Mai bine împreună

Persoane vârstnice îşi unesc forţele, pentru a găsi modalităţi ingenioase de a se ajuta şi de a învinge singurătatea
 

PARCĂ AM FI ÎN APARTAMENTUL UNOR STUDENŢI. Într-o suburbie din oraşul german Hamburg, Irene Westphalen prepară cafeaua, în timp ce Wilhelm Gutmann pregăteşte masa pentru cină. Îl tachinează în tandem pe colegul lor de apartament, Peter Rohwer. Peter nu este niciodată atent când îşi împătureşte hainele.

Biletul cu numerele de telefon de pe uşa frigiderului are un scris de mână neobişnuit de mare. Cei cinci rezidenţi ai casei au vârste cuprinse între 74 şi 85 de ani şi, în loc să îşi vadă ultimii ani din viaţă cum se scurg monoton într-un azil de bătrâni lipsit de veselie sau să îşi petreacă zilele locuind singuri, au ales să îşi trăiască anii de pensie împreună.

Apartamentul laVida – în limba spaniolă, La vida înseamnă viaţă – este conceptul lui Karin Hillengass, o asistentă socială în vârstă de 60 de ani, plină de energie şi idei. A studiat la Universitatea din Hamburg stilul de viaţă pentru vârsta a treia. „Am realizat că cea mai mare frică a vârstnicilor este frica de singurătate şi frica de a nu avea cu cine să vorbească“, povesteşte aceasta. De aceea în urmă cu trei ani, Karin s-a decis să demareze proiectul la Vida.

Astăzi, în Europa trăiesc 92,3 milioane de persoane care au peste 65 de ani. Numărul este dublu faţă de anii ‘60, ceea ce i-a determinat pe tot mai mulţi bătrâni să găsească alternative inovatoare la viaţa într-un azil.

Germania înregistrează cel mai mare număr de octogenari din Europa. Mai exact 3,6% din populaţie, adică în jur de trei milioane de germani, au vârsta de peste 80 de ani.

Dintre bătrânii aflaţi sub supravegherea ei, Karin Hillengass a abordat şapte seniori, care trăiau singuri în Hamburg, şi le-a explicat viziunea ei. Cei şapte au început să se întâlnească în oraş, pentru a vedea cum se înţeleg între ei. În acest timp, au demarat şi căutările pentru apartament. În proiect au rămas cinci, care şi-au ales un apartament cu staţie de metrou, de autobuz, magazine şi supermarketuri în apropiere.

„Cel mai bun lebăr poate fi cumpărat din cartierul nostru“, se mândreşte Peter Rohwer, unul dintre primii colocatari ai apartamentului. La 74 de ani, Peter poate fi numit „mezinul“ grupului. A lucrat ca electrician şi are ca hobby realizarea bărcilor în miniatură. Irene Westphalen, născută în 1929, este cea mai în vârstă dintre cei cinci şi locuieşte în apartament chiar de la început, la fel ca Peter.

Zveltă, dichisită, cu o sclipire ghiduşă în ochi, Irene spune că locuitul împreună se potriveşte „celor care păstrează o atitudine deschisă faţă de oameni şi manifestă o anumită curiozitate faţă de ce are viaţa de oferit. Mai trebuie neapărat să fii şi generos. Trebuie să ştii să dai şi să primeşti. Există un echilibru, dar acesta se învaţă pe parcurs, nu din cărţi!“

Apartamentul de la etajul trei este într-o clădire cu lift, are cinci dormitoare, o bucătărie mare şi un living cu un balcon însorit, holuri late pentru cărucioare cu rotile şi cadre de mers, două băi dotate cu spaţiu de şezut în duş, balustrade de susţinere şi podele care nu sunt alunecoase. Fiecare locatar are la îndemână propriul telefon şi un buton de urgenţă lângă pat. În funcţie de mărimea dormitorului, chiria variază între 168 şi 480 euro pe lună.

Deseori, starea precară de sănătate îi sileşte pe vârstnici să ajungă în instituţii de profil. Dar, apartamentul laVida beneficiază de un serviciu de asistenţă medicală la domiciliu. Cinci asistenţi medicali sunt la dispoziţie, prin rotaţie, 24 de ore din 24.

Serviciile îl costă pe fiecare membru al grupului între 1.000 şi 2.500 euro pe lună, sumă acoperită în mare parte de asigurările medicale.

Vârstnicii din apartamentul laVida pleacă regulat în excursii la Marea Nordului sau ies seara la teatru. Când rămân în casă, joacă tot felul de jocuri sau, pur şi simplu, stau de vorbă în jurul mesei din bucătarie. Deşi fiecare are televizorul lui, acum se uită mult mai puţin decât atunci când locuiau singuri.

„Întotdeauna se întâmplă ceva. Avem parte de acţiune, care ne menţine dinamici şi mulţumiţi“, mărturiseşte Irene. „Nu este mai scumpă decât viaţa la azilul de bătrâni, dar, cu siguranţă, este o experienţă mult mai personală şi caldă. Nu există reguli, aşa că, dacă într-o dimineaţă nu vrei să te dai jos din pat, poţi rămâne liniştit acolo fără ca cineva să tragă de tine. În plus, e foarte posibil ca cineva să îţi servească dimineaţa cafeaua“.

DIN TINEREŢE, PENTRU BĂTRÂNEŢE

Pe măsură ce populaţia Europei îmbătrâneşte treptat, opţiunea vârstnicilor de a împărţi un apartament şi anii liniştiţi ai bătrâneţii se răspândeşte în tot mai multe locuri de pe continent. Cu cât totul este planificat din timp, cu atât mai mult cresc şansele de reuşită pentru un astfel de proiect personal. Este şi povestea unui grup de patru cupluri de olandezi, care s-au gândit din timp la un viitor îndepărtat.

În 1985, cei opt olandezi, care pe atunci aveau peste cincizeci de ani, au înfiinţat De Kamp, o comunitate pentru adulţii în vârstă din Bunnik, o aşezare rurală de lângă oraşul Utrecht, cu circa 15.000 de locuitori.

Şi-au unit forţele şi au format o asociaţie pentru a cumpăra o fermă şi o bucată de pământ.

Fiecare cuplu şi-a construit apoi câte o casă în jurul fermei. Clădirile arată toate la fel, cu dormitoare şi băi la parter. Ferma asociaţiei este folosită acum pentru petreceri sau evenimente şi pentru facilităţile comune – maşini de spălat, uscătoare.

„Ne-am întâlnit când aveam vreo patruzeci de ani“, povesteşte Janny Koops, o fermieră de 77 de ani. Împreună cu soţul ei, Teus, Janny este unul dintre membrii fondatori ai De Kamp.

Ceilalţi şase membri ai grupului erau pe atunci un manager de resurse umane, un manager tehnic de spital, un director al unei fabrici de panifica-ţie, o asistentă medicală, un profesor în ştiinţă veterinară şi o asistentă de farmacie.

„Toţi aveam în comun faptul că eram membri activi ai comunităţii şi ne implicam în munca de caritate la biserică sau în organizaţii social-politice cum e mişcarea pacifistă“, explică Janny. „Ne-am împrietenit şi am început să mergem în vacanţe împreună. Într-o seară, cum stăteam în jurul focului, cu un pahar de vin în mână, discuţia a ajuns la părinţii noştri, care deveniseră obsedaţi de faptul că îmbătrânesc şi care au ales să se retragă într-un azil de bătrâni.

Am simţit cu toţii că ar trebui, pur şi simplu, să avem grijă unii de alţii. La un moment dat, unul dintre noi a venit cu ideea de a ne cumpăra cu toţii o proprietate a noastră, unde să ne mutăm împreună“.

Înainte de a se îmbarca în această schimbare majoră de stil de viaţă, s-au înscris împreună la cursuri specializate. „Am învăţat cum să facem faţă conflictelor, despre importanţa toleranţei, a disciplinei şi a regulilor atunci când se convieţuieşte în grup. Poate cel mai important aspect pe care l-am realizat la cursuri a fost să nu minimalizăm nevoia de intimitate. Aşa s-a ajuns la casele private şi la fermă ca spaţiu comun“, spune Janny.

Din cei opt care au fondat De Kamp, trei au murit, iar ceilalţi au acum şaptezeci sau optzeci de ani. „Cei trei membri decedaţi au fost depuşi în ferma comunităţii înainte de înmormântare“, povesteşte Janny.

„Când Greetje, o asistentă de farmacie pensionată, avea leucemie acută, ne-a spus că îşi doreşte să moară la De Kamp. Iar noi am fost acolo, alături de ea. Chiar dacă avea parte de ajutor medical specializat, ne-am asumat toţi rolul de îngrijitori, fie că stăteam cu ea sau că ne ocupam cu treburile casei“. Doi dintre noii rezidenţi au în jur de patruzeci de ani, un manager de comunicare şi un consultant în climatologie. Deşi câţiva zeci de ani îi despart de mai bătrânii şi vizionarii lor vecini din De Kamp, ceea ce au în comun este nevoia de a planifica din tinereţe, pentru bătrâneţe.

APARTAMENTE „HOTEL“

Pentru occidentalii care vor să evite singurătatea la vârsta a treia, există şi alte variante, la fel de active social, dar mai standardizate. De exemplu, unele persoane preferă stilul de viaţă în regim hotelier, cu serviciile medicale şi facilităţi recreaţionale sub acelaşi acoperiş.

Finlandezul Osmo Lindroos, fost director de şcoală generală, are astăzi 77 de ani şi trăieşte împreună cu soţia sa, Anneli, de 76 de ani, profesoară pensionată de limba engleză, în Saga Senior House Kaskenniitty din oraşul Turku. Casa Seniorilor este construită în mijlocul unui parc şi include un restaurant, saună, bazin de înot, salon de coafură şi frizerie, cabinet medical de podiatrie. Personalul şi serviciul în cameră rămân non-stop la dispoziţia locatarilor. Cuplul locuia la doar câţi-va kilometri depărtare de Casa Seniorilor din Turku, iar acum şase ani s-au decis să se mute aici.

„N-am regretat niciodată această decizie. Personalul medical este prietenos şi bine instruit, în plus ai parte de asistenţă 24 de ore din 24. Anneli şi cu mine ne purtăm de grijă unul altuia, dar pentru cei care trăiesc sin-guri este foarte important să beneficieze de un ajutor prompt. Mâncarea restaurantului este excelentă, iar bucătarii sunt atenţi să includă în meniu şi diete speciale, dacă este cazul“, spune Osmo.

Casele Seniorilor Saga sunt con-struite de fundaţia nonprofit Rui-ssalo în oraşele Turku, Rauma şi Helsinki. Apartamentele variază ca suprafaţă, iar rezidenţii îşi pot mobila casele după propriul plac. Chiria unui apartament de 43,5 metri pătraţi este de 1.350 euro pe lună. În această sumă sunt incluse şi apa, electricitatea, butonul de panică, activităţile recreaţionale cu supervizare, curăţenia o dată pe lună, prânzul zilnic şi un program de monitorizare şi îngrijire medicală.

Rezidenţii pot rămâne aici până la sfârşitul vieţii. Unele servicii oferite sunt deductibile de taxe, dacă aplică pentru beneficii de la consiliul municipal sau de la Asigurările Sociale Finlandeze (Kela).

REZERVAT FEMEILOR

Se ştie că femeile trăiesc mai mult decât bărbaţii, iar comunităţile dedicate persoanelor de acelaşi sex sunt doar o altă modalitate de a-ţi petrece bătrâneţea într-un mediu prietenos şi plăcut. Franţuzoaicele, de exemplu, trăiesc în medie cu 6,7 ani mai mult decât companionii lor şi se pot mândri, alături de femeile din Japonia şi Spania, cu cea mai mare speranţă de viaţă.

În 1999, franţuzoaica Thérèse Clerc, divorţată cu patru copii, avea 72 de ani şi visa la un loc în care femeile inteligente şi dinamice puteau să îmbătrânească împreună, fără să ajungă să fie îngrijite de străini. Feministă convinsă din Montreuil, la este de Paris, Thérèse a început să facă lobby pe lângă autorităţile locale pentru un proiect autogestionat de locuinţe, unde femeile în vârstă, deşi independente, pot trăi în comunitate.

După o campanie de nouă ani, proiectul numit între timp Casa Babaiagelor (în mitologia slavă, Baba Iaga este un fel de vrăjitoare bătrână) s-a transformat într-o realitate de patru milioane de euro şi cinci etaje, în centrul oraşului Montreuil. Construită cu fonduri din opt surse diferite, clădirea are 21 de apartamente independente, construite special pentru vârstnici.

„Am ajuns aici după o luptă foarte lungă şi nu intenţionăm să mai plecăm“, spune zâmbind Thérèse, astăzi în vârstă de 87 de ani.

„Toate solicitantele sunt mai întâi intervievate, pentru a fi sigure că se vor integra“, explică Thérèse, o femeie cu părul alb ca neaua. „Avem un comitet, iar decizia este una colectivă. Babaiagele au vârste cuprinse între 58 şi 88 de ani. Suntem toate bătrâne şi pensionate, dar între noi este, totuşi, o generaţie diferenţă. Şi asta ne ajută să funcţionăm aşa de bine“. Rezidentele plătesc, în medie, 420 euro pe lună, pentru 35 de metri pătraţi locuibili. Multe dintre ele lucrează voluntar pentru comunităţile locale.

Se organizează frecvent evenimente, cine şi activităţi pentru rezidente. Deşi ideea acestei comunităţi este ca femeile cu concepţii de viaţă şi vârste apropiate să ia parte la o „vie collective“, intimitatea este respectată, iar independenţa încurajată.

Una dintre rezidente, Odile Razafimandimby, o pictoriţă şi scriitoare de 66 de ani, povesteşte: „De la bun început, de când ne-am mutat împreună, am simţit o solidaritate în comunitate. Mâncăm împreună, ne ajutăm una pe alta, iar dacă cineva nu se simte bine, este vizitată de toate rezidentele“.

Proiecte Babaiaga similare sunt în curs de dezvoltare şi în alte locuri din Franţa. Guvernele din întreaga Europă au un puternic motiv financiar de a încuraja oamenii să găsească alternative la bătrâneţea petrecută în azilurile de bătrâni finanţate de stat. Dar această decizie rămâne la latitudinea fiecărui individ sau cuplu în parte de a-şi planifica o vârstă înaintată lipsită de izolare, singurătate şi dependenţă. Aşa cum poveştile noastre o arată, opţiuni ingenioase stau la dispoziţia oricui, oriunde, oricând.

Vote it up
266
Ți-a plăcut acest articol?Voteaza