Mesaj de la tata

Mereu mi-a fost greu să comunic cu tatăl meu. Până când, într-o zi, i-am scris un e-mail.
 

Nu e întotdeauna uşor să vorbeşti cu tatăl tău. Rolurile pe care i le atribuim în mintea noastră – de protector, de cap al familiei – îi dau un aer impenetrabil.

Aşa a fost şi cu tatăl meu. El n-a fost niciodată genul prea vorbăreţ. Nu lăsa pe nimeni să-i vadă cărţile – mă rog, e doar un fel de a spune, pentru că tata n-a jucat niciodată cărţi. Nici cu bă­u­tu­ra nu exagera, aşa că n-am avut ocazia să-l vedem slobod la gură, după câteva beri. Nu ne spunea po­veşti din tinereţea lui la cină sau când ne ducea la plimbare, în parc. Era o per­soa­nă discretă şi n-aveam niciun motiv să cred că se va schimba vreodată.

I-aş fi pus multe întrebări despre via­ţa lui dinainte de naşterea mea – visele lui, iubirile şi dezamăgirile –, i-aş fi împărtăşit şi eu trăirile mele, dar nu îndrăzneam să îi străpung ar­mu­ra. Mă obişnuisem cu asta, şi chiar mă făcea să mă simt în siguranţă.

 

Totul s-a schimbat însă acum un an, când m-am trezit copleşit de ne­ca­zuri, atât în viaţa personală, cât şi în carieră. Dintr-o dată, am simţit ne­voia ca tatăl meu să renunţe la aura sa de atotputernic şi să mă lase, în sfârşit, să îl văd ca pe un muritor de rând. Îmi puneam întrebări despre viaţă şi voiam să ştiu dacă şi el şi le pu­se­se. A­veam nevoie să aflu cum îşi gă­si­se ca­lea, fiindcă eu o pierdusem pe a mea.

Într-un moment de disperare, m-am gân­dit să îi trimit un e-mail. Un e-mail poate fi scris pe îndelete, aş avea ră­ga­zul să îmi aleg cu grijă cuvintele. Iar el ar avea timp să se gândească în linişte la vorbele mele. L-ar citi sus, în biroul lui de la etaj – în „văgăuna“ lui, cum îi spune mama - o fortăreaţă confortabilă, ticsită cu rafturi de cărţi, CD-uri prăfuite şi vrafuri de ziare vechi. Iar eu aş fi la 20 de minute depărtare, în apartamentul meu de la mezanin, din centrul oraşului.

 

Aşa că i-am scris un mesaj. I-am povestit despre regretele şi fricile mele şi l-am rugat să îmi răspundă, dacă poate. Să îmi spună ceva despre el, ceva care ar putea să îmi ofere o pers­pectivă de ansamblu asupra vie- ţilor noastre, a lui şi a mea.

Două săptămâni mai târziu, am primit e-mailul aşteptat: un document de trei pagini, scanat, cu titlul scris de mână, în binecunoscutul stil al tatălui meu, cu litere mari de tipar: „FETELE PE CARE LE-AM PLĂCUT, DE LUIGI C.“. La 68 de ani, tata, acum bunic a patru nepoţi, citise cu atenţie me­sajul meu, îşi rememorase trecutul şi concepuse un răspuns – istoria sa personală de dragoste, dor, neîncredere, obstacole şi perseverenţă.

 

Aşa am aflat despre fata nr. 1 (spre surprinderea mea, fiindcă nu-mi ima­gi­nasem că ar mai fi existat altcineva în afară de mama), Angela Scattarelli, care locuia în vecini. „Siciliancă“, scrisese tata între paranteze, în drep­tul numelui ei. „Încercase, dar nicio­dată cu destulă îndrăzneală“, să o invite în oraş. Nici acum, după peste 40 de ani, nu dispăruse încă din memoria lui.

 

Mai erau fetele de pe vremea când lucra la un magazin alimentar din partea de est a oraşului. Despre Michelle, ca­siera, a scris că era „englezoaică“ şi că, „atunci când era ceva de cărat, în­cer­cam să o ajut pe ea prima“. Michelle a fost prima fată pe care a să­ru­tat-o – după ce a scos-o de câteva ori în oraş, cu maşina tatălui său –, dar a pierdut-o când ea s-a decis să se împace cu un fost iubit. Totuşi, făcuse un progres.

După alte câteva „englezoaice,“ a revenit la „italience de-ale lui“. M-am gândit că trebuie să fi fost dificil pentru tata să cu­ce­rească pe cineva din afara culturii sa­le. Deşi se mutase în Canada de la vârsta de 10 ani, trăise într-o comunitate de imigranţi. Puţinii prieteni pe care îi avea erau italieni, iar familiile lor îşi petreceau serile şi duminicile în vizite la rude. În relaţiile cu fetele „englezoaice,“ şocul cultural era resimţit, probabil, de ambele părţi.

 

Câteva dintre fetele italience erau pomenite doar cu prenumele sau numele de familie, alături de nişte detalii schematice. Destinele lor variau de la registrul comic („Am re întâlnit-o la o nuntă, era măritată cu un tip înalt.“) la cel tragic („S-a întors în Italia să se mărite. Am aflat mai târziu că murise în timpul naşterii.“).

Urma apoi ultimul nume de pe listă, nr. 10: Antonietta Larocca. Ei i-a acordat cel mai mult spaţiu, de la detalii despre cum s-au întâlnit („prin mătuşa Antonietta şi unchiul Rocco“), ce au făcut împreună (cum s-au dus, de pildă, la filmul Mai cântă o dată, Sam), până la „zecile de discuţii la telefonul din staţia de metrou, după ce ieşeam de la muncă“. Lista se încheia cu un paragraf entuziast: „Pentru Antonietta şi pentru mine, a fost o relaţie fericită. Iată-ne în anul 2014, la fel de îndrăgostiţi!!!“.

Nu pusesem niciodată la îndoială legătura specială dintre părinţii mei. Se vedea în sărutul lor de la Crăciun, când îşi ofereau unul altuia cadoul (sin­gurul sărut la care asistam pe parcursul întregului an), se simţea în felul în care zâmbeau la ceva zis de celălalt, chiar şi atunci când se certau. Dar felul în care era descrisă iubirea lor, descrisă de el – şi în contextul unei vieţi care ar fi putut urma oricare dintre celelalte drumuri de pe lista tatălui meu –, mi-a dat curaj.

 

Am închis e-mailul şi am început să plâng. Am plâns pentru că îmi doream să îi fi scris mai devreme, dar eram recunoscător că, totuşi, o făcusem înainte de a fi prea târziu. Pentru că crezusem că îl cunosc, iar acum des­copeream cât de multe lucruri nu ştiusem despre el. Am plâns pentru că, la vârsta de 33 de ani, în mijlocul unei crize existenţiale, scrisoarea lui mă liniştise instantaneu. Şi, nu în ultimul rând, am plâns pentru că totul se dovedise a fi, de fapt, atât de simplu: nu fusese nevoie decât să apăs butonul „Trimite“.

 

De atunci, ne-am scris multe e-mailuri. L-am întrebat despre copilăria lui şi despre relaţia lui cu părinţii. În une­le zile, reuşesc chiar să îi pun în­trebări faţă în faţă, fără să mi se mai pună un nod în gât. Mai mult, uneori începe el să povestească, din proprie iniţiativă, fel de fel de amintiri, fără ca eu să îl întreb ceva.

Şi eu am devenit mai vorbăreţ. Problemele mele nu au dispărut ca prin minune, dar faptul că am ajuns să îl cunosc mai bine pe tata – şi să îl iubesc mai mult – m-a ajutat să trec mai uşor peste neplăceri şi să mă bucur mai mult de viaţă.

Nu este întotdeauna uşor să vor­beşti cu tatăl tău. De aceea, eu unul sunt foarte bucuros că am găsit o cale să vorbesc cu al meu.

 

Vote it up
168
Ți-a plăcut acest articol?Voteaza