Lupta cu muntele

Un schior se rătăcește în Alpi. Timp de trei zile, încearcă să găsească drumul înapoi, spre viață.
 

Vântul începuse să bată mai tare. Mark Doose simţea cum îl biciuieşte, în timp ce se pregătea pentru o coborâ- re pe Isenau, una dintre cele trei zone de schi montan din Les Diablerets, sta- ţiunea elveţiană de lângă Lausanne. Fusese o duminică superbă de iarnă, dar acum începuse o ninsoare deasă, spulberată de vânt. La amiază, studentul american de 19 ani abia mai vedea la trei metri în faţă.

În acea zi, 1 februarie 2015, doar trei alţi schiori se mai aflau pe munte. Mark nu îi cunoştea, aşa că a ezitat să le ceară ajutorul. Unde mai pui că avea o experienţă de 15 ani pe pârtiile de schi. Până la urmă, tot ce trebuia să facă era să coboare – aşa cum mai făcuse o dată în acea zi. Telefoanele lui mobile, unul american şi unul elve- ţian, nu aveau încă bateria descărcată, iar în rucsac avea o sticlă de un litru cu apă şi o clementină rămasă de la prânz. Mark crescuse într-o suburbie a oraşului Chicago, călit de viscole şi vijelii. Cât de greu putea să fie?

 

Urmez stâlpii telescaunului, şi-a spus, zărind siluetele care abia se mai desluşeau prin viscol. Ajungeau cu siguranţă aproape de sat, sistemul fiind construit pentru a transporta schiorii de-a lungul pantelor. Şi-a ajustat curelele rucsacului, şi-a înfipt be- ţele de schi în zăpadă şi a pornit la drum. N-o să-mi ia mai mult de 30 de minute, s-a gândit.

 

Cu o noapte în urmă, Mark, care sosise în Elveţia de numai o săptămână, abia dormise de emoţie. În camera lui de la Şcoala Politehnică din Lausanne, unde studia bioingineria timp de un semestru, îşi pregătise echipamentul.

Trebuie să plec devreme, şi-a spus, verificând încă o dată mersul trenurilor. Drumul dura 90 de minute până în satul Les Diablerets, aflat mai sus, la o distanţă de un kilometru, pe latura de nord a principalului masiv muntos din zonă.

În tren, Mark a stat de vorbă cu tatăl său la telefon. Acesta le transmisese dragostea pentru natură şi drumeţii lui Mark şi fratelui său mai mare, Mike. Era mândru că băieţii lui avansaseră în rândurile cercetaşilor. Cei doi tineri petrecuseră multe weekenduri învăţând cum să supravieţuiască în natură.

– Distracţie plăcută!, i-a urat tatăl. Să-mi povesteşti cum e acolo.

– Bineînţeles!, i-a răspuns Mark.

Până la prânz, Mark nu mai vorbise cu nimeni. Abia a avut timp să-i răspundă cu un „Da!“ vesel mamei sale, Barbara, care îi scrisese pe Facebook, pentru a-l întreba dacă merge la schi. Am timp să o sun când sunt în tren, şi-a spus, fără să bănuiască ce coşmar avea să înceapă. Izolat pe munte, în mijlocul viscolului, Mark nu ştia când avea să îşi mai audă părinţii.

 

Îşi croia drum cu grijă, uitându-se mereu în jur, pentru a fi sigur că stâlpii sunt acolo. Ninsoarea cădea cu repeziciune, tot mai grea, lovindu-l în faţă şi îngreunându-i vederea.

Dintr-o dată, a observat că stâlpii dispăruseră. Poate am urmărit alt telescaun, s-a gândit Mark. Dar nu a intrat în panică. Şi-a stăpânit impulsul de a suna la serviciile de urgenţă, nedorindu-şi să stârnească agitaţie şi îngrijorare.

Continuă să cobori, îi răsuna în minte. Jos îl aşteptau o masă şi o bău­tură caldă şi trenul care îl ducea înapoi la şcoală. Uitându-se în urmă, Mark nu mai vedea decât un deşert alb de zăpadă viscolită.

Trecuseră deja două ore de când începuse viscolul. Cercetând atent pădurea deasă din jurul lui, Mark a hotărât că singura cale de ieşire era printr-o râpă, care părea destul de largă şi nu foarte adâncă. Era traversată de un pârâu ce bolborosea la suprafaţă, prin locuinţe unde nu era acoperit de zăpadă. Putea să îşi umple sticla cu apă.

După câteva minute, râpa a devenit brusc mai îngustă, cu pante abrupte de ambele părţi. Continuă să cobori. Cu siguranţă nu mai era mult până la sat. Încă o cotitură şi avea să îi vadă luminiţele sclipind în depărtare.

 

A cotit însă o dată şi încă o dată, iar satul nu mai apărea. În schimb, Mark a ajuns pe un platou, în zăpada care îi ajungea până peste genunchi. Era imposibil să schieze. Trebuia să coboare mergând pe schiuri – un efort istovitor. Putea oare să o facă?

Şi-a scos telefonul american, care nu avea semnal. Nici cel elveţian nu mai avea semnal, însă arăta ora – era 16.00. Trecuseră cel puţin 90 de minute de când începuse să coboare în râpă. Trecuseră patru ore de când începuse să ningă abundent. Chiar dacă viscolul nu mai era la fel de puternic, lumina amiezii se stinsese.

– E cineva pe-aici?, a strigat.

Dintr-o dată, pârâul a luat altă direcţie, tăindu-i calea. Mark nu avea de ales, trebuia să-l traverseze. Resemnat, şi-a scos schiurile şi a intrat în pârâu. Apa îi ajungea până la glezne, udându-i pantalonii de schi. Din fericire, nu era suficient de adâncă pentru a-i intra în ghetele înalte. Mark încerca să se ţină tare, în timp ce fiori reci îi traversau corpul.

Am noroc că port îmbrăcăminte termică, şi-a spus.

Continuă să cobori. Cuvintele îi răsunau tot mai puternic în minte. Trebuia să meargă mai departe, altfel... Mark nu voia să se gândească la asta.

 

La ora 17.00 era întuneric. Mark îşi urma drumul şi încerca să rămână optimist. Pe la ora opt seara, începu să se întrebe când plecase ultimul tren spre Lausanne. La ora 21.00, chiar dacă nu voia să recunoască, ştia deja că avea să-şi petreacă noaptea în râpă. Un gând înfiorător îi trecu prin minte: nimeni nu ştie că sunt aici.

Continuă să cobori. Şi asta a făcut, chiar dacă picioarele îl dureau şi ghetele îi făcuseră vânătăi, până în dimineaţa următoare, când razele soarelui au străpuns printre brazii deşi din jurul lui. Era aproape ora nouă. Mark şi-a ridicat privirea, bucurându-se de căldura soarelui pe chipul său, şi a înţeles că, după aproa­pe 20 de ore de mers, avea nevoie să doarmă pentru a supravieţui. Epuizat, s-a aşezat să tragă un pui de somn, sprijinit de un copac.

 

În Chicago, tatăl lui era îngrijorat. Îi trimisese fiului său câteva fotografii, dar nu primise niciun răspuns. Mark nici nu sunase, aşa cum a promis. Probabil că doarme. Îl mai sun mâine, s-a gândit.

„Nu vreau să mor acum!“, a strigat disperat, încercând să traverseze pârâul.

Tatăl lui Mark nu ştia că în acele clipe fiul său tocmai se trezea în pădure, înfrigurat şi amorţit, după un somn agitat de numai două ore. A spart cu dinţii gheaţa de pe mănuşile lui din piele, care îngheţaseră bocnă. Era recunoscător pentru lecţiile de supravieţuire în sălbăticie şi pentru straturile de îmbrăcăminte termică pe care le purta, care îl protejaseră în mare măsură de intemperii.

S-a echipat şi a pornit din nou la drum, cu beţele de schi în mâini. Dar troienele îi ajungeau acum până la piept. Dacă şi-ar fi dat jos schiurile, s-ar fi afundat şi mai mult în zăpadă.

Nu am de ales, şi-a spus. Haide!

 

Îşi repeta în gând ce avea de făcut, încercând să păstreze ritmul greoi şi istovitor. Ridică genunchiul până când schiul iese din zăpadă. Pune piciorul în faţă şi aşază schiul jos. Dacă vârful rămâne blocat, scutură-l uşor şi ridică-l. Repetă mişcările cu celă­lalt picior.

Mark înainta cu greu, când a auzit vuietul ca de tunet al zăpezii care cădea din copaci. Îngrozit, şi-a dat seama că trecea printr-o zonă cu risc de avalanşă.

Primul lui gând s-a îndreptat către părinţii săi, care divorţaseră în 2009. Tatăl lui era cu siguranţă îngrijorat, la fel şi mama, de care era foarte apropiat. S-a gândit la fratele lui, Mike. Ochii i s-au umplut de lacrimi. Trebuia să supravieţuiască.

Continuă să cobori.

 

La amiază, cercetând terenul cu privirea, Mark socotea că înaintase abia vreo 300 de metri. În jurul lui erau copacii, malurile înalte, zăpada şi pârâul pe care îl urma. Apa a cotit încă o dată, tăindu-i calea. Trebuia să traverseze pârâul a doua oară. Aici, apa părea să fie puţin adâncă şi curgea repede peste pietre, adunându-se într-un iaz mic, ca o baltă. N-o să-mi acopere nici măcar ghetele, îşi spuse.

Cu câte un schi şi un băţ în fiecare mână, Mark înainta cu grijă peste pietrele alunecoase. Şovăind, mai făcu un pas şi intră în iaz. Albia pârâului cobora abrupt. Dintr-o dată, apa i-a ajuns până la piept.

„Nu se poate!“, strigă el, ridicându-şi schiurile deasupra capului şi chinuindu-se să ajungă pe celălalt mal. „Nu se poate să mor acum!“

Telefoanele lui mobile erau ude leoarcă şi ghetele îi erau pline de apă. A încercat să stoarcă apa din jachetă şi pantaloni, dar ştia că era mai important să meargă mai departe. Din fericire, hainele lui, din amestecuri speciale de lână şi poliester, s-au uscat rapid, lăsând apa să i se scurgă de pe piele.

După aproape 24 de ore de efort fizic intens, pornea din nou la drum. Îşi simţea muşchii arzând, iar schiurile le purta peste umăr, pentru că legăturile îngheţaseră. „Vă rog, căutaţi-mă!“, spuse cu voce tare.

 

Două ore mai târziu, la începutul după-amiezii, Mark se opri brusc, deznădăjduit. Pârâul se transforma într-o cascadă, înaltă de peste 15 metri. Nu poţi să sari până jos, îşi spuse. Ocoleşte-o, până ajungi de cealaltă parte a pârâului.

Mark şi-a început urcuşul încet şi dureros de-a lungul malului, ţinând câte un schi şi un băţ în fiecare mână. La fiecare pas, îşi înfigea gheata în amestecul de zăpadă, piatră, pământ şi muşchi moale, apoi se folosea de marginea schiurilor, pentru a scurma în terenul din faţa sa.

După două ore chinuitoare de escaladat versantul, a ajuns pe o culme. Gheaţa de pe legăturile schiurilor se topise, iar Mark a putut să le încalţe din nou. Era aproape 3 după-amiaza. Dar Mark se simţea bine, chiar triumfător. Fără îndoială, curând avea să ajungă în sat.

La 4 după-amiaza, nu a mai putut să înainteze de-a lungul pârâului, căci îi tăia calea o altă cascadă, de această dată înaltă de numai şapte metri. Schiază în lateral, îşi spuse. A început să traverseze panta, coborând uşor, cu mişcări paralele, îndoindu-şi genunchii, apoi sărind şi întorcându-şi uşor schiurile în jos, în direcţia opusă.

O dată. De două ori.

Pe neaşteptate, se lovi de o piatră şi începu să se rostogolească la vale. După cinci metri, s-a prăbuşit pe pământ cu putere, căzând pe spate. Casca s-a izbit de gheaţă şi genunchii l-au lovit în faţă.

Câteva clipe a rămas acolo neclintit, temându-se că nu va mai putea să se mişte. Dacă avea ceva rupt, n-ar mai fi scăpat de acolo. S-a ridicat, însă, şi şi-a dat seama că nu păţise nimic. Echipamentul lui, sticla cu apă, ochelarii şi rucsacul, aterizase în apropiere. L-a recuperat şi a pornit din nou la drum.

Dar legăturile de la schiul drept îngheţaseră bocnă. A rămas cu schiul stâng, pe care îl folosea pentru a înainta. Şi-a continuat drumul anevoios, până târziu în noapte. La ora 23.00, nu mai putea merge. Amintindu-şi cu recunoş­tinţă de pregătirea lui de cer­cetaş, Mark a săpat o groapă în zăpadă, în care să se adăpostească, protejându-se împotriva hipotermiei. Cineva trebuie să fi început să mă caute până acum, s-a gândit înainte să adoarmă.

 

Ajunşi în Elveţia, Chuck şi Barbara îşi strâng fiul în braţe.

Luni seara, pentru că nu primiseră niciun răspuns de la fiul lor toată ziua, părinţii lui Mark – aflaţi în Statele Unite – erau deja foarte îngrijoraţi. Tatăl avea acces pe internet la evidenţa tranzacţiilor bancare ale lui Mark şi a observat că tânărul nu îşi mai folosise cardul de debit de duminică. Atunci a înţeles că fiul lui se afla încă pe munte. Poate era rănit sau chiar mai rău.

Marţi, 3 februarie, o echipă se pregătea să înceapă căutarea lui Mark, care fusese declarat dispărut. Nu aveau nici cea mai mică idee unde să înceapă, intimidaţi de întinderea uriaşă a celor trei zone de schi care înconjurau staţiunea Les Diablerets.

Când s-a trezit în acea dimineaţă de marţi – a treia zi pe care o petrecea pe munte –, Mark a descoperit cu uşurare că zăpada îl protejase, aşa cum sperase. Chiar dacă îi era frig, putea să îşi mişte degetele de la mâini şi picioare. Dar începea să se simtă înfrânt. Ce se va întâmpla cu mama dacă mor? Ochii i s-au umplut de lacrimi.

Continuă să cobori.

 

A urmat o cursă cu încetinitorul, de-a lungul a 150 de metri, cu ochii aţintiţi în pământ, cu chipul schimonosit de durere la fiecare pas. Până când a auzit câinii lătrând.

Inima îi bătea cu putere. Mark şi-a ridicat privirea spre soarele de amiază şi a văzut o cabană, pe versantul din faţă. La o sută de metri depărtare, câteva maşini treceau pe drumul care abia se zărea, de partea cealaltă a râpei.

„Ajutaţi-mă! Aidez-moi!“, a strigat Mark. Nu oprea nimeni. „Nu pot să cred!“, abia mai reuşi să îngâime. Simţea cum îl părăseşte toată voinţa care îl ţinuse până atunci în viaţă. Lăsându-se să cadă la pământ, nu mai putea decât să strige după ajutor. Aşa a trecut o oră, apoi două, apoi trei.

„Sunt aici! Je suis ici!“

 

După patru ore, patru drumeţi care coborau pe potecă şi i-au răspuns. Au anunţat îndată autorităţile locale, care au sosit la locul unde se prăbuşise. Cu ajutorul unui harnaşament, Mark şi un poliţist au fost ridicaţi de un elicopter, iar tânărul a fost transportat la un spital din apropiere.

Dacă ar fi putut să gândească limpede în acele clipe, Mark ar fi început să râdă. Se prăbuşise la doar 150 de metri de periferia localităţii Les Diablerets.

părinții și fratele lui Mark au aflat în aceeaşi zi că fusese salvat. Imediat au luat avionul spre Elveţia. Când au ajuns, Mark urma să fie externat. Ca prin miracol, nu avea decât câteva vânătăi şi degerături minore la degetele de la mâini.

Familia lui l-a strâns doar tare în braţe, dar Mark simţea nevoia să le explice.

– Tată, să ştii că n-am făcut nimic greşit, i-a spus. N-am încercat să schiez în afara pistei.

Toţi trei au râs.

– Mark, ai făcut totul exact aşa cum trebuie, i-a răspuns tatăl său. Ai rămas în viaţă.

Vote it up
141
Ți-a plăcut acest articol?Voteaza