Mica pictorita fara maini

O adolescenta a invatat, din frageda pruncie, ca lipsa mainilor nu te poate impiedica sa fii cel mai bun
<p>Barbatul inalt, bine facut, intra in clasa cu catalogul sub brat. Copiii se bulucira si ei spre usa cu rasete si ghionturi date la intamplare si se asezara in bancile lor. Era toamna anului 2004 si abia incepusera clasa a V-a la Scoala nr. 1 din Lupeni. Simonel Bucur era profu’ de desen. Copiilor le placea de el. Stia sa se impuna prin felul lui de a fi, prin vocea calda, dar autoritara. Desi, inca de la prima ora, toti isi pregatisera pensulele si colile albe, asa cum erau obisnuiti sa faca la orice ora de desen, spre surprinderea lor, nici nu s-au atins de ele. Nici la a doua lectie, nici la a treia. Profu’ s-a apucat si le-a povestit cum e cu desenul, cu arta, i-a facut sa inteleaga ca o linie nu e doar o simpla linie, iar o culoare nu e doar o culoare. In tot acest timp, ochii lui ii studiau pe fiecare in parte.
Fetita satena si slabuta din randul de la mijloc ii atrasese atentia. Il asculta concentrata si serioasa. Cand se uita la ochii aceia caprui, simtea ca pur si simplu „ii soarbe cuvintele“. Avea si ea in fata, ca toti ceilalti copii, acuarele, pensule, carioci, creioane si coli de hartie. Dar nu ar fi putut desena ca toti ceilalti. Era convins. Si asta dintr-un motiv cat se poate de evident: fetita nu avea maini. Cea dreapta i se termina la cot cu trei degetele de marimea bobului de fasole, iar cea stanga, la incheie-tura, unde iarasi existau niste degetele minuscule. Poate asta era si motivul pentru care, timp de trei lectii, nu le-a spus sa deseneze, motivul pentru care a intarziat acest moment. Voia sa o menajeze cumva pe acea fetita… Dar azi trebuia totusi sa o faca. Nu i-a adresat niciun cuvant. Nu a chemat-o la el sa-i spuna ca poate face orice altceva isi doreste in timp ce ceilalti deseneaza. Nu a vrut sa o faca sa se simta altfel… Le-a explicat apoi elevilor ce au de facut si i-a lasat sa lucreze. S-a asezat la catedra, gandindu-se in continuare la fetita – Roxana Irimia, cum a aflat ca o cheama din catalog. Probabil ca toti ceilalti profesori o tratau aparte si ii dadeau doar de citit. «Dar lucrarile? Extemporalele? Tot ceea ce presupunea scriere?», erau inca intrebari fara raspuns.
– Domnule profesor!
Isi ridica privirea, incercand sa identifice vocea aceea timida, dar suficient de puternica, care-l smulsese din gandurile sale.
– V-ar supara daca nu as colora intreaga coala?
Era socat. Intrebarea venea tocmai din partea Roxanei, copilul fara maini. Fata fetitei era cat se poate de serioasa. S-a ridicat imediat si s-a indreptat spre banca ei. Conturul desenului, format din patratele foarte mici, exact cum le ceruse el, era perfect, iar modul in care il colorase in interior parea la fel de incredibil. Nu depasise deloc linia ce delimita desenul propriu-zis de pagina alba. Nu-i venea sa creada! In intreaga lui cariera de profesor nu mai vazuse o tema executata atat de corect si cu atata grija pentru detalii. Si acest desen apartinea unei fetite fara maini!
Asa l-a cucerit Roxana pe profu’ Simonel Bucur. De atunci incolo, pe tot parcursul clasei a V-a, si apoi si in anii urmatori, acesta i-a urmarit munca si, mai mult decat atat, a inceput sa lucreze separat cu ea. Avea talent si era avida sa invete…

– Mami, trebuie sa pregatesc mai multe desene pentru o expozitie, ii spuse Roxana mamei sale.
Gabriela Irimia, o femeie cam la 1,65 de metri, plinuta, fara a fi grasa, cu parul saten, tuns scurt, statea aplecata deasupra chiuvetei si spala vasele. O auzise pe Roxana, dar nu a vrut sa-i raspunda. In ultimii doi ani de zile o innebunise cu desenele ei si cu profesorul Bucur, care ii bagase in cap ca ar avea talent…
– Mami, tu ai auzit ce am spus?, insista Roxana.
– Am auzit, sigur ca am auzit! Doar nu sunt surda! Fa ce vrei, dar sa nu-ti imaginezi ca te ajut cu ceva… Auzi la ea! Expozitie!, se rasti cu neincredere doamna Irimia la fiica ei.
– Nici nu vreau sa ma ajuti. Doar ti-am spus, ca sa stii, adauga Roxana si se retrase in camera ei trantind usa.
Gabriela statea in continuare aplecata deasupra chiuvetei. O lacrima i se scurse pe unul dintre obraji, dar o indeparta imediat cu dosul palmei. Nu-i placea sa se rasteasca la fata, dar nici nu voia ca ea sa-si faca vise desarte. Asa o crescuse, cu dragoste si cu duritate. Nimeni nu stia care a fost pretul platit… Totul ii navalea din nou in minte, cu toate senzatiile, durerea, efortul si toata dragostea pentru acel prim copil al ei.

Trecusera trei luni de la casatoria cu Aurel cand Gabriela, care avea doar 20 de ani, a aflat ca era insarcinata. Lucra la fabrica de perdele din Pascani, iar sotul ei, care avea 42 de ani, era operator de cazane la uzina electrica Paroseni. Isi doreau mult copilul, dar lucrurile nu pareau sa mearga prea bine. Pe cand era insarcinata in doua luni, Gabriela a simtit niste dureri cumplite. Dupa un consult la spitalul din Petrosani, a fost trimisa acasa cu o reteta, spunandu-i-se ca totul va fi in regula. A mai avut cateva episoade cu contractii puternice, ceea ce l-a determinat pe medicul care se ocupa de ea sa-i faca o ecografie. Era anul 1993, iar aceasta investigatie nu era ceva uzual. Medicul nu a observat nimic in neregula. La sapte luni de sarcina a avut din nou dureri si i s-a spus sa stea mai mult in pat.
In dimineata zilei de joi, 27 august, Gabriela s-a trezit dis-de-dimineata. Era sigura ca aceea avea sa fie ziua cea mare. Simtea deja primele contractii. Era fericita. Avea sa-l vada si sa-l cunoasca pe copilul ei drag, care-i daduse atatea emotii! Aurel plecase deja la serviciu. La ora 7.30 a pornit  si ea spre maternitatea din orasul unde locuiau, Vulcan, impreuna cu o vecina. Bagajul pentru spital statea de multe saptamani pregatit langa usa, iar hainutele de copil, nou-noute, erau frumos aranjate in dulap.

Ora 12.15. In sala de nasteri a maternitatii din Vulcan se lasa brusc linistea. Gabriela, pentru care travaliul luase sfarsit, nu mai tipa. Moasa Paula nu o mai indemna sa impinga. Medicul care scosese copilul se indreptase in liniste sa-i dea nou-nascutul pediatrului, iar acesta il preluase pentru a-i aplica procedurile obisnuite de eliberare a cailor respiratorii. Gabriela a realizat cat e de liniste abia dupa ce copilul a luat prima gura de aer si a strapuns timpanele celor din jur cu primul zbierat de viata. A fost ca un impuls pentru toti cei de fata. Incepusera sa alerge incolo si incoace, dar parca niciunul nu stia sigur ce are de facut.
Pe fetele lor era intiparita spaima.
– Ce se intampla? De ce e agitatia asta? Mor?
Acestea au fost primele cuvinte ale tinerei femei care tocmai nascuse si care era aproape sigura ca i se intampla ceva groaznic, ei si nu copilului pe care-l auzise tipand si plangand – semn ca era bine.
Moasa Paula a fost singura care a indraznit sa se apropie de ea. A inceput sa-i mangaie parul ud de transpiratie de la efortul nasterii si sa-i vorbeasca cu un ton domol:
– Stai linistita draga mea, ca nu mori. Ai nascut o fetita foarte frumoasa si blonda. Numai ca… are o problema… Stii… S-a nascut fara maini…
Socul vestii a facut-o la inceput pe Gabriela sa ramana fara grai si fara ganduri. Apoi a inceput sa zbiere, sa planga, si a cuprins-o o spaima cumplita: Sigur sotul ma va parasi! O sa raman singura cu fetita mea frumoasa si fara maini!
Pentru Aurel, socul a fost la fel de mare. A stat si a asteptat pe holuri sa i se nasca copilul. Si acum singurul lucru pe care-l putea face era sa se dea cu capul de niste dulapuri. La propriu. Dupa cateva ore, pediatrul a venit sa discute cu el. I-a explicat ca fetita probabil nu sufera doar handicapul lipsei celor doua maini, ci acesta poate fi semnul unuia mult mai sever.
– E posibil sa fie vorba de un handicap grav, iar atunci cand va creste probabil nu va putea vorbi, manca si merge. Cea mai buna solutie e sa o transferati la caminul de distrofici din Petrosani, unde sa poata fi ingrijita corespunzator situatiei ei, i-a spus medicul lui Aurel.
Tatal, distrus, a acceptat sa semneze actele. Voia ce e mai bine pentru micuta faptura nevinovata. Gabriela nu a fost la fel de increzatoare. Nu a spus „Da“ cu toata inima, dar s-a mai consolat cand a aflat ca putea sa-si vada copilul oricand voia. Asa ca, la opt zile dupa ce s-a nascut micuta Roxana, a fost transferata la caminul de distrofici. Iar Gabriela, cu viata facuta zob, a revenit in apartamentul ei fara copilul atat de mult asteptat.

S-a urcat in autobuz si a plecat sa-si vada copilul. Timp de 40 de minute a stat pe un scaun privind pe geam si intrebandu-se de ce viata ei era asa si nu altfel. De ce nu avea acel copil in brate sa-i gangureasca in ureche, sa-l hraneasca la san, sa-i priveasca piciorusele acelea mici de bebelus si mai ales manutele… De ce? Cufundata in ganduri, vise si sperante spulberate, a ajuns la camin, unde, asa cum se intampla in povesti a fost intampinata de „vrajitoarea cea rea“, deghizata in medicul in grija caruia era si fetita ei. Aceasta i-a aruncat vorbe fara inteles, jignind-o si spunandu-i ca nu o lasa
sa-si vada copilul: „Asa sunteti voi, moldovencele astea tinere. Faceti copii si dupa aceea ii lasati de izbeliste!“. Gabriela nu intelegea ce se petrece, ce are cu ea femeia aceea pe care o vedea pentru prima data. A inceput sa planga si sa se roage de ea sa o lase langa fetita macar un pic. „Niciodata! Sa nu mai calci pe aici!“, acesta a fost singurul raspuns pe care l-a primit tanara.

Timp de trei luni a batut aproape zilnic drumul pana la camin si inapoi. Gabriela nu a reusit niciodata sa ajunga la copil. Cand o vedeau ca vine, de frica doctoritei, femeile de serviciu inchideau usile. Se aseza acolo pe un gard si astepta. Nici ea nu stia ce. Si, cand se satura de asteptat, lua inapoi autobuzul pana acasa. Apoi s-a dus din ce in ce mai rar, pana a renuntat. Si-a spus ca probabil medicii aveau dreptate: copilul ei avea un handicap sever! Trebuia sa renunte definitiv la ea, la fetita ei blonda, la gandul ca o va strange vreodata in brate. A adunat hainutele cumparate si le-a dat unei familii nevoiase. A refuzat sa mai treaca pe langa statia de autobuz. A renuntat sa se mai intrebe: De ce?
Trecuse aproape un an si patru luni de cand micuta Roxana venise pe lume, iar parintii ei nu mai stiau nimic despre ea. Aurel era internat in spital dupa o criza de lombosciatica, iar sotia lui venise sa-l vada, in momentul in care un politist s-a prezentat cu o citatie la usa apartamentului lor. Nu raspundea nimeni, asa ca politistul a vorbit cu o vecina. Era urgent. Unul dintre sotii Irimia trebuia sa se prezinte la cabinetul juridic al Spitalului din Petrosani. Cand a ajuns acasa si a vazut citatia, Gabriela habar n-avea despre ce putea fi vorba. A doua zi a luat autobuzul spre Petrosani si s-a dus la spitalul din oras. Cand a intrat in biroul spre care fusese indrumata – la jurista –, a intampinat-o o femeie in varsta, cu o privire cumsecade.
– Dumneavoastra sunteti mama Roxanei Irimia, o fetita de un an si patru luni de la caminul de distrofici?, a intrebat-o ea.
– Da, eu sunt, a raspuns Gabriela cu inima tresaltandu-i atunci cand a auzit numele fetei.
– Stiti ca sunteti acuzata ca v-ati abandonat fiica?
Gabriela simtea cum i se urca sangele la cap de furie. A incercat sa spuna ceva, dar, din respect pentru femeia din fata ei, a tacut cand aceasta i-a facut semn sa astepte.
– N-ati fost la ea sa o vedeti, iar, acum, o familie de olandezi ar dori sa o adopte si au nevoie de semnatura dumneavoastra.
Atunci n-a mai rezistat. Tanara mama s-a ridicat de pe scaun si a inceput sa-i povestesca juristei cum pediatrul i-a sfatuit sa dea copilul la camin, cum nu a fost lasata sa-si vada fetita, cum a stat pe garduri si a plans in fata caminului… Si a spus ca ea nu semneaza nimic, ca singura ei dorinta e sa-si vada copilul! Jurista a chemat o masina si au plecat. Atunci a aflat Gabriela ca doctorita – „Vrajitoarea cea rea“ – nu mai conducea caminul de vreo jumatate de an.

Un grup de vreo 50 de copilasi se jucau in incaperea in care au fost invitate sa intre cele doua femei.
– Ei, iti mai recunosti fata?, a intrebat-o jurista.
Majoritatea micutilor sedeau pe jos sau se tarau de-a busilea, iar cei mai multi aveau cate o jucarie in mana. Dar privirea femeii a fost imediat atrasa de fetita blonda si slabuta care se chinuia si iar se chinuia sa apuce un cub. S-a dus glont spre ea si a luat-o in brate. A inceput sa planga, dandu-si seama ca avea o fetita absolut normala si ca singura ei problema era doar lipsa manutelor. Dupa ce s-a mai linistit, a inceput sa se joace cu fiica ei.
I s-a spus ca poate sa vina sa o vada zilnic. „Pana va obisnuiti una cu alta“. Asa i-a spus jurista.
Dupa ce a iesit din spital si Aurel, s-au dus amandoi la camin. De cum
l-a vazut, copilul balai s-a indreptat glont spre el si l-a luat de gat. Semana atat de bine cu tatal ei, care era si el tot blond! Cei doi au revenit apoi in fiecare zi si o scoteau pe Roxana in oras. Dar despartirile deveneau tot mai insuportabile, mai dureroase.
Asa ca, intr-o zi, tanara mama a pus piciorul in prag si a anutat-o pe jurista ca vine sa-si ia fata, ca nu are nevoie sa se obisnuiasca cu ea. Au pus-o sa dea o declaratie ca nu mai aduce copilul inapoi. Asa a reusit Gabriela sa-si aduca acasa fetita la un an si cinci luni dupa ce a nascut-o.

Cum se creste un copil care nu are maini? Majoritatea celor care devin parinti pentru prima data nu stiu ce sa faca nici cu un copil normal. Dar cum trebuie sa procedezi cand ai o asemenea problema, cand lumea din jur se uita la fiica ta si te intreaba acuzator ce i-ai facut de a ajuns asa sau ce fel de accident a avut?
Cea mai buna solutie i s-a parut Gabrielei aceea de a-i face proteze celei mici. O decizie ce avea sa se transforme intr-o lectie de viata. Asa a reusit sa faca diferenta dintre cresterea unui copil neajutorat si realmente handicapat si a unuia normal, dar poate chiar mai descurcaret si mai indemanatic decat multi dintre copiii normali si rasfatati.
– De ce vreti sa-i faceti proteze copilului? De ce vreti sa-i puneti o povara in plus?, o intreba pe Gabriela tehnicianul de la clinica bucuresteana dupa ce ii examina mainile micutei de numai doi ani.
Femeia i-a povestit despre rautatea oamenilor. Dar pentru el nu a fost un argument suficient de puternic. Auzise de prea multe ori povestea asta. Stia in schimb de ce avea nevoie tanara mama din fata lui. Avea nevoie de explicatii si sfaturi. „Fetita trebuie sa invete sa se descurce in viata, asa ca niciodata nu trebuie sa auda de la dumneavoastra sau de la altcineva cuvantul «handicapata». Trebuie sa o cresteti ca si cum ar fi un copil care nu are nimic. Trebuie sa-i adaptati totul dupa nevoi si sa nu-i sariti in ajutor. Sa o lasati sa se joace cu bricheta, cutitul, foarfeca, sub supraveghere, dar trebuie sa invete ca focul arde si cutitul taie. Trebuie sa o lasati sa faca totul singura. Sa prindeti de fiecare jucarie o ata sau un elastic astfel ca ea sa-si poata baga manuta prin bucla facuta, sa-i cautati o cana prin a carei toarta sa-i incapa mana, sa-i prindeti lingura si furculita de mana ca sa manace singura, sa o lasati sa se imbrace si sa se dezbrace si sa-i taiati manecile de la toate hainele, ca sa-i vina pana la cot. Astfel se va putea folosi de mainile ei asa cum le are. Si mai ales sa nu plangeti niciodata in fata ei, pentru ca nu va intelege si va creste cu o trauma“. In timp ce-l asculta, Gabriela se simtea de parca ii ridicase cineva un val de pe ochi. A cusut elastice, i-a explicat fetitei cum sa umble cu lucrurile si i-a modificat toate hainele. A invatat-o sa coasa si sa tricoteze, sa stearga praful si sa mestece in mancare. I-a legat creioanele de mana si i-a cumparat carti de colorat. Si a invatat sa fie dura si sa o ajute strict doar cat era nevoie. Ea insasi nu plangea decat seara, in pat.

Si nu a renuntat nici la a face tot ce era posibil din punct de vedere medical pentru fiica ei. Asa ca, dupa ce a urmarit o emisiune la televizor, s-a prezentat la prof. dr. Ioan Lascar, seful sectiei de chirurgie plastica si reparatorie de la Spitalul Floreasca din Bucuresti. Dupa o serie de trei operatii, cand Roxana avea sase ani, acesta a reusit sa-i reconstruiasca podul palmei si degetul mare. Din acel moment, fetita blonda – care se transforma incet intr-o fetita satena si semana tot mai mult cu mama –, a invatat sa manevreze lucrurile cu o usurinta din ce in ce mai mare.
Cand a implinit patru ani, Gabriela a vrut sa o inscrie pe Roxana la gradinita. Era o perioada grea pentru ea. Era din nou insarcinata si isi dorea mult si acel copil. Mai pierduse pana atunci inca doua sarcini, dintre care una cu gemeni. Dupa ce au vazut-o pe fetita, educatoarele i-au spus sa o duca la o gradinita pentru copii cu nevoi speciale. Dar mama a insistat si le-a promis ca, daca Roxana nu se va descurca, dupa trei zile o va retrage. Cu greu, dar s-au lasat convinse. Dupa cele trei zile, educatoarele nu mai conteneau cu laudele. Fetita fara maini se descurca mai bine decat oricare dintre copiii de varsta ei, care de fapt nu erau obisnuiti sa faca nimic singuri.
Cand a inceput scoala, in clasa I, nu a mai intampinat probleme. Invatatoarea Jianu o cunostea pe Roxana din cartier si stia deja de ce era in stare fetita. Intr-o zi s-a pomenit insa la scoala cu un inspector de la judet, de la Hunedoara. Dupa ce a vazut-o pe Roxana, acesta i-a spus ca nu e posibil sa primesti la o scoala normala un copil fara ambele maini.
– Va spun ca acestui copil nu a fost nevoie sa-i pun eu pixul in mana ca celorlalti. Nici n-as fi stiut cum sa o fac. Stati sa vedeti caietele ei!
Si i le-a aratat. Un scris mult mai frumos decat al multor colegi de-ai ei. Inspectorului nu-i venea sa creada, asa ca Roxana a scris in fata lui.
Din clasa a II-a, mama ei a mutat-o pe Roxana la Scoala 1 din Lupeni, pentru ca i se parea ca fata prea e „cocolosita“ la scoala din Vulcan. Voia o invatatoare un pic mai exigenta pentru fiica ei, voia ca ea sa faca fata unor cerinte mai mari.
La aceasta scoala a descoperit-o si profesorul Simonel Bucur. Dupa ce a lucrat cu ea si a instruit-o, profu’ a reusit sa organizeze cu lucrarile Roxanei nu una, ci trei expozitii. La prima, cea din 15 iunie 2006, la Galeria de arta „Iosif Tellmann“ din Lupeni, fata a expus 64 de desene gen carte postala reprezentand flori, animale, fluturi si pesti. La a doua, in  iunie 2007, a expus un album cu desene de case taranesti realizate pe coli A4. A treia, in aprilie 2008,  a fost o expozitie mult mai deosebita, cu origami (figurine realizate prin plierea hartiei). Roxana a mai expus si doua tablouri realizate la dimensiuni de 50/40 la Galeria de Arta din Lupeni. „Copilul asta m-a impresionat ca a avut ambitie sa lucreze si a ascultat ce i-am spus, chiar daca se vedea ca uneori ii era greu si facea eforturi. Pentru mine asta a insemnat o satisfactie sufleteasca fantastica. De aceea m-am si implicat emotional si am insistat atata sa dea la Liceul de Arta din Deva“, spune profesorul ei.
Si Roxana nu si-a dezamagit mentorul. A reusit sa intre la liceu – desi trecerea a fost destul de dura pentru ea. „Alt mediu, alti oameni“. A trait momente dificile: „La cursul de ceramica trebuia sa facem forma unei urechi. Asta mi-a luat cam mult. Se sunase, colegii mei terminasera, iar eu inca stateam acolo si lucram. Nu am simtit niciodata ca-mi lipseste ceva – poate doar in rarele momente cand mi-a fost mai greu decat celorlalti din jur sa fac anumite lucruri“. Dar fata a reusit sa depaseasca si acele momente. La toamna, Roxana trece in clasa a XI-a. Ii place sa deseneze peisaje, dar si oameni, chiar daca mai putini.
„Chiar are talent si ar merita sa-si duca visul mai departe. Cred ca cel mai bine i se potrivesc artele decorative“, spune Simonel Bucur, profu’ de desen. El isi doreste sa se implice in continuare in educatia ei. Gabriela nu se mai opune de mult la ceea ce vrea sa faca fiica ei. Stie acum ca, uneori, visele chiar pot deveni realitate.

„Nu-mi amintesc de vreun moment anume cand sa-mi fi dat seama ca nu am maini“, spune tanara fata. Dar mama ei stie. Roxana avea sase ani, iar fratele ei, Gabriel Mihai, doi ani. Se jucau pe covorul din sufragerie. Gabriel avea o jucarie in mana, iar Roxana tot incerca sa i-o ia. Si, pentru ca nu reusea, la un moment dat, fratele ei i-a spus: „Nu o sa poti! Tu nu vezi ca nu ai maini!?“. Mama lor, care era acolo, a ramas interzisa. Nu i-a trecut nicio clipa prin minte ca pustiul o sa-i zica asa ceva vreodata surorii lui. Simtea ca e gresala ei. A luat-o pe Roxana, care avea lacrimi in ochi, de-o parte si i-a spus: „Draga mea fetita, Dumnezeu a vrut sa te faca inger si nu a reusit. Nu a reusit nici inger pe de-a intregul, nici copil. Asa ca tu esti mai deosebita“. O alta lectie din care Roxana a invatat ca nu e cu nimic mai prejos decat ceilalti. Dimpotriva.</p>

Vote it up
399
Ți-a plăcut acest articol?Voteaza