Miracole care i-au uluit pe medici

Poveştile a patru bolnavi, care s-au dovedit a fi incredibil de norocoşi.
 

O biserică a vindecat un bolnav de cancer

E greu de spus care se afla într-o stare mai jalnică: biserica dărăpănată, veche de un secol, sau bărbatul de 56 de ani, măcinat de cancer, care urca agale treptele ei tocite.

Vreme de mulţi ani, Greg Thomas zăbovise chiar pe acele trepte pentru a se ruga, când îşi plimba câinele pe străduţele localităţii sale, din zona rurală a statului american Minnesota. Dar, în mai 2009, bărbatul a aflat îngrozit că durerile mistuitoare de cap, de urechi şi de maxilar, care îl chinuiseră pe parcursul ultimului an, aveau drept cauză un cancer inoperabil, ce îi atacase capul şi gâtul. Tumorile erau atât de avansate, încât doctorii i-au sfătuit familia să înceapă pregătirile pentru înmormântare.

„Într-o seară, stăteam în faţa bisericii şi mă rugam. Mă uitam la lăcaşul de cult şi la starea în care se afla clădi­rea. Am spus: «Înainte de a pleca din lumea asta, Doamne, aş vrea să fac ceva pentru Tine»“, povesteşte Greg.

Atunci a hotărât că va reface de unul singur zugrăveala scorojită a bisericii, va repara acoperişul spart, treptele deteriorate şi pardoseala putrezită. S-a adresat consiliului parohial, făcându-i o propunere. Avea să renoveze întregul edificiu, cu o condiţie: „Să mi se dea o cheie, ca să pot intra oricând doresc să mă rog“. I-a prevenit pe clerici că ritmul de lucru va fi unul lent – tocmai trecuse prin trei serii de chimioterapie şi 40 de şedinţe de radioterapie. Şi slăbise 30 de kilograme. Consiliul parohial i-a acceptat propunerea.

E de necrezut, dar pe măsură ce răzuia vopseaua scorojită şi înlocuia scândurile uzate, Greg simţea cum prinde putere cu fiecare zi ce trecea. Cu cât lucra mai mult la refacerea bisericii, cu atât se simţea mai bine. În scurt timp, nu a mai avut nevoie de medicamentele puternice împotriva durerii, prescrise de doctori. „Medicul oncolog care se ocupa de mine a fost uluit. «Orice ai face, nu te opri», m-a sfătuit atunci specialistul“, îşi aminteşte Greg.

În timp ce bărbatul continua lucrările de renovare a bisericii, investigaţiile medicale au dezvăluit noutăţi surprinzătoare: tumorile i se micşoraseră. La patru ani şi 23 de zile de când îi fusese stabilit diagnosticul, doctorii au putut să-i îndepărteze sonda gastrică, despre care îi spuseseră că va trebui să o supor­te toată viaţa. Greg a reuşit să mănânce din nou hrană solidă. În prezent, tumorile i-au dispărut complet. Medicii au declarat boala în remisiune, ba chiar au decis că nu-i mai sunt necesare controale medicale periodice.

Ce s-a întâmplat însă cu biserica? După cinci ani, cât a durat truda plină de dragoste şi abnegaţie a lui Greg la lucrările plănuite, edificiului i-a fost redată grandoarea de odini­oară. Greg şi-a dus la bun sfârşit proiectul iniţial în vara trecută. Dar, de bună seamă, se va ocupa şi pe viitor de menţinerea frumuseţii redobândite a bisericii (intenţionează, de pildă, ca în curând să înlocuiască unele dintre ferestre). În preajma Crăciunului, a organizat, pentru al treilea an consecutiv, Ziua uşilor deschise, când a invitat acolo întreaga comunitate. „În vreme ce eu restauram biserica, Dumnezeu mă restaura pe mine“, afirmă Greg cu convingere.

 

Inima care s-a tămăduit singură

Vomitase timp de patru zile. Cum avea să se dovedească în curând, nu era vorba despre un banal virus gastric.

Pe 17 august 2012, Michael Crowe, un tânăr de 23 de ani, a intrat în colaps – cu ochii larg deschişi, holbaţi spre plafon – pe canapeaua sa. Şi-a venit repede în simţiri, dar episodul s-a repetat, câteva minute mai târziu. Mama lui l-a dus neîntârziat la secţia de primiri urgenţe a spitalului local.

Acolo au aflat că Michael avea o problemă de sănătate cât se poate de serioasă. Inima lui pompa sângele la numai 25 la sută din capacitatea normală, ceea ce însemna un nivel alarmant de scăzut. Până când a fost transferat la Centrul Medical Nebraska, o oră mai târziu, nivelul scăzuse la 10 la sută.

Un virus rar, agresiv, îi provocase tânărului din SUA o miocardită acută, adică inflamarea muşchiului cardiac. Dacă afecţiunea s-ar fi agravat, ar fi fost necesar un transplant de inimă. Atunci când întreaga familie s-a adunat în jurul patului de spital, medicii i-au cerut lui Michael să-şi dea consimţămân­tul scris pentru intervenţia chirurgicală majoră.

„Mi-au spus că şansele ca inima mea să se recupereze erau de numai 30 la sută“, povesteşte Michael. „Atunci mi-am zis – şi îmi aduc bine aminte – că mi-aş putea asuma acest risc. Sunt irlandez, aşa că ar trebui să am ceva noroc, după cum spun bătrânii, iar la loterie n-am câştigat încă. Eram ciudat de relaxat“.

Specialiştii din spital nu păreau însă la fel de liniştiţi. „Inima lui era foarte deteriorată. Vorbim despre o afecţiune cu o rată a mortalităţii ex-trem de ridicată“, declară cardiologul Eugenia Raichlin. Bolnavul a fost conectat imediat la un aparat de oxigenare extracorporală arterio-venoasă cu membrană (ECMO), care funcţionează similar dispozitivului cord-plămân artificial, pentru a-i pompa sângele când inima era incapabilă să o facă.

Dar aceasta rămânea doar o solu- ţie pe termen scurt, iar sănătatea lui Michael continua să se înrăutăţească. Din cauza febrei foarte mari, a făcut convulsii. Gheaţa aplicată i-a scăzut temperatura, dar şi nivelul de oxigen.

„Doctorii au recurs la o adevărată echilibristică, cu scopul de a mă stabiliza“, spune tânărul.

Avea neapărată nevoie de un transplant de cord.

A fost nevoit să aştepte 17 zile, timp în care starea lui Michael a continuat să se agraveze. Inima i s-a oprit de două ori, dar faptul că era conectat la aparatul de oxigenare l-a ţinut în viaţă. Medicii au avut de luptat, în plus, cu cheagurile de sânge şi cu hemoragia.

În prima zi de luni din septembrie, la 6.30 dimineaţa, medicii lui Michael au primit telefonul mult aşteptat: o inimă avea să devină disponibilă în acea noapte. Dar, câteva ore mai târziu, au făcut o descoperire devastatoare: Michael dezvoltase o infecţie a sângelui, iar un transplant ar fi fost mult prea periculos în aceste condiţii.

În timp ce familia tânărului era cuprinsă de deznădejde, dr. Raichlin a observat însă un fapt neobişnuit: tensiunea arterială a lui Michael, care ar fi trebuit să se menţină constantă datorită dispozitivului ECMO, creştea. A cerut o examinare atentă, care a arătat că partea stângă a inimii funcţiona aproape de capacitatea normală. Întrucât nu-i venea să creadă, a cerut investigaţii suplimentare. Din nou, acelaşi rezultat uluitor.

După alte patru zile, în care a fost asistat de un alt aparat, care sus- ţinea funcţionarea doar pentru partea dreaptă a inimii, Michael nu se mai afla în situaţia de a avea nevoie de transplant. Inima lui se vindecase singură, în chip miraculos. Organismul tânărului eradicase virusul prin forţe proprii.

„A învins toate obstacolele. Deşi foarte slăbit, a izbutit să renască, precum pasărea Phoenix“, spune dr. Raichlin.

În general, pacienţii aflaţi într-o astfel de situaţie îşi pierd viaţa sau sunt supuşi unui transplant de inimă. Câţi­va supravieţuiesc pur şi simplu, dar rămân cu sechele permanente la nivelul ţesutului cardiac. În cazul lui Michael însă, care este în prezent student în anul trei la Farmacologie, inima s-a recuperat perfect.

„Sunt foarte fericit că mi s-a oferit o a doua şansă la viaţă. Pur şi simplu, simt că am renăscut, că inima mea e mai bună“, mărturiseşte el.

 

Un actor, în rolul care i-a salvat viaţa

Ucigaşul tăcut. Astfel numesc medicii anevrismul aortic abdominal (AAA).

Această stare patologică extrem de primejdioasă, care presupune dilatarea unei porţiuni a arterei principale ce transportă sângele spre abdomen, pelvis şi picioare, poate evolua în ani de zile, fără a se manifesta prin vreun simptom specific. Însă ruperea unui asemenea anevrism este de cele mai multe ori fatală.

Într-o zi din luna februarie a anului 2013, americanul Jim Malloy primise rolul de a pretinde că e atacat de acest ucigaş tăcut, fiind specializat ca „actor medical“. În decursul anilor, inginerul pensionar, pe atunci în vârstă de 75 de ani, simulase tot felul de boli, pentru ca studenţii de la Facultatea de Medicină a Universităţii Virginia să se poată perfecţiona în stabilirea de diagnostice. Era o slujbă cu jumătate de normă, nu foarte dificilă pentru un pensionar şi, în plus, oarecum amuzantă.

În momentul în care Ryan Jones, student în anul trei la Medicină, a intrat în cabinet, Jim a urmat scenariul pentru mimarea unui AAA: s-a plâns de ameţeli şi dureri de stomac. Dar atunci când studentul i-a palpat lui Jim abdomenul, a fost foarte mirat să simtă o formaţiune pulsatilă. Părea a fi un anevrism cât se poate de real.

Acum, fostul student povesteşte: „Confuz, m-am dat rapid un pas înapoi. Am încercat să-l determin pe domnul Malloy să iasă din pielea personajului şi să-mi spună sincer dacă ştia că are un anevrism abdominal. Dar n-a fost chip să-l conving“.

Profesorul care îl superviza pe student l-a sfătuit, la rându-i, pe Jim să meargă la un cardiolog. Dar acesta nu a luat lucrurile prea în serios. „Nu mi s-a părut că aş avea vreun simptom“, spune el. Se simţea foarte bine, iar medicul de familie îl examinase cu doar două săptămâni înainte şi îl asigurase că e perfect sănătos.

Când l-au convins totuşi să-şi facă o ecografie, metoda de diagnosticare prin ultrasunete a scos la iveală un anevrism ce măsura şase centimetri, cu un risc înalt de rupere. Jim a fost programat de urgenţă pentru o intervenţie chirurgicală. Medicii i-au in-trodus un stent pentru micşorarea anevrismului, o procedură care i-a salvat viaţa. „Nu aveam habar că sufăr de ceva, aşa că mi-aş fi văzut mai departe de treburi. Probabil că aş fi murit curând“, recunoaşte Jim.

Ryan, studentul de atunci, care anul acesta şi-a început rezidenţiatul în specializarea radiologie oncologică, este de acord: „O coincidenţă uimitoare a făcut ca Jim să se ofere chiar pentru acel caz. Dacă ar fi avut de simulat altă boală, nu i-aş fi examinat abdomenul şi nu aş fi descoperit anevrismul. S-a aflat în locul potrivit, la momentul potrivit“.

Poate că nimeni nu e mai conştient că doar printr-un noroc viaţa lui Jim a fost salvată decât Louise, soţia lui: „La scurt timp după ce a fost operat, am cunoscut două doamne, ai căror soţi suferiseră o hemoragie masivă şi muriseră din pricina unui AAA“.

 

„Moartă“ timp de 45 de minute

A revenit la viaţă când toţi îşi pierduseră speranţa.

Ruby Graupera-Cassimiro, o femeie de 40 de ani, tocmai trecuse printr-o operaţie cezariană, pe 23 septembrie. Adusese pe lume o fetiţă superbă. Dar, în momentul în care echipa medicală a transferat-o la terapie intensivă, şi-a pierdut cunoştinţa. Brusc, Ruby – în prezent, mamă a doi copii – a suferit un stop cardiac.

Doctorul Jordan Knurr, anestezist la Spitalul Regional Boca Raton, din Florida, a intubat-o, ca să poată respira prin intermediul aparatelor. Imediat ce a anunţat starea de urgenţă, în încăpere au năvălit peste zece doctori şi asistente, care au început să aplice frenetic procedurile de resuscitare cardiacă avansată.

„Pentru mai bine de două ore, gravele tulburări de ritm cardiac i-au pus viaţa în mare pericol“, spune dr. Knurr. Cel mai înspăimântător a fost momentul când Ruby a avut ritm cardiac, dar nu şi puls – inima îi bătea, dar nu pompa nici pic de sânge în corp. Medicii i-au aplicat compresii toracice de resuscitare vreme de 45 de minute, încontinuu, pentru a încerca să-i readucă inima la starea de funcţionare normală.

După tot acest timp, au înţeles că nu există nicio speranţă. I-au chemat pe membrii familiei în încăpere, pentru a-şi lua rămas-bun. „Cu o frac- ţiune de secundă înainte ca eu să deconectez aparatul de ventilaţie mecanică, o asistentă mi-a strigat: «Opreşte-te!»“, îşi aminteşte dr. Knurr. „În lipsa oricărui medicament şi a oricărei proceduri de resuscitare cardio-respiratorie, inima lui Ruby începuse să bată singură. Un asemenea miracol ne-a lăsat fără cuvinte.“

Ulterior s-a descoperit că o cantitate de lichid amniotic se scursese în uter şi ajunsese, prin intermediul circulaţiei sangvine, la inima lui Ruby. Denumită embolie cu lichid amniotic, afecţiunea produce o obstrucţie de aer în inimă, care împiedică sângele să circule. „Astfel de embolii sunt rare şi nu cunoaştem prea multe lu-cruri despre ele. Deseori, pacienta decedează sau rămâne cu sechele cerebrale severe“, afirmă dr. Knurr.

Nu numai că Ruby a supravieţuit, dar şi-a revenit complet. „Sănătatea ei este perfectă, de parcă nu i s-ar fi întâmplat nimic. Mi se pare o minune, deşi nu sunt o persoană foarte credincioasă. Dar aşa ceva n-am văzut niciodată“, adaugă dr. Knurr.

În dimineaţa următoare, lui Ruby i-a fost scos tubul respirator. Patru zile mai târziu, a părăsit spitalul, împreună cu fetiţa ei. Norocoasa mămică nu a avut nici măcar o coastă ruptă în urma nenumăratelor compresii toracice.

„Altcineva a hotărât deznodământul în acea zi, sunt sigură de asta“, spune Ruby acum.

Vote it up
237
Ți-a plăcut acest articol?Voteaza