Mituri din toata lumea...

demolate. Exploratorul Benedict Allen a calatorit in cele mai indepartate colturi ale lumii, bazandu-se pe propriile abilitati de supravietuire si pe localnici.  
 

Articole similare

 In acest articol el demoleaza cateva mituri.

Stim cu totii ca eschimosii au 50 de cuvinte diferite pentru „zapada”. Sau sunt 500? Este unul dintre acele interesante amanunte care demonstreaza ingeniozitatea noastra, a oamenilor. In timp ce noi vedem doar zapada, eschimosii percep un taram cu o nesfarsita varietate de texturi albe si de posibilitati. Minunat. Exceptand faptul ca nu este adevarat. Eschimosul obisnuit are tot atatea cuvinte pentru zapada cate avem si noi.

Am descoperit asta cand am calatorit cu echipajul unei sanii trase de caini prin zonele arctice ale Rusie. Si erorile continua: inuitii nu traiesc in igluuri. Nici macar nu-si freaca nasurile. La un moment dat, am inceput sa ma intreb ce alte mituri inconjura cele mai indepartate colturi ale lumii. Dar,  sa incepem cu eschimosi...

Cate cuvinte pentru zapada?

Pentru inceput, orice comparatie este lipsita de sens pentru ca nu exista doar o singura limba a eschimosilor, ci o intreaga varietate de dialecte ale acestora – desi asta nu ne-a impiedicat pe noi sa punem totul in aceeasi oala. In anii 1940, lingvistul Benjamin Whorf a inventariat cuvintele folosite de eschimosi pentru zapada si a ajuns la modestul numar sapte. Deja in anii 1970 numarul s-a intins pana la 50, iar in 1984 ziarul New York Times ingrosa jucaus numarul, ajungand la 100.

Dar chiar presupunand ca ar exista o singura limba a eschimosilor, asemenea cifre nu inseamna nimic. Cand descriu zapada (sau orice altceva), eschimosii inuiti adauga un sufix sau un prefix cuvintelor radacina, in timp ce noi am spune „zapada topita” sau „zapada alunecoasa”. Rezultatul este, cu toate acestea, de o precizie agreabila: qanniq descrie zapada care cade; piqsiq este zapada ridicata de viscol; uangniut este zapada troienita ca urmare a unui vant de nord-vest; si aniuk este zapada pentru apa de baut. Limba romana se descurca si ea destul de bine: viscol, lapovita, zloata, nea, grindina, troiene, fulguiala...

Camile nesuferite

Poate pentru ca tin de o lume aproape imposibil exotica pentru noi, camilele, ca si eschimosii, sunt subiectul a numeroase mituri. Adevarul este ca acele cocoase contin grasime, nu apa. Camilele nu scuipa, nici nu sunt purtatoare de sifilis (desi ele regurgiteaza ceea ce rumega spre cei care le displac, iar asta este suficient de neplacut). Cat despre temperamentul lor iritabil, camilele au tendinta sa faca taraboi, dar de fapt sunt foarte afectuoase, odata ce le-ai castigat increderea.

Poate ca reputatia lor provine de la cele pe care le intalnim in calitate de turisti – cand vizitam piramidele. Ele gem spre multimea nemultumita si se tarasc in sila prin nisipuri. Dar din punctul de vedere al camilei, excursionistul obisnuit nu reprezinta o perspectiva fericita. Pentru a rezista in desert, camila trebuie sa se comporte intr-un mod care sa-i creasca sansele de supravietuire, asa ca prefera in mod natural compania celor care nu sunt doar in trecere. Toti ceilalti reprezinta doar un consum inutil de energie pretioasa.

„Am intalnit canibali!”

Nu, n-ati intalnit. Imi amintesc cum un foarte cunoscut realizator TV, in adancul padurilor din Noua Guinee, prezenta sarcina lui din acea saptamana: sa traiasca alaturi de vestitii mancatori de oameni. Acestia corespundeau cu siguranta imaginii, agitand suparati sagetile, cu nasurile lor strapunse de oase. Dar eu am trait alaturi de aceiasi oameni cu 20 de ani in urma si nu erau canibali pe atunci. In intreaga mea experienta am dat mereu peste aceleasi lucruri: nesfarsite povesti si nici macar un singur caz sustinut de dovezi.

Exista, desigur, tribul Fore, din tinuturile inalte din Papua Noua Guinee care este adesea dat ca exemplu. Ei sufera de kuru, o boala asemanatoare „bolii vacii nebune”, iar in cazul lor se pare ca a fost transferata prin ingestia a ceea ce se afla in interiorul craniului.

In Congo, de asemenea, exista informatii provenite de la martori oculari – misionari din perioada victoriana, precum respectatul George Grenfell – si relatari inspaimantatoare ale contemporanilor despre armate care se complac in aceasta practica pentru a-si incuraja recrutii si a-si inspaimanta inamicii. Dar acestea sunt rare devieri comportamentale, iar restul sunt, in mare parte, povesti inflorite de calatori. Spun „in mare parte” pentru ca exista si o sursa secundara a acestor mituri: indigenii insisi. Asemenea multor calatori, si ei considera util sa-si sporeasca reputatia. Daca mostenesti mlastini fetide si margini de padure bantuite de malarie, e un avantaj considerabil sa fii lasat in pace sa-ti vezi de treab, de teama ca ai putea fi mancat.

Lupul cel mare si rau

Acest mit trebuie sa-si aiba originea in trecutul nostru indepartat, cand lupul era un rival omniprezent, pradandu-ne turmele si amenintandu-ne existenta. Dar sunt doar cateva cazuri confirmate in care lupii au atacat oamenii – si chiar si atunci nu e sigur cine a fost de vina. Din contra, lupii au invatat sa supravietuiasca evitand contactul cu oamenii. Am descoperit aceasta cand am vizitat un cercetator polonez: el studia o haita de trei ani si inca nu vazuse vreun om atacat de lupi. Lupii din Europa si din alte locuri ataca intr-adevar alte animale – nu am putut sa nu observ cum, in apropiere, cainii ciobanesti din Polonia purtau armuri pentru a-i ajuta in lupta. Dar, in realitate, singurul lup care se apropie de om este cainele, care a invatat cu mult timp in urma sa fie ascultator si sa se faca util.

Cameleonii isi schimba culoarea in functie de mediu

Desi multi cameleoni isi schimba culoarea, acest fapt are deseori mai putin de-a face cu camuflajul si mai mult cu dispozitia lor si cu temperatura. Un cameleon poate, daca e prea racoare, sa adopte o nuanta mai inchisa pentru a absorbi mai multa caldura. Sau si-ar putea schimba culoarea intr-una mai deschisa pentru a reflecta soarele si a se racori.

Mai mult, cameleonii isi schimba adesea culoarea pielii pentru a semnaliza ceva – unii, cum ar fi cameleonul pantera, adopta un portocaliu aprins pentru a speria pradatorii, in timp ce altii se „imbraca” in culori aprinse pentru a-si atrage perechile. Cu cat un mascul poate afisa o culoare mai aprinsa, cu atat mai dominant este. La fel, el poate comunica supunerea cu o nunanta, iar femelele pot respinge curtezanii nedoriti contracarandu-i cu propriile semnale colorate.

Ursii polari isi acopera nasurile cand pandesc prada

Pare a fi o tactica rezonabila – au niste nasuri negre, care-i pot da de gol, la urma urmei. Dar nu exista niciun sambure de adevar pentru aceasta afirmatie si nici pentru un alt mit – acela ca ar fi stangaci. E adevarat insa ca acesti mari pradatori se ridica totusi in doua picioare, miscandu-si ambele labe cand sunt agitati. Acesta este, poate, motivul care a incurajat povestile ce circulau, printre calatori si eschimosi deopotriva, despre viclenia lor – inclusiv acelea conform carora ursii polari ar fi construit pereti de gheata pentru a se ascunde dupa ei.

Igluurile

Adaposturile facute din zapada sunt intr-adevar construite din caramizi de zapada, asa cum ne place sa ne imaginam. Cu exceptia faptului ca eschimosii inuiti rareori locuiesc in ele pentru perioade lungi si, dezamagitor, varstnicii pe care i-am intalnit nu auzisera niciodata de ele. In realitate, ei sunt locuitori ai zonelor de coasta, care, in mod traditional, cautau busteni dusi de ape, oase de balena, pietre si ierburi pentru a-si construi tabara, pastrand casele de zapada pentru expeditii de vanatoare sau migratii.

Al saptelea val e cel mai mare?

Acest lucru este deseori repetat, iar cand eram copil credeam – chiar si inainte de a citi Papillon. Iti amintesti ca Papillon, prizonierul francez, jura ca modalitatea de a scapa de faimoasa Insula a Diavolului – si in mod special de rechinii ei – era sa fie purtat de acel puternic al saptelea val. Am fost eu insumi acolo si am asteptat, si am tot asteptat. Multe valuri au trecut, dar cel de-al saptelea nu era, in medie, mai inalt decat celelalte.

In toate calatoriile mele ulterioare, am privit tarmurile asteptand... Degeaba.

Pinguini dati pe spate de avioane

Aceasta poveste pare a-si avea originile in Razboiul Malvinelor (Insulele Falkland). Cand avioanele cu reactie treceau in viteza pe deasupra, sarmanii pinguini, cam prea curiosi, se spune ca se lasau pe spate din ce in ce mai mult pana ce, in final, se prabuseau. Pilotii au relatat cum acestia cadeau ca piesele de domino uitandu-se in sus, spre cer. De fapt, pinguinii se descurca de minune cand e vorba sa ramana cu picioarele pe pamant. Explicatia probabila este aceea ca respectivele colonii intrau in panica si incercau sa fuga din calea acestei oribile intruziuni.

Eschimosii se saruta frecandu-si nasurile

Primilor exploratori europeni s-ar putea sa li se fi parut ca eschimosii fac asta – incotosmanati cu blanuri groase, orice altceva parea putin posibil. Dar, in mod normal, inuitii prefera – o expresie mult mai intima a afectiunii in cazul lor – sa inspire adanc, savurand mirosul parului persoanei iubite.

 

Vote it up
226
Ți-a plăcut acest articol?Voteaza