Lupta cu demonii trecutului

Cand i se cere sa zboare in Papua-Noua Guinee, un reporter se vede nevoit sa-si infrunte traumele din copilarie 
<p>Cand urmeaza sa apara un subiect de stiri, simt dinainte asta. Cred ca e ceva firesc dupa 20 de ani de experienta la Channel Nine TV (n.r. canal de televiziune australian).
– Poti sa zbori in Papua-Noua Guinee diseara?
– Sigur, am raspuns usor ezitant. Ce s-a intamplat?
– A avut loc un accident de avion… Erau multi australieni la bord.
Rotitele s-au pus in miscare si s-au facut rezervari la avion. Intre timp, ma gandeam deja la noua misiune: Papua-Noua Guinee – locul unde, cu ani in urma, ma hotarasem sa nu mai pun piciorul. Tata si bunicul murisera acolo, deci nu era o locatie favorabila pentru barbatii din familia mea.
Bunicul meu, George Heads, fusese locotenent in Fortele Aviatice Regale din Australia. In timpul celui de-al Doilea Razboi Mondial, intr-o misiune in Papua-Noua Guinee, pilota un avion care, dupa ce a trecut printr-un nor, s-a izbit de un munte, langa golful Milne. Nu au fost supravietuitori, iar resturile avionului nu s-au descoperit niciodata. Ramasitele sale au ramas undeva, in jungla. Avea 33 de ani.

In 1976, tatal meu, Jerry Bouda, era contabil pentru un lant de hoteluri in Papua-Noua Guinee. Nu il vazusem de vreo doi ani. Parintii mei se despartisera cand eu eram mic. Cand am implinit 14 ani, mi-am propus sa iau avionul din Sidney si sa imi petrec vacanta de vara cu tata, in orasul Mount Hagen, din Papua-Noua Guinee.
Cu o saptamana inainte de plecare, am incercat sa il sun pe tata ca sa-i dau detaliile despre zbor. Entuziasmat pana peste cap, am telefonat la numarul pe care mi-l daduse ultima data. Cu biletul de avion in mana, am ascultat cum se formeaza numarul si apelul meu e preluat.
– Numele meu e Simon Bouda. As putea vorbi cu tatal meu, Jerry?
Vocea de la celalalt fir ezita pret de o secunda, apoi imi raspunse:
– Jerry ne-a parasit ieri.
– Parasit?, am replicat nedumerit.
S-a mutat la un alt hotel?
– Stati putin, veni replica.
Apoi, altcineva a venit la aparat. Vorbea engleza ceva mai bine. Acesta mi-a explicat ca tatal meu murise cu doua zile in urma. Suferise un atac de cord intr-o seara, in timp ce savura un pahar de whisky. Ii cam placea scotch-ul.
Am ramas impietrit, in timp ce barbatul isi prezenta condoleantele. Fiind unicul copil al familiei, m-am simtit brusc singur pe lume. Am sunat-o pe mama, i-am spus ce se intamplase si, in ciuda despartirii lor, vestea a mahnit-o nespus. Poate se gandea la mine, poate la tata. Poate la amandoi.
Tot ce stiam e ca un om pe care nu apucasem sa il cunosc sau sa il inteleg prea bine nu mai facea parte din viata mea. Pierderea m-a afectat mai mult decat imi puteam imagina atunci.

Misiunea
Asteptand pe aeroportul din Sidney, am auzit anuntul. Pasagerii zborului QF502 trebuiau sa se imbarce pentru Brisbane, prima escala pe drumul catre Port Moresby, capitala din Papua-Noua Guinee. Impreuna cu mine erau cameramanul Ben Williamson si asistentul de sunet Mitch Wall.
Nu dormisem deloc in noaptea aceea. Accepta provocarea!, mi-am spus. Infrunta-ti demonii!
Palmele imi transpirau in timp ce urcam la bordul avionului. In afara de retinerea mea de a vizita o tara in care murisera si tatal, si bunicul meu, calatoria aceasta insemna ca urma sa ratez aniversarea baiatului meu, care implinea 14 ani. O coincidenta care nu mi-a scapat...
Ca si in majoritatea celorlalte misiuni in care eram trimis, nu am avut la dispozitie suficient timp sa ma gandesc la alte lucruri in afara de treaba care era de facut. Dar era suficient ca sa am emotii.
Noua australieni murisera in accidentul cursei Twin Otter, linia aeriana nationala din Papua-Noua Guinee. Erau calatori care se indreptau spre Kokoda, pe urmele stramosilor lor care luptasera acolo impotriva japonezilor, in al Doilea Razboi Mondial. Vremea proasta si imprevizibila il fortase pe pilot sa anuleze prima incercare de aterizare pe pista aeroportului din Kokoda. La a doua incercare, pilotul intrase cu avionul intr-un nor, izbindu-se de un masiv din lantul muntos Owen Stanley. Nu au fost supravietuitori.

Pentru a ne ajuta la reportaj, l-am cooptat in echipa pe David Inau, un pilot local care conducea firma Pacific Helicopters. David cunoaste perfect Muntii Owen Stanley. E constient de frumusetea, dar si de pericolul lor.
– Poti sa ne duci langa epava avionului?, l-am intrebat.
– Nicio problema, a raspuns.
Poate pentru el nu era nicio problema, dar nervii mei erau deja intinsi la maxim. Accepta-ti destinul! Infrunta-ti demonii! Priveste-i in ochi!
Primul nostru zbor a fost pe ruta pelerinilor spre Kokoda, fostul traseu al soldatilor australieni in al Doilea Razboi Mondial. Privind pe geam, nu am putut sa nu ma gandesc ca ramasitele avionului cu care cazuse bunicul erau inca acolo, in jungla deasa.
Sunt obisnuit cu zborul. Cel putin o data pe saptamana ma aflu in elicopterul de stiri. Dar acum eram speriat si, de fiecare data cand aveam o turbulenta, ma uitam agitat spre pilot. Calmul sau ma asigura ca era in regula.
Dupa cinci zile de reportaje si numeroase zboruri, redactia de stiri de la Sidney a decis ca e momentul sa ne intoarcem. Misiunea fusese indeplinita. Dar nu si pentru mine. In acea seara, am vorbit la telefon cu directorul de stiri Darren Wick.
– Wickie, vreau sa-ti cer o favoare.
I-am explicat ca tatal si bunicul meu erau ingropati undeva, in Papua Noua Guinee, si i-am cerut cateva zile libere, pentru a-mi indeplini propria misiune: sa ii gasesc.

Cautandu-l pe bunicul
Nu a fost deloc greu sa gasesc cimitirul bunicului. Dupa ce am vorbit la telefon cu mama si cu unchiul meu, m-am indreptat spre cimitirul de razboi Bomana, situat la periferia capitalei Port Moresby. E unul din cele mai frumoase locuri pe care le-am vazut. Aproximativ 4.000 de pietre funerare din marmura evoca memoria ofiterilor ucisi in razboi. Pietrele sunt aranjate in niste gradini ingrijite, iar privelistea e magnifica. La capatul cimitirului e un mic adapost, in care se gaseste un dulap cu un registru al pietrelor funerare, o scurta istorie a bataliilor purtate in Papua-Noua Guinee si un registru de vizitator. Mi-am trecut numele si am mai scris un singur cuvant in plus: „Uluitor“. Nu mai aveam ce sa adaug in plus. M-am uitat in registru, unde scria: „HEADS, Locotenent, GEORGE, 200027. Fortele Aviatice Regale din Australia. 7 iunie 1944. 33 de ani. Conditie fizica buna. Fiul lui George Michael Heads si Verena Annie Heads (nascuta Cary). A3. D20.” M-am indreptat apoi spre locul in care era piatra funerara a locotenentului George Heads. Am gasit-o, printre zeci de alte pietre. Nu stiu de ce, dar mi s-au umplut ochii de lacrimi. Poate ca cele cinci zile de munca intensa ma epuizasera. Cel mai probabil, insa, de vina era emotia coplesitoare pe care o traiam acum, cand eram atat de aproape de bunicul pe care nu l-am cunoscut niciodata. Am folosit aparatul foto la maximum, pozand din toate unghiurile posibile. Nu eram singur. Cativa soldati australieni se plimbau printre pietrele funerare, parand la fel de patrunsi de atmosfera grava a locului. Te puteai plimba ore in sir, citind numele celor care si-au dat viata pentru a tine trupele inamice departe de tarmurile noastre. M-am uitat in stanga mea. Deasupra pietrei funerare a lui
George se vedeau stalpii unei porti de rugby. E amuzant cum se aranjeaza lucrurile! Unchiul meu, Ian Head, fiul lui George, e un respectabil jurnalist sportiv, specializat pe liga de rugby.
Epuizat de emotie, am parasit cimitirul si m-am intreptat spre Consulatul Australian. Eram o figura familiara acolo, dupa ce participasem la mai multe conferinte de presa pe tema recentului accident aviatic, despre care relatasem de curand. Le-am explicat ca doresc sa ajung in Mount Hagen, pentru a cauta mormantul tatei.
– Ai grija acolo!, mi s-a spus. Mount Hagen e un oras destul de periculos. Suna din timp pentru a inchiria o masina cu sofer!
Acest sfat s-a dovedit a fi nepretuit. De la hotel am sunat la filiala firmei Avis, din Mount Hagen. Imi rezervasem bilet de avion pentru a doua zi de dimineata, la 8.45.
– Imi pare rau, domnule, dar nu avem masini disponibile pentru maine.
– Nu puteti face nimic?, am insistat, explicand ce misiune personala ma aducea pe acele meleaguri.
– Stati linistit, ma ocup de tot, a venit raspunsul dupa o scurta pauza.

Calatoria spre tatal meu
Cursa Air Nuigini PX 0190 a aterizat in Mount Hagen la 9.45 am. Traversand pista spre terminal, ma gandeam ca aveam sa-mi pierd timpul aiurea. Nu aveam nicio idee de unde sa incep.
Accepta-ti destinul! Infrunta-ti demonii! Priveste-i in ochi!
Croindu-mi drum prin multimea agitata, am ajuns la ghiseul Avis de la Sosiri. Acolo, am facut cunostinta cu Solomon Wokolon, managerul sucursalei din Mount Hagen.
– Bine ati venit!, mi-a spus el cu un zambet larg. Veniti cu mine!
– Nu trebuie sa semnez un contract pentru masina?
– Nu, nu, nu, veniti cu mine!, zise el.
– Dar soferul?
– Nu e nicio problema. Va duc cu masina personala.
Solomon mi-a explicat ca ma ajuta cu draga inima in misiunea mea. Isi pierduse si el tatal de curand.
– Incotro?, ma intreba el in timp ce urcam intr-o camioneta cu zabrele la geamuri.
Buna intrebare!
Pe la inceputul anilor '80, la rugamintile mele, un prieten de-al meu, politist transferat temporar la Jandarmeria Regala din Papua-Noua Guinee, incercase sa gaseasca mormantul tatei. Investigatiile sale prin arhivele guvernamentale l-au condus la cimitirul public din Mount Hagen, dar de acolo pierduse urma. Cu toate acestea, paria ca acela era locul cautat.
– Poti sa ma duci la arhivele locale?, l-am intrebat pe Solomon.
Planul meu era sa verific in locul in care erau tinute toate certificatele de nastere, de deces si de casatorie. Acolo ar fi trebuit sa gasesc indicii despre locul in care era ingropat tata.
– Imi pare rau, replica Solomon, dar raskolii l-au incendiat.
Raskolii din Papua-Noua Guinee sunt o banda de tineri huligani, de care nici Mount Hagen nu duce lipsa.
– Atunci, sa mergem la cimitir.

Un pic mai tarziu, am oprit masina la marginea unui drum plin de gropi. Dincolo de o rapa se vedea un cimitir. Improvizat era mult spus. Unele morminte erau bine ingrijite si ferecate, dar majoritatea erau in paragina. Unele pietre funerare se mandrisera candva cu tablite de bronz pe care erau gravate numele persoanei, dar acestea fusesera de mult furate si, probabil, vandute pe bani buni. Am inceput sa ne invartim pe acolo, incercand sa gasim morminte cu data inscriptionata pe ele. Pamantul era impanzit de gunoaie si ambalaje de prezervativ. Nu stiu de ce, dar pornisem cu ideea ca mormantul tatei trebuia sa aiba piatra funerara. Aveam in buzunar o poza cu nevasta mea, Karin, si cu cei doi copii, Erin si Max. Voiam sa o las pe mormantul tatei, facandu-i astfel cunostinta cu nepotii pe care nu i-a cunoscut niciodata. Dar dupa o ora de cautari nu gasisem absolut nimic. Deznadajduit, am sugerat sa ne indreptam spre hotelul din Mount Hagen la care lucrase tata.
– Inca mai exista?, l-am intrebat pe Solomon.
– Da, dar si-a schimbat numele,
mi-a raspuns el.

Sa conduci prin Mount Hagen e o experienta interesanta. Majoritatea cladirilor sunt fortificate, in special hotelurile preferate de turisti. Ajunsi la cladirea care in urma cu ceva vreme era Hotelul Mount Hagen, am observat sarma ghimpata pusa deasupra zidurilor. Era o adevarata fortareata. Totusi, inauntru era frumos. Bazine, gradini, camere curate si un birou invecinat cu barul in care murise tata.
Speram sa gasesc pe cineva care, dupa 33 de ani, isi mai amintea inca de el. Ceream prea mult? M-am prezentat la tanara receptionera si i-am explicat situatia. Fata ne-a rugat sa asteptam un pic, pana cand vorbeste cu managerul.
– Imi pare rau, domnule, reveni ea, dar nu avem angajati atat de vechi in hotelul nostru.
Timpul se scurgea prea repede. Era deja 11.30 si zborul meu inapoi la Port Moresby era la ora 15.00. Ce sa fac? Am iesit din complex, ne-am oprit un pic si Solomon a avut o mica discutie cu paznicul, intr-o engleza stricata. Acesta parea cam de varsta mea, deci ar fi trebuit sa fie adolescent cand tata lucra acolo.
– Da, cred ca imi aduc aminte de Jerry, a spus el. Eram tanar, dar cred ca mi-l amintesc. A fost un om bun.
– Poti sa imi spui cum a murit sau unde e ingropat?, l-am intrebat pe paznic, in timp ce Solomon traducea.
– Imi pare rau, eram prea tanar.
Nu rezolvasem absolut nimic.
– Unde sa mai mergem?, ma intreba Solomon.  Dar nu aveam nicio idee.
– Haide sa incercam la vechiul club de popice, sugera el. Nevasta mea lucreaza acolo. Daca era membru, poate reusim sa-l gasim prin dosare.

Nu am avut mult de mers. La fel ca si hotelul, clubul de popice avea porti si ziduri inalte, cu sarma ghimpata deasupra. Sediul incendiat al consulatului era chiar langa club. In ciuda eforturilor, nevasta lui Solomon nu a avut noroc. Nu avea acte atat de
vechi. Am verificat pana si sectia de trofee, ca sa vedem daca tata castigase ceva. Din nou, nimic. Aproape ca imi pierdusem speranta, asa ca l-am rugat pe Solomon sa ma duca in centrul orasului. Se pare ca eram deja acolo, asa ca mi-am scos aparatul foto si am inceput sa fotografiez. Ma gandeam ca macar sa am poze cu orasul in care tata murise cu ani in urma.
– Hai sa mergem la cimitirul catolic, sugera Solomon.
Cimitirul catolic e mult mai bine intretinut decat cel public. Majoritatea mormintelor au numele gravat, iar pietrele funerare si placutele sunt intacte. Ne-am invartit o ora printre morminte, dar tot n-am gasit nimic.
Ne-am urcat in camioneta lui Solomon, moment in care a inceput sa ii sune telefonul. Vorbea in aceeasi engleza stricata, iar eu nu intelegeam nimic. Dupa ce a terminat conversatia, s-a intors catre mine si mi-a zambit.
– Era nevasta-mea. A gasit pe cineva care il cunoaste pe un om care s-ar putea sa-l fi stiut pe tatal tau. E putin de mers de aici.

Am ajuns imediat la locul cu pricina si am parcat masina in fata unei cocioabe darapanate de la marginea orasului. Am asteptat agitat in masina cat timp Solomon a intrat inauntru. Un grup de barbati statea in curte, jucand carti si rontaind alune. Niciunul nu s-a uitat spre mine. Nu a trecut mult si Solomon s-a intors impreuna cu un barbat care purta o sapca de baseball si o camasa in carouri.
– Simon, acesta este Roy Kumbi, a facut el prezentarile.
– Domnule Kumbi, ma bucur sa va cunosc!, i-am spus strangandu-i mana. Nu stiu daca ma puteti ajuta, dar incerc sa aflu pe cineva care sa-l fi cunoscut pe tatal meu, Jerry Bouda.
- JERRY!, exclama barbatul. Jerry a fost cel mai bun prieten al meu! L-am tinut in brate in ultimele sale clipe.
Dumnezeule! Eram terminat, ma balbaiam si mai ca nu am cazut din picioare. O femeie care era martora la scena a izbucnit si ea in plans.
– Spune-mi ce s-a intamplat!
Roy mi-a explicat ca tata terminase munca pe ziua respectiva si se asezase la bar pentru un pahar. Il invitase pe Roy sa vina cu el, dar acesta mai avea treaba, urmand sa i se alature mai tarziu. Imediat ce tata a dat pe gat un pahar de Johnny Walker Black Label, s-a prabusit de pe scaunul de la bar. Un om de serviciu l-a alertat pe Roy, care a strigat sa vina un doctor. L-a luat in brate pe Jerry, tinandu-i capul. Chiar in acel moment, tata si-a dat ultima suflare.
Emotiile pe care le-am simtit in acea clipa nu le pot reda prin cuvinte.
– Stii cumva unde e ingropat?, l-am intrebat.
– Da, raspunse Roy. Eu l-am ingropat.
– Poti sa ma duci acolo?

Ne-am ingramadit in camioneta, in timp ce cativa dintre barbatii din
curtea casei s-au urcat pe platforma din spate. Am ajuns, astfel, inapoi la cimitirul public unde, cu trei ore in urma, incepusem cautarile.
– Aici e, spuse Roy.
Am urcat cu greu coasta dealului, urmati de un grup mare de oameni. Roy a aratat inspre patru movile.
– Una dintre acestea e mormantul lui Jerry, spuse el. Imi pare rau, dar nu imi mai amintesc care. A trecut prea multa vreme.
Nu mai conta. Stiam ca acolo era tata. In sfarsit, il gasisem. Nu doar pe el, ci si pe ingerul lui pazitor, cel care l-a tinut in brate in ultimele lui clipe. I-am multumit din suflet lui Roy, apoi l-am rugat sa ma lase un pic singur. Cu totii s-au urcat in camioneta si
s-au dus mai departe.
Brusc eram doar eu pe deal, langa patru movile de pamant, stiind ca acum, dupa 33 de ani, eram aproape de tata.
Nu aveam unde sa las fotografia de familie, dar nu mai conta. Am stat o ora acolo, vorbind cu tata. Localnicii trebuie sa fi crezut ca eram un alb nebun. Dar, pentru prima oara, am putut sa ii povestesc despre viata si familia mea. Si, cel mai important, am putut sa-mi iau ramas-bun.
Oamenii vorbesc despre incheieri, dar pentru mine cautarea mormintelor bunicului si tatalui meu a insemnat mai mult decat atat. Eu, unul, abia atunci m-am simtit, in sfarsit, implinit. </p>

Vote it up
148
Ți-a plăcut acest articol?Voteaza