Misterele din Edinburgh

Un tur prin capitala Scoţiei, orașul care îşi păstrează secretele departe de ochii turiştilor neavizaţi
 

Articole similare

CUM ESTE POSIBIL CA UN ORAŞ SĂ FIE în acelaşi timp extrem de zgomotos, dar şi foarte intim? Ei bine, Edinburgh reuşeşte această performanţă chiar şi în luna august, luna festivalurilor şi perioada din an când populaţia oraşului aproape că se dublează.

Acesta este contextul pe care îmi place cel mai mult să îl exploatez în cărţile mele, tocmai pentru că este o bizarerie care îmi spune multe despre esenţa oraşului Edinburgh şi despre cum a ajuns să fie un loc atât de aparte. Capitala Scoţiei musteşte de poveşti, care nu că se lasă prea uşor descoperite. În momentul în care pui piciorul în acest loc, eşti tentat să spui că este un oraş ca toate celelalte, un oraş care îşi poartă istoria la vedere. În realitate, este genul de loc înţesat cu tot felul de aşezări, istorii şi persoane pe care nu le vei zări niciodată dacă nu ştii încotro să te uiţi. Mi-am trăit aici mai bine de jumătate din viaţă şi, totuşi, nu pot să spun că aş reuşi să creez o enciclopedie completă a locului.

Chiar şi atunci când oraşul este luat cu asalt de sute de mii de vizitatori, există locuri în care poţi să te refugiezi şi să te bucuri de atmosfera unui oraş tăcut şi mai puţin turistic, la doar câteva minute depărtare de jonglerii, înghiţitorii de flăcări şi o mulţime de alţi artişti care vin aici pentru unul dintre cele mai mari festivaluri din lume.

Poate că această natură duală a oraşului nu este decât un accident al istoriei şi al geologiei locului. În vremurile demult apuse, când invaziile armatelor de cotropitori făceau parte din rutina vieţii de zi cu zi, localnicii se retrăgeau în tunelurile săpate în stânca Castle Rock şi sub clădirile care formează astăzi Oraşul Vechi.

Drept mărturie a vieţii subterane din Edinburgh stau catacombele de pe strada Blair sau complexul de case aflat sub nivelul solului, Mary King’s Close, în care în secolele al XVI-lea şi al XVII-lea au locuit oameni.

Atunci când invadatorii dădeau năvală în Edinburgh, găseau un oraş-fantomă, cu străzi goale şi locuinţe părăsite. Localnicii aşteptau în siguranţă ca prădătorii să se sature de vandalism şi să se retragă din oraş. Apoi ieşeau la suprafaţă din ascunzişurile lor subterane.

Edinburgh mi s-a părut dintotdeauna un loc în care lucrurile au tendinţa să se întâmple pe nevăzute. Oraşul îşi celebrează poveştile de succes (dovadă stă monumentul Scott, ridicat în memoria marelui scriitor Walter Scott) şi îşi critică defectele („Parthenonul“ de pe Calton Hill, care a rămas neterminat din lipsă de fonduri şi este neoficial numit Edinburgh’s Folly sau „Ţicneala Oraşului Edinburgh“). Totuşi, nu este un loc în care oamenii să îşi etaleze public atuurile şi reuşitele.

Nu o să vezi niciodată multe maşini Ferrari pe stradă. Luxul se trăieşte discret, în spatele pereţilor groşi ai caselor în stil georgian din New Town, regiunea mai nouă a oraşului.

ÎI VOI INVIDIA tot timpul pe cei care ajung aici prima dată cu trenul. Pe măsură ce urci de pe peronul gării înspre Podul Waverley, îţi atrage atenţia stânca Castle Rock şi, în imediata ei apropierea, Scott Monument, care străpunge cerul cu turla sa gotică. Nu întâmplător Gara Waverley din Edinburgh poartă numele primului roman al lui Sir Walter Scott, carte care a făcut furori la momentul apariţiei, în anul 1814.

De fapt, nimeni altul decât Sir Walter Scott a fost responsabil pentru popularizarea tartanului ca parte din identitatea naţională a scoţienilor undeva în jurul anului 1820. Mai târziu, tot el a fost cel care, pus în faţa umilinţei de a se declara falit, a luat onorabila decizie de a scrie carte după carte, până ce a reuşit să îşi plătească toate datoriile.

Edinburgh a fost numit, la un moment dat, numit oraşul „probităţii publice şi al viciului privat“ o afirmaţie care este în continuare valabilă, în ciuda faptului că eticheta de „probitate“ şi-a pierdut puţin din strălucire, odată cu cvasi-colapsul Băncii Regale a Scoţiei. Cândva angajatorul principal al oraşului, RBS este corporaţia care a înregistrat cea mai mare pierdere la nivel naţional în timpul crizei financiare, înainte de a fi salvată de guvernul britanic.

Cei care vin la Edinburgh vor descoperi doar latura publică a oraşului dacă se rezumă la rutele turistice din ghidurile de călătorie. Dar încearcă să te abaţi puţin de la traseul clasic al unui vizitator şi vei vedea locul cu alţi ochi. Acesta este şi motivul pentru care, într-o zi ploioasă cu vânt puternic, m-am hotărât să plec mai repede decât de obicei de la Oxford Bar şi să mă avânt afară, într-o plimbare.

Punctul de plecare nu este nicidecum un bar oarecare. Descoperit pe vremea când eram încă un scriitor debutant, Oxford Bar este locul în care se desfăşoară multe din acţiunile romanelor mele. Deşi situat în centru, este bine pitit. În plus, barul are cea mai pestriţă clientelă din Edinburgh, chiar dacă este un local micuţ.

Intru pe uşa barului. E de ajuns ca Kirsty, de la bar, să mă vadă pe fereastră şi o halbă de Deuchars India Pale Ale mă aşteaptă deja cuminte, pe tejghea. A fost o vreme când Edinburgh avea peste 40 de fabrici de bere, iar Parlamentul Scoţiei este –, cum altfel, clădit pe ruinele unei astfel de berării. Astăzi a mai rămas un singur producător de bere. Fabrica se află la trei kilometri de aici sau, cum zic localnicii, la câteva aripi de corb mai încolo. Majoritatea felurilor de bere din barurile scoţiene, printre care şi IPA, preferata mea, sunt produse de Berăria Caledonian.

MĂ PLIMB DE-A LUNGUL STRĂZII Miller Row şi în zare apare silueta elegantă a Podului Dean. Conceput de inginerul şi arhitectul scoţian Thomas Telford, podul de piatră a fost terminat în anul 1832. Mă opresc chiar la piciorul podului dintre Piaţa Mackenzie şi Upper Dean Terrace şi ezit câteva secunde. Mă decid să renunţ la plimbarea pe jos până în portul Leith. O variantă ar fi să o iau agale pe cea mai cochetă stradă din Edinburgh, Ann Street, cu grădinile sale îngrijite şi faţadele în stil georgian. Dar ies fără să mă gândesc prea mult din zona Dean a oraşului şi păşesc, odată ce intru în Piaţa Raeburn, în districtul Stockbridge.

De aici şi până în New Town, partea nouă a oraşului, mai sunt doar câţiva paşi de urcat. Atunci când Old Town, vechiul oraş care se întinde de la castel până jos în vale, la Palatul Holyroodhouse, a devenit suprapopulat şi insalubru, edilii din localitate au propus extinderea Edinburghului. Astfel, în jurul anului 1770 au început lucrările pentru New Town.

Nu ştiu cum am făcut de m-am rătăcit pe străzile din New Town. M-am învârtit ca un câine în jurul cozii şi am ratat Kay’s Bar, locul pe care îl caut, de pe strada Jamaica. Am recunoscut galeriile de artă de pe strada Dundas şi am trecut pe lângă L’Alba D’Oro, locul unde se vinde cel mai bun fish and chips, un fel de mâncare specific britanic, cu peşte şi cartofi prăjiţi.

Ajuns pe strada Heriot Row (unde a locuit scriitorul Robert Louis Stevenson în tinereţe), fac cale întoarsă şi dau de Kay’s Bar aproape din întâmplare. Este exact genul de descoperire neaşteptată care face deliciul unei plimbări prin Edinburgh.

După ce am mers atâta timp fără să schimb o vorbă cu cineva, mi-a venit cheful să îmi exersez corzile vocale. În Kay’s Bar, murmurul conversaţiilor se îmbină plăcut cu aroma unei halbe de bere.

Mi-am odihnit destul picioarele, aşa că o iau din nou la drum. De data asta urc la deal, pe strada Queen. Trec pe lângă Scotch Malt Whisky Society, care se laudă cu o colecţie de sute de malţuri, dintre care niciun sortiment nu seamănă cu altul. O iau la dreapta şi ajung pe strada George, care este piatra nestemată a cartierului Princess.

Cândva raiul bancherilor, strada era ticsită cu bănci, care au fost transformate între timp în restaurante şi cafenele. The Dome, de exemplu, este fostul sediu al Băncii Comerciale a Scoţiei. Această splendoare arhitecturală în stil neoclasic este astăzi un loc elegant de luat prânzul, chiar sub domul din sticlă, altădată holul principal al băncii.

La capătul străzii George fac mai întâi stânga şi apoi dreapta. Sunt acum la intersecţia New Town cu Leith Walk, cea mai lungă stradă din Edinburgh. E timpul să iau o altă pauză, de data aceasta în barul Conan Doyle, din Piaţa York. În timp ce îmi savurez băutura, fixez cu privirea unul dintre monumentele mai moderne ale oraşului, înălţat vizavi de local: statuia lui Sherlock Holmes, al cărui creator a crescut chiar aici, în Edinburgh. Arthur Conan Doyle a mărturisit, de altfel, că faimosul său personaj este inspirat de unul dintre localnicii oraşului, un profesor de-al său de la Universitatea din Edinburgh.

ÎMI ADUC AMINTE că vreau să cumpăr nişte viniluri şi că nu sunt departe de câteva magazine bune cu discuri. În apropiere este unul chiar pe Canongate şi vreo două pe Leith Walk. Un prieten de-al meu, care stă la Londra, vine în Edinburgh de două ori pe an, pentru că magazinele de muzică de aici au marfă de calitate.

O altă zonă cu magazine excelente se întinde pe toată lungimea South Bridge, a străzii Nicolson şi pe strada Clerk. Aici este şi Backbeat, nu departe de artera principală, pe East Crosscauseway.

Dougie McShane a deschis Backbeat în 1981 şi, la vremea aceea, vindea în mare parte albume de blues. Acum găseşti aproape orice. Dougie spune că are în stoc cam 65.000 de titluri. Un puştan englez iese din magazin cu braţul plin de discuri. E fan al muzicii blues. Şi băiatul meu de 22 de ani este înnebunit după discurile de vinil şi după blues. Îl întreb pe Dougie ce părere are despre asta.

„Îţi dai seama că nu pot decât să mă bucur. Mulţi adolescenţi scotocesc după discuri de vinil prin magazine. Când îi întreb de ce, îmi spun că sună mult mai bine şi mai autentic. Nu pot decât să fiu de acord cu ei, nu?“, îmi răspunde.

Pentru a ajunge la Backbeat, trec prin faţa muzeului meu preferat, Surgeons’ Hall, de pe strada Nicolson, unde se află masca mortuară a criminalului în serie William Burke (din faimosul cuplu de asasini de la începutul secolului al XIX-lea, Burke şi Hare). Împreună cu acolitul său, William Hare, Burke a omorât 16 oameni, pe la 1820, şi le-a vândut corpurile unui doctor aflat în căutare de cadavre, pentru disecţiile din timpul lecţiilor de anatomie. Pe lângă masca mortuară, mai e expus şi un portofel făcut din pielea lui Burke. Mai interesant decât oasele de dinozaur, sau doar mi se pare?

AM UN NOU PLAN ÎN MINTE, aşa că opresc un taxi şi îi spun şoferului să mă ducă înapoi, pe Blackford Glen Road. Taximetristul mă lasă la destinaţie, într-o fundătură de drum. Cel puţin aşa pare la prima vedere. Dar, dacă te uiţi mai atent, o să observi o cărare mai ferită care duce spre un splendid loc împădurit, parcul Hermitage.

Latura nevăzută a Edinburghului se ascunde şi aici, într-un loc în care doar localnicii ştiu să ajungă. Copiii aleargă de ici-colo, în pitoreştile lor cizme Wellington de cauciuc. Poţi să te plimbi de-a lungul pârâului cu apă rece ca gheaţa sau să te pierzi printre copaci. Oamenii cu care te întâlneşti aici îţi vor zâmbi şi te vor saluta cu un gest discret din cap. Eşti aici, în Hermitage, deci nu ai cum să fii străin de părţile locului – eşti parte din comunitate. Într-un târziu, ajung pe Braid Road. Nu mă simt deloc obosit. Plimbarea prin sălbaticul Hermitage mi-a încărcat bateriile. Ultima oprire, o tură rapidă prin Morningside, cartierul din sud-vestul oraşului.

Cu pereţii săi ticsiţi de ceasuri, sticle, tablouri şi cărţi, Canny Man este un alt pub cu tradiţie din Edinburgh, unde poţi să sorbi în linişte spuma unei halbe de bere locale sau să savurezi pe îndelete un lichior. Dacă vrei să fii lăsat în pace şi să citeşti ziarul, lumea îţi va respecta intimitatea. Dacă preferi să schimbi o impresie cu cineva, nu vei fi ignorat.

PE PARCURSUL ANULUI 2014, barurile din Edinburgh răsunau de discuţii aprinse între taberele pro şi contra desprinderii Scoţiei de Marea Britanie. Chiar dacă majoritatea scoţienilor au votat contra independenţei, subiectul rămâne, în continuare, prilej de controversă. Astăzi, în localul Canny Man (Omul Prudent) clienţii prudenţi ai barului preferă să evite discuţiile înflăcărate şi să îşi soarbă băuturile în tăcere.

Morningside este ca un fel de „orăşel“ ce alcătuieşte, împreună cu alte cartiere din localitate, oraşul Edinburgh. Eu locuiesc chiar la marginea lui. Prima mea adresă a fost la un apartament din New Town, pe care îl împărţeam cu alţi tineri, pe vremea când eram student. Mai târziu, m-am mutat undeva în apropierea Casei de discuri Backbeat. Am mai locuit şi în Tollcross, în Oxgangs şi în Peffermill. Fiecare are farmecul său unic.

Plimbarea de astăzi a durat ceva mai puţin de patru ore. Nu pot să nu mă gândesc că e posibil să fi trecut pe lângă atâtea locuri neobişnuite, ferite şi misterioase. Adevărul este că că îţi ia o viaţă de om să cunoşti Edinburghul ca în palmă.

 

Ian Rankin este autorul a 19 romane care îl au ca personaj central pe inspectorul John Rebus, din Edinburgh. Cărţile sale au primit numeroase premii literare şi sunt traduse în 36 de limbi.

© JOHN REBUS LTD 2009, 2015

Vote it up
269
Ți-a plăcut acest articol?Voteaza