca un satrap insetat sa anihileze, sa indobitoceasca.
Distanta de la cazarma la diguri si inapoi se parcurgea sub comanda lui stereotipa, in pas de front si cu cantec ostasesc, de trezea satul:
- Nu se aude! Nu se aude!, gafaia Stalin perfid. Ce, ba, sunteti mosi? Sau n-ati dormit azi noapte? Cine mama dracului v-a luat vlaga din voi?

Noptile in cazarma erau tot atat de chinuitoare ca zilele la sapat. Daca la santuri pamantul - cand moale, in urma ploilor, cand tare, uscat pe timp de seceta - isi schimba infatisarea, grajdul-dormitor se arata uniform, lugubru, betonat de-a lungul si de-a latul, cu doua santulete pe mijloc, care, pana sa fi fost schimbata destinatia spatiului, colectau urina animalelor, iar acum degajau miros de pisalau seara de seara inainte de a adormi militarii. In timpul somnului insa nimeni nu mai inspira in nari niciun iz vechi, fiindca era diminuat de naduselile inevitabile din paturi. Ferestrele, ca la orice grajd, aveau dimensiunile dreptunghiulare reduse, cu cate doua geamuri care, desi nesterse, primeau ceva din lumina zilei, de care militarii nu se bucurau.
Plecau la sapaturi devreme, cand se ingana noaptea cu ziua si se intorceau tarziu, cand ziua se ingana cu noaptea, si atunci dadeau buzna pe niste usi mari, solide, cazand greu, ca niste ghiulele, pe asternut. Era modul lor de a se relaxa, cum fac acrobatii pe plasa de protectie, se rastigneau orizontal, cu fata in sus, cu picioarele aruncate la intamplare, incat ajungeau cu ele pe saltelele vecine incomodandu-se reciproc. Mainile li se spanzurau departate de corp, precum aripile unei acvile doborate, cu palmele in sus, la vedere, pocite de bataturi, rani sau basici cu secretii care, uneori, se spargeau ca intepate, lasand pe rufarie mici pete, asemanatoare lichidului seminal din inevitabilele polutii nocturne.
Tibi adormea greu, nu ca unii, instantaneu, se foia ore in sir, avea furnicaturi in picioare, in maini, oboseala i se prelungea ca o napasta. Rareori visa. Odata se facea ca era cu Sandra pe nisip. Se rostogoleau strans imbratisati, ca si cum ii legase cineva fedeles si le daduse drumul la vale. S-a trezit intr-un tipat de durere. Nu era numai tipatul lui, nu mai era vedenia Sandrei, nici spatele ei suplu, nici sanii frumosi, nici dintii ei albi. Se auzeau alte sunete, ascutite, iritante. Chitait de sobolani. Erau peste tot. 

Am aflat de la mama cum l-au arestat. Ii povestise un muncitor sortator de la Forestiera, care vazuse totul si a venit cu scrisoarea, cu verigheta si ceasul lui tata, un ceas vechi, cu capac de argint, mostenit de la bunicul Alecu. I le lasase in pastrare, rugandu-l sa i le incredinteze mamei imediat dupa arestare. In scrisoare, tata spunea ca are premonitia ridicarii intr-o buna zi, ca a avut el un vis, se facea ca merge singur pe o ulita pustie, ingusta, un fel de fundatura care il inghitea ca o groapa. Ii mai scria mamei ca e nevinovat, iar daca ea ii gaseste vreo vina sa-l ierte, sa-i ramana credincioasa, chiar daca va lipsi de langa ea mai multi ani. "Sa vinzi tot", ii cerea tata, "casa, pamant, mobila, ca sa poti trai", o implora. O mai ruga sa-i poarte verigheta lui alaturi de a ei, in acelasi deget, si sa le lase mereu asa, lipite, pana se intoarce ori pana nu se mai intoarce acasa. 

La numai doua zile dupa aceea, a intrat pe poarta fabricii o masina de teren cu geamuri fumurii. A oprit in fata birourilor, unde au coborat doi militieni, soferul ramanand la volan. Tata era in hala gaterelor sa supravegheze taierea bustenilor. "Chiar eu m-am dus dupa dansul, cocoana", ii spunea cu glas prietenesc, aproape soptit sortatorul, in timp ce-si stergea ochii umezi cu podul palmei. "Chiar eu, blestemata sa fie clipa aceea, ca regret si acum, dar sa stii, cocoana, ca n-am facut-o ca sa-l vand ca Iuda tradatorul!"
Se ineca in vorbe, nu mai parea inalt, desirat, cum era, i se usca vocea privind-o pe mama cu nevinovatie. "Cand m-a zarit, cu toate ca a ramas inmarmurit ca un sfant, a inteles. Si-a dat seama din felul cum ma infatisam inaintea dumnealui, ingrozit si fara vlaga in mine, parca imi fugise sangele din obraz, din toate venele, si-a dat seama, cum va spui, ca sosise nefericitul moment. Era frig, ger. Purta pe dansul o pufoaica stramta de culoare gri, o stii mata,  din care mi-a strecurat in buzunarul meu de la pantaloni niste hartii, banii astia, luati-i… «Unde, Emile?», m-a intrebat uitandu-se direct in ochii mei. N-o sa uit niciodata, cocoana, ochii dansului de atunci, altii de cum ii stiam, tristi, tristi rau, atat de tristi de parca isi schimbase culoarea. Pana sa ajungem aproape de masina, in jurul careia patrulau cei doi militieni, m-a privit adanc, fix, cu ochii aceia de nerecunoscut, gata sa ma hipnotizeze si a avut puterea sa-mi spuna: «Asculta, Emile, sa duci scrisoarea! S-o duci!» Apoi, mi-a strans mana, avea palma rece de tot, si m-a imbratisat. Nu stie nimeni ce-am simtit eu atunci. «Sa aveti grija de fabrica, mai Emile». Astea au fost ultimele lui cuvinte. Unul din militieni, cel cu nasul coroiat, i-a deschis usa masinii. «Urca-te!», i-a poruncit apasat. I-am facut din mana, desi  eram sigur ca nu ma vede. Rotind privirea, mi s-a parut ca fabrica se schimbase. Era straina… Asta a fost… Eu plec, cocoana. Saru’ mana. Si sa nu fiti suparata pe mine. Saru’ mana."
S-a departat cu o expresie de suferinta pe chip, avand broboane mari pe frunte, ca niste bube stravezii.

S-a trezit, dezorientat, in urletele sergentului, ca de lup hamesit.
- N-auzi, ba, desteptarea! Trezeste-te si iesi afara!
Era singurul militar in hangarul
acela sordid, cu mirosuri urate, incerte, cu asternuturile in dezordine, paturi pe jos, varfuite, cearsafurile botite pe saltele aproape ude. Nu-i vedea fata, in schimb auzea ca prin vis tornada lui verbala, taioasa, care ii aminti de harjaitura panzelor de gater din schimbul de noapte la fabrica de cherestea.
- Afara ! A-fa-ra, soldat ! Iesi, ba!
Ii smulse patura de pe trupul slab, inert. Stalin avea chip turbat, de netolerat, nu conjunctural, ci asa cum il inzestrase natura. Lui Tibi i se infierbantau creierii, sira spinarii, instinctele, ura din el se inflama ca un foc pe rug. Nu stia cum sa se razbune pe blestematul asta caruia nu-i mai putea indura zbieretele de umilinta si teroare, orgoliile de stapan si abuzurile.
Afara, in noaptea slab luminata, astepta in linie trupa livida, muta, ca o herghelie sura dormitand in picioare.  
- Drepti!
Se intampla ceva cu el, se pierdea, nu gasea sens niciunui gest, nimic din ce se petrecea acolo nu-i mai prelungea simturile. N-auzea, nu vedea, nu gandea. Totul se modificase in el. Nicio durere. Nicio senzatie.
- La stanga!
Imita pe ceilalti, ei ii dirijau miscarile, pasii, ca niste manuitori de papusi. 
- La dreapta!
Simti ceva ca o apasare.
- Inainte, pas alergator!
Tot mai apasator, dureros.
- Culcat!
Se opri. Se uita in jos…
- N-auzi, ba ? Culcat! Culcat!
Isi cauta febril slitul, nasturii. Gasi ce trebuia sa gaseasca. Simti nevoia
sa-si deserte basica si incepu sa urineze, abundent de parca o facea intaia oara de cand sosise la santuri.
- Ce faci, ba? Te pisi in fata mea?! Ba! Ba! Tu-ti… si ridica pumnul. Tibi ridica ochii. In noapte se vedeau. Pumnul se desfacu. Ochii se marira. Pumnul cobori. Ochii se inaltara.
- Ti-arat eu tie! Caporal, du-l in arest!
In locul acela, un fel de beci, s-a crezut in mormant. Traise spaima asta cand ii venise randul sa coboare in groapa cea mare, adanca, imensa, pe fundul careia se lasau cate doi pe o scara pentru a mai sapa un strat, atat cat sa nu li se opreasca respiratia, dupa care urcau la suprafata fericiti ca nu s-au sufocat. I se parea ca arestul se casca sa-l devoreze. Nu credea ca mai e viu. Peste tot in el era noapte, vis, ca in somn. ("Am adormit sau asa se moare?")
- Care va sa zica iti dai drumu’ in fata mea?, rasuna sacadat de aproape o blodogoreala pe care n-o intelegea.
(" Ce vrei de la mine? Lasa-ma sa dorm… sa dorm…")
- Domnul student imi arunca pisalaul pe bocanc, de fata cu trupa!
Tibi nu-l vedea. Nu-i observa nici nuiaua din mana lovind-o rar, la intervale egale, de cracul pantalonilor, ca un metronom masurand clipele dinaintea raspunsului. Nimic.
- Domnul se pisa ca boul. Ma sfideaza. Isi bate joc de mine, de armata romana. Nu da doi bani pe ea, i se falfaie!
- Ordonati, tovarase sergent !
- Grijania ma-tii de legionar, iti bati joc de mine?!
Si il sfichiui peste fata cu nuiaua din mana dreapta. Scurt, ca o taietura de brici. Cu stanga ii aplica o directa in nasul pana cu putin timp in urma obturat, dar deschis miraculos de emanatia de bautura a boxerului atatat. N-a cazut, s-a clatinat doar. Ii curgea sange din nas. Pic, pic, pic… Pe ciment, bulinutele rosii se mareau incet ca o pata de vopsea scursa dintr-o pensula. Sergentul iesise fara sa lase alte urme. "Grijania ma-tii!", ii rasuna in minte ca o sirena dogita, isterica, injuratura lui Stalin. Izbi de mai multe ori cu pumnii in zid de unde-i ranjea sardonic vedenia care se muta din loc in loc pe masura ce se misca el insusi, obligandu-l sa alerge dupa ea. ("Bestie! Bestie!") A continuat sa loveasca pana a izbucnit in hohote de plans. Isi lovise propria umbra. "Poate ma vezi, mama… O mama stie, vede ce se intampla cu fiul ei. Simte. Dar te conjur, mama, nici acum sa nu plangi, mama! Sa nu plangi, mama... Lasa-ma numai pe mine…"

Am decis tarziu sa incep aceasta poveste, intr-o noapte cand l-am visat a nu stiu cata oara pe tata. Nonagenar, intr-o celula, asa mi-a aparut, cu o barba lunga, alba, nepieptanata, parca interminabila. Ma privea deprimat. "Iarta-ma, fiule", mi-a spus ingrozitor de palid, de imbatranit si de speriat.
Dupa iesirea de la Aiud a supravietuit 17 ani intr-o suferinta neincetata,
adusa de doua atacuri cerebrale. Despre detentia care-i lasase urme nu
mi-a vorbit niciodata. "Mai bine sa nu stii. Ai avut calvarul tau, ti-e de ajuns". Cu doua zile inainte de a se prapadi, am primit telefonul mamei: "Vino, poate il mai gasesti in viata".  Isi pierduse cunostinta, sensibilitatea. "Incearca sa-ti spuna ceva, te cheama", m-a prevenit mama. I-am strans mana. As fi vrut sa ma recunoasca, sa-mi raspunda. Poate cu o ramasita de luciditate pastrata undeva pentru mine a si reusit. Pentru ca tot atunci i-am auzit suflarea de pe urma. Puternica, de tata. Din adanc, ca o eliberare. Mi s-a parut in clipa urmatoare ca lumina usoara a incaperii unde s-a stins a slabit ca o floare ofilita care se inchide singura…
Mama si-a dus un timp mai departe suferinta. Singuratatile si le-a suportat cu stoicism. In ultima parte a vietii a fost confuza, aproape amnezica, vedea in orice barbat ruda care intra in casa pe sotul ei. "Te-ai intors? De cand te astept... Asaza-te! Sa nu pleci iar, sa nu ma mai parasesti."
Probabil s-a stins cu chipul lui tata in minte, regasit intr-o memorie ca si pierduta. Amintirii lor dedic povestea lui Tibi, lacrimilor lor, tenebrelor din sufletele de parinti.

Decisese ca acesta sa fie cel din urma cuvant din povestea lui Tibi: destin. Il scrisesem pe ultima pagina a caietului intr-o dimineata insorita, la masa din lemn de brad de pe terasa, in umbra batranului zarzar, langa podoaba merilor tineri si ei in floare de pe panta dealului invesmantat in straie verzi. Am citit de mai multe ori cuvantul care altadata ma speriase. Destin!
Cand m-am auzit chemat de vocea aceea calda, de neconfundat, mangaietoare ca o adiere usoara, intr-o revarsare de iubire venita nu dintr-o himera, ci de la o fiinta adevarata:
- Unde bem cafeaua, afara sau in living?</p>

Vote it up
156
Ți-a plăcut acest articol?Voteaza