Mama cu inele de cupru

Un tanar thailandez m-a invatat cat de generoasa poate fi iubirea adevarata
 
<p>
Kai a inceput sa imi povesteasca despre mama lui, in timp ce imi arata o mimosa pudica. Mi-am trecut mainile pe deasupra florilor delicate si s-au inchis toate, in semn de frica.

– Floarea asta crede ca tu o ataci, nu intelege mangaierea.
Kai e thailandez din nord, e inalt si bine facut, are par lung. 
– De ce nu ai ramas in Bangkok?
– Nu poti ramane intr-un loc in care nu te simti liber.
– Nu inteleg. Ce iti lua libertatea?
– Singuratatea mamei mele, care ma chinuia ca un demon. Ma urmarea ca un spirit, ca spiritele care calatoresc prin padurile de munte. 

Kai a fost student la facultatea de arta din Bangkok. La absolvire, s-a angajat intr-un atelier, unde il picta pe Buddha. Apoi, tatal lui a murit, mama lui a ramas singura, si el a venit inapoi in Chiang Mai, in nord. Si nu, nu ea i-a cerut sa se intoarca.
– Kai, de ce nu ai luat-o pe mama ta la Bangkok?
– Mama mea s-a nascut intr-un trib pe care restul lumii il numeste al gaturilor lungi. Ei sunt, de fapt, oamenii Karen. Traiesc in jungla adanca, pe munte. La trei ani, pe gatul mamei mele au fost puse primele inele de cupru.

Pe masura ce crestea, se inmulteau si inelele. Uneori, oamenii Karen coborau jos, in orase, vindeau fluierase si tesaturi colorate. Mama s-a casatorit cu un baiat din trib. Si-au facut coliba lor de bambus. Singurele lor spaime erau tigrii si spiritele lunii. Dar lumea lor uriasa, din padure, devenea din ce in ce mai mica. Guvernul hotarase sa-i civilizeze. Cand m-am nascut, mama l-a trimis pe tata in Chiang Mai sa lucreze in livezile cu mandarine. Apoi, intr-o zi, si-a dat jos inelele, singura ei aparare impotriva spiritelor si a tigrilor, m-a luat in brate si a venit in oras. A vrut sa fiu ca oamenii care umbla cu bani, stiu sa citeasca, au destula hrana si putine spaime.

– A avut curaj, Kai. 
– Da, pentru ca umbla cu gatul lung, lipsit de inele, ca o creatura dintre doua lumi. La trib nu se mai putea intoarce, in oras nu era locul ei.
Mimozele pudice isi revenisera. In fata, in raul Ping, elefantii se lasau scaldati de imblanzitorii lor minusculi. In zare, jungla fierbea de viata.
– Dar eu, a zis dintr-odata Kai, eu am fost crescut de femeia asta, nascuta intr-un trib, ca si cum as fi un cetatean al lumii. Stii, cum va cresc pe voi parintii vostri albi, sa aveti incredere in voi, sa credeti ca peste tot sunteti acasa.

Am zambit, gandindu-ma cum ne vad oamenii astia vesnic zambitori pe noi, albii, galagiosi, siguri pe noi, sfidatori, ca niste zeitati hinduse din statui. 
– Bine, dar de ce te-ai intors, Kai? Puteai sa ii trimiti bani, aveai o slujba buna in capitala.
– Sa spunem ca acum eu sunt inelele de la gatul mamei mele. Inelele acelea de cupru, pe care ea le-a lepadat in tinerete pentru mine. Singura paza impotriva spiritelor si a tigrilor.
– Kai, sunt tigri in oras?
– Nu, sigur ca nu.
– Dar in spirite crezi?
– Eu nu, dar mama mea crede. Vezi, asta gresiti tot timpul voi, albii. Va ganditi la ce credeti voi, nu la ce cred ceilalti. La ce vreti voi, nu ceilalti. La ce iubiti voi, nu ceilalti.

A inceput sa ploua marunt. E sfarsit de muson in Thailanda de Nord. Mimozele se inchid pe rand atunci cand stropii le lovesc. Ele cred ca ploaia le ataca. Si cine le poate judeca?

• Ana-Maria Caia are o companie de productie TV, www.indiestudio.ro.

</p>
Vote it up
242
Ți-a plăcut acest articol?Voteaza