Lungul drum către libertate

Nu mai aveam nimic de pierdut. Doar instinctul de supraviețuire ne mâna înainte, atunci când am închis ușa casei în urma noastră – de data asta, pentru totdeauna.  
 

TIMP DE APROAPE O SĂPTĂMÂNĂ, AM RĂMAS SINGURĂ ÎN MICUL ȘI ÎNGHEȚATUL apartament din Eundeok, orașul din Coreea de Nord în care mă născusem. Părinții mei vânduseră cea mai mare parte a mobilierului, ca să poată cumpăra de-ale gurii. Până și covoarele dispăruseră, așa că am fost nevoită să-mi fac un culcuș direct pe podeaua de ciment, într-un sac de dormit încropit din haine vechi. Pe pereți nu se mai afla nimic, cu excepția a două portrete înrămate, înfățișându-i pe „Eternul nostru Președinte“, Kim Il-sung, și pe fiul și succesorul său, „Conducătorul iubit“, Kim Jong-il. Înstrăinarea acestor portrete ar fi fost socotită un sacrilegiu, ce ar fi atras pedeapsa cu moartea.

În apartament nu exista nici electricitate, nici încălzire. Dar nu prea mai simțeam frigul, căci ajunsesem la capătul puterilor, după câteva zile în care nu pusesem nimic în gură. Mi se nălucea că podeaua o să se despice și o să mă înghită, mi se părea că o să dispar în străfundurile pământului. Eram convinsă că voi muri de foame. De-acum, nici măcar frica nu-mi mai dădea târcoale. Și totuși, nu voiam să părăsesc lumea aceasta fără să fi lăsat nimic în urmă.

Așa că m-am hotărât să-mi aștern pe hârtie ultimele gânduri.

Era în decembrie 1997. Iar eu aveam 11 ani.

Cu șase zile înainte, mama și sora mea mai mare, Keumsun, plecaseră la Rajin-Sonbong, un oraș învecinat, în speranța de a face rost de puțină hrană. Voiam ca mama să afle că am așteptat-o, doream să știe că mă simțisem abandonată.

Mi-am luat caietul de notițe, m-am ghemuit în lumina amurgului și am început să scriu:

„Mamă, eu te aștept. De șase zile te tot aștept. Simt că o să mor în curând. De ce nu te-ai întors la mine nici până acum?“

Lacrimile m-au copleșit, în vreme ce întunericul nopții se pogora împrejur. M-am întins și am închis ochii. Eram sigură că n-o să mă mai trezesc niciodată.

 

IMNURI PENTRU IUBIȚII CONDUCĂTORI

Eram doar un copil și nu mi-aș fi putut imagina că viața urmează să mi se schimbe atât de repede și într-un mod atât de dramatic. Până la vârsta de nouă ani, fusesem o fetiță fericită.

Orașul Eundeok se află în munți, în partea de nord-est a țării, la mai puțin de 15 kilometri de fluviul Tumen, care separă Coreea de Nord de China și Rusia. În timpul iernii e frig, iar adeseori mergeam spre școală printr-o perdea compactă de zăpadă. Însă eu mă născusem vara, chiar pe data în care se celebra eliberarea Coreii de sub dominația japoneză, în 1945. Astfel că ziua mea aniversară fusese întotdeauna un prilej de bucurie generală.

Deși înconjurat de fabrici, orașul meu natal nu era mare. Existau câteva baze militare în apropiere, ca pretutindeni în țară. Departe, în zare, se puteau distinge niște copaci, pe coasta muntelui, dar dealurile învecinate erau complet golașe, fiindcă pădurile fuseseră rase pentru a servi drept lemn de foc.

Prin mijlocul așezării trece un râu, ale cărui maluri sunt unite printr-un pod. Cele mai impozante clădiri din oraș, construite din beton, nu aveau mai mult de cinci etaje. Zidurile erau fie goale, fie acoperite cu lozinci propagandistice care îl preamăreau pe „Conducătorul iubit“, Kim Jong-il, și glorificau „paradisul socialist“ pe care acesta îl făurise, spre bunăstarea Coreii de Nord.

Casa modestă, cu trei etaje, în care locuiam avea zidurile crăpate, însă eu mă simțeam mulțumită. Tata venea mereu să mă ia de la școală. Uneori ne opream și cumpăram de la vânzătorii stradali naengmyeon (supă rece cu tăiței), alteori mă ducea la film, când făcea rost de bilete prin relațiile de la fabrica de armament unde era angajat. Mama lucra la spital – și câteodată ne aducea mâncare de la cantina spitalului, astfel că nu sufeream de foame.

În copilărie, mi-a plăcut școala. Mama ne dădea deșteptarea pe când afară era încă întuneric. Mă spălam și mă îmbrăcam cu fusta bleumarin, bluza albă și cravata roșie – însemnul de membru al organizației de pionieri. Mă întâlneam cu prietenele mele și mărșăluiam către școală, cântând înfocat imnuri care-i preaslăveau pe conducători. După ce profesorii ne inspectau uniformele, citeam în cor despre Kim Jong-il. Studierea vieții marilor bărbați ai țării era una dintre cele mai importante materii, alături de limba și literatura coreeană și de normele doctrinei comuniste.

Ni se cerea să păstrăm o tăcere desăvârșită în timpul orelor. Chiar și cel mai mic zgomot atrăgea umilirea în fața colegilor. Eu n-am pățit-o niciodată, dar orice copil mai zburdalnic era pedepsit imediat în fața întregii clase de către profesor, care îl lovea nemilos cu bățul de lemn.

Totodată, eram bună la învățătură, ceea ce nu m-a scutit însă de ședințele în care trebuia să-mi fac autocritica, obligatorii pentru toți locuitorii țării, de la muncitorii din fabrici până la țâncii de școală. La sfârșitul programului, fiecare elev era obligat să-și mărturisească faptele rele în fața întregului colectiv. Îmi amintesc că, într-o zi, am făcut o afirmație acidă în timp ce trudeam în grădina personală a profesorului, o sarcină care le era încredințată numai „elevilor buni“.

„Ce rost are să culegem tot porumbul ăsta, dacă oricum nu-l vom mânca noi?“, am mormăit eu.

Un coleg m-a pârât, așa că am fost chemată în fața profesorului, care m-a mustrat cu asprime: „O astfel de atitudine individualistă e de neadmis în societatea noastră din Coreea de Nord!“

 

BĂLȚI MARI DE SÂNGE

Unul dintre cântecele mele preferate era Lungul drum către cunoaștere, în care se rememora odiseea trecerii peste munți, în China, a tânărului Kim Il-sung, după ce luptase împotriva japonezilor. Nicio clipă nu îmi trecuse prin minte că ne conduceau niște tirani. Dar o întâmplare petrecută pe când eram în școala primară a fost cea care mi-a sădit în suflet primele semințe ale îndoielii în legătură cu „faptele minunate“ ale acestora. Într-o dimineață, profesorul ne-a anunțat că urmează să participăm la un eveniment important pentru educația noastră: execuția unui bărbat care se făcuse vinovat de comiterea unor „delicte grave“.

Am fost duși cu toții în centrul orașului. O sumedenie de oameni se adunase în jurul unui loc viran, în vecinătatea podului. Fiindcă noi eram mici de statură, am fost plasați în partea cea mai înaltă a podului. De acolo puteam vedea perfect ceea ce avea să se întâmple, ca nu cumva să ratăm acea lecție esențială.

La un moment dat, și-a făcut apariția o mașină cu geamuri fumurii. Polițiștii au târât afară câțiva bărbați, cu fețele acoperite de cagule. Mulțimea a început să freamăte. După un interogatoriu formal, acuzații și-au recunoscut, spășiți, fărădelegile. Apoi au fost legați de niște pari din lemn, plantați de-a lungul râului. Nu puteam înțelege defel cum izbuteau să-și păstreze cumpătul, când știau prea bine că urmează să moară...

Dintr-odată, s-a dezlănțuit un bubuit asurzitor. Am tresărit de surprindere. Împușcăturile păreau să nu se mai termine. Apoi s-a așternut o liniște mormântală. Prin norul de fum, am reușit să disting bălțile mari de sânge, în care zăceau bucăți de carne omenească. Atunci, acolo, am învățat ce înseamnă compasiunea pentru semenii mei. Am simțit un val imens de milă, de durere, un sentiment de frățietate cu acei oameni care fuseseră măcelăriți cu atâta cruzime.

După acest prim supliciu la care a trebuit să asist, am început să mă obișnuiesc cu execuțiile publice. Dar chiar și așa, de fiecare dată mi se făcea rău. Îmi amintesc de un bărbat care fusese trimis în fața plutonului de execuție pentru vina „de a-l fi insultat pe Iubitul Conducător“. Smulsese câteva litere de bronz dintr-o inscripție oficială ce-l preamărea pe Kim Jong-il. De bună seamă, omul încercase doar să scape de foamete, după ce ar fi vândut metalul pe câțiva bănuți. Însă un asemenea fapt era socotit o crimă, iar pedeapsa nu putea fi decât moartea.

 

O DECIZIE CRUCIALĂ

Cu toate că, în acea seară de decembrie, trupul meu era firav ca o crenguță, mi-l simțeam de parcă ar fi cântărit o tonă. În timp ce întunericul nopții mă împresura, m-am prăbușit pe podeaua dură de ciment. Nu mai aveam puterea de a rezista. Mama mă părăsise. Corpul meu a rămas complet nemișcat chiar și atunci când am auzit zgomot de pași răsunând pe casa scării. În acea noapte friguroasă din iarna anului 1997, când aveam doar 11 ani, am știut că aveam să mor curând.

Dintr-odată, la urechi mi-a ajuns un zgomot înăbușit. Oare visam? Am deschis ochii pe jumătate. În față mi-a apărut o siluetă neclară, a cărei umbră devenea tot mai mare. Înspăimântată, m-am săltat ca să-mi dau seama dacă recunosc cumva acel chip desprins din beznă. Era mama, iar în spatele ei se afla Keumsun. Un val uriaș de recunoștință mi-a umplut sufletul, iar suferința mea fizică a început să se risipească. Nu-mi închipuiam că e posibil să fii cuprins de o fericire atât de intensă precum cea pe care o trăiam în acele clipe.

Cu numai câteva ore în urmă îmi scrisesem gândurile dinainte de moarte, iar acum eram din nou împreună cu familia mea! Dar bucuria mi-a pălit când am înțeles că mama și Keumsun se întorseseră cu mâna goală. Mama arăta zdrobită de durere și oboseală. A băut un pahar cu apă, în timp ce privirea ei a măturat absent încăperea goală.

„Singurul lucru care ne-a mai rămas este să murim“, a rostit ea, cu o voce slabă, deznădăjduită.

S-a întins în tăcere pe sacul de dormit improvizat, într-un colț. Împreună cu sora mea, m-am ghemuit alături. Ne învăluia întunericul, iar eu am adormit. Eram înfometată și fără speranță, dar măcar n-aveam să mor singură.

A doua zi dimineață, am fost trezite de larma ce se auzea din stradă, însă nu ne-am urnit. Mama zăcea nemișcată, asemenea unei statui. Ea era ultima noastră nădejde în lupta cu plaga ce lovise țara și care devenea tot mai sinistră: foametea.

Din 1995, membrii familiei se stinseseră încet, unul după altul. Într-un interval de doi ani, o pierduserăm întâi pe bunica, apoi pe bunicul. Iar în urmă cu o lună îi venise rândul și tatălui meu. Trupul lui plăpând se împuținase văzând cu ochii, după ce fabricile încetaseră să mai distribuie rațiile de alimente. Obrajii îi deveniseră tot mai supți, iar ochii i se afundaseră în orbite. Într-o noapte, când aducea acasă un sac de cărbuni, a leșinat de epuizare în fața privirilor noastre.

La scurt timp, s-a mai prăbușit o dată, însă a fost pentru totdeauna. N-am avut bani nici să-l înhumăm cum se cuvine. Mormântul lui nu era decât o groapă săpată în noroi, însemnată cu o placă de lemn, pe care îi scrijeliserăm numele, să nu cadă în uitare. După câteva săptămâni, cineva a furat placa, mai mult ca sigur ca să folosească lemnul pentru foc – oamenii ajunseseră capabili de aproape orice în efortul disperat de a supraviețui.

Iar acum, mama nu se clintea de pe sacul de dormit, înjghebat pe podea­ua înghețată. Drumul la Rajin-Sonbong fusese ultima noastră speranță. Se gândise că va izbuti să facă rost de puțină hrană sau de bani, și astfel să ne salveze. Dar această ultimă încercare eșuase.

Și totuși, în mod ciudat, simțeam că în mintea ei pune la cale un plan. Afară, soarele strălucea deja sus pe cer. Deodată, s-a ridicat în picioare, iar în privire i s-a citit o hotărâre de neclintit. Se decisese să acționeze cumva.

Încetișor, s-a îndreptat spre peretele pe care tronau chipurile „con­ducătorilor iubiți“. S-a ridicat pe vârfuri și a desprins tablourile lui Kim Il-sung și Kim Jong-il. Cu băgare de seamă, a scos portretele sacre din ramele lor de lemn. Cei doi ne urmăriseră zi și noapte, încă din copilărie, și asta se petrecea în oricare casă din Coreea de Nord. Ramele erau ultimele lucruri pe care le mai aveam de vândut – însă, dând jos portretele, mama săvârșise o faptă reprobabilă, ce-i putea atrage pedeapsa cu moartea. A dezmembrat ramele, pentru ca nimeni să nu-și poată da seama de la ce proveneau bucățile de lemn. Iar ca să înlăture și ultimul risc, a ars fotografiile.

Mama a vândut puținul lemn la piață, iar cu banii obținuți am putut, în sfârșit, să cumpărăm ceva de mâncare. Pentru prima dată în ultimele trei zile, aveam ce să bag în gură.

În continuare rămânea însă o mare necunoscută. Cum aveam să supraviețuim pe mai departe?

Fiindcă iarna 1997-1998 devenea tot mai aspră, mama nu-și permitea nicio clipă de răgaz, în căutarea vreunei soluții salvatoare. Afară, temperaturile scădeau până la –15 grade, iar apartamentul nostru nu era încălzit. Vecinii șușoteau că fantoma tatălui meu avea să se întoarcă, pentru a o lua pe mama cu el.

Acesta a fost momentul în care a început să se gândească la un lucru ce părea de neconceput: fuga din țară. Mama a urzit un plan pentru a evada din Coreea de Nord, luând drumul unor teritorii necunoscute, ca să-și salveze cele două fiice, ca și pe sine însăși. Astfel că urma să ne îndreptăm spre China.

 

FLUVIUL RECE CA GHEAȚA

Orașul nostru, Eundeok, se află la doar o oră distanță de granița cu China, însă niciodată nu ne bătuse gândul să ne asumăm un asemenea risc imens. Trecerea ilegală a frontierei, păzită de soldați înarmați, părea nebunie curată. Și totuși, probabilitatea de a supraviețui dacă am fi rămas în Coreea de Nord era nulă. Iar prietenii ne povestiseră despre familii care fugiseră în China și o duceau cât se poate de bine.

Mama era ferm hotărâtă. Până la urmă, nu aveam nimic de pierdut. Urma, așadar, să devenim niște fugare, niște trădătoare de țară. Dar, în acel moment, grijile noastre nu priveau nicidecum aspectele politice. Eram împinse înainte de instinctul de supraviețuire, nu de ideea revoltei împotriva regimului.

Ne trebuia hrană, voiam să trăim! Abia mai târziu, la capătul lungii noastre călătorii, pline de primejdii, către libertate, ne-am dat seama că viața în Coreea de Nord însemna supunere absolută și am înțeles cât de nemiloasă era acea dictatură infernală.

Peste Eundeok se lăsa noaptea. Încă tremuram de frig, chiar dacă se apropia primăvara. Keumsun, mama și cu mine ne-am strecurat afară. Am închis ușa micului apartament în urma noastră, de data asta pentru totdeauna.

Eu purtam un mic rucsac, cu cele mai de preț amintiri ale mele, printre care o fotografie a tatei. Mama căra un topor și un fierăstrău, pe care le împrumutase de la o prietenă, sub pretextul că pleacă să taie niște lemne. N-avea să i le mai restituie. Aceste unelte urmau să ne ajute să ne procurăm mâncarea pe parcursul călătoriei.

Afară era beznă, când am ajuns în satul de la granița chineză, după un drum de vreo oră în remorca unui camion șubred. Ne-am ascuns în tufișuri și, prin întuneric, am zărit un indicator pe care scria „Fluviul Tumen“. Dincolo de apele lui se întindea imensa Chină. Libertatea și – ceea ce eu speram mai mult – un belșug de orez ne așteptau pe celălalt mal.

Am rămas nemișcate, într-o tăcere absolută, câteva ore. Mama calcula mereu cât timp avem la dispoziție între fiecare sosire și plecare a grănicerilor.

Pe la miezul nopții, după ce patrula tocmai trecuse, ne-a dat semnalul. A pornit decisă spre malul nisipos. Keumsun și cu mine am urmat-o. Când am ajuns la fluviu, picioarele mi-au alunecat în apa rece ca gheața. Nu știam să înot, dar mama m-a ținut strâns în brațe.

Mai întâi, apa ne-a ajuns până la genunchi, dar curând am simțit că mă cufund până la gât. Eram cumplit de speriată. Când și-a dat sea-ma că apa era prea adâncă pentru fiicele ei, mama a hotărât să ne întoar­cem pe malul abia lăsat în urmă.

Ne-a spus să o așteptăm acolo: va traversa singură râul, pe ghețurile de la suprafață, după care va încerca să găsească o potecă fermă și pentru noi. Încet-încet, silueta mamei devenea tot mai nedeslușită, pe măsură ce se îndepărta. În timp ce o urmăream cum dispare în întuneric, dinții îmi clănțăneau. Mă temeam că o să se înece și n-o vom mai vedea niciodată. Inima îmi bătea puternic, gata să-mi spargă pieptul.

Deodată, mama a reapărut, șiroind de apă. Tremura din toți rărunchii și abia mai putea să meargă. Ne-a spus că, ajunsă la doar câțiva metri de malul chinezesc, alunecase în apă.

Am înțeles că nu mai aveam nicio speranță. Eram două fete singure, în întuneric, care încercau să-și îngrijească mama, udă până la piele și înghețată de frig.

„Fie ce-o fi. Haideți să ne predăm patrulei“, ne-a zis mama, dându-se bătută.

 

RĂMASE PE DRUMURI

Comandantul poliției ne-a primit la postul de gardă. Mama i-a explicat că plecaserăm la tăiat de lemne, ca să le vindem pentru a ne procura hrană, motiv pentru care aveam la noi toporul și fierăstrăul. Grănicerul-șef n-a crezut o iotă, dar, milostiv, ne-a adus niște turte de mălai, puțin lapte praf și ne-a dat voie să dormim pe podea.

Avuseserăm mare noroc. În dimineața următoare, angajații de la vamă ne-au lăsat să plecăm, fără a ne mai pune întrebări. Dar situația noastră rămânea în continuare disperată. Întoarcerea în Eundeok se excludea categoric – vecinii aflaseră despre tentativa noastră de a fugi din țară.

Așa că ne-am îndreptat spre Rajin-Sonbong. Ploua, nu știam unde am putea găsi un loc de dormit, iar descurajarea amenința să ne doboare. Și ceea ce mă întrista mai mult, poza tatălui meu fusese distrusă la intrarea în apa fluviului. Cerneala se decolorase, astfel că figura lui dragă se ștersese pentru totdeauna.

Ne-am oprit în portul Rajin, pe când pescarii tocmai descărcau din bărci captura zilnică de crustacee. Am vândut uneltele și am cumpărat niște crabi. Ne-am ospătat, fără să ne mai gândim la viitor.

Cum nu avea cine să ne ajute în acel oraș, am hotărât să mergem la Chongjin, unde locuiau niște rude. Ne-am furișat în vagonul unui tren, care ne-a hurducăit două zile, ghemuite prin colțuri, pentru a nu fi remarcate de conductor sau de hoți.

Când am bătut la ușa surorii mamei, aceasta a rămas mută de uimire, privindu-ne ca pe niște haimanale rămase fără adăpost. Am înțeles rapid că nu eram bine-venite. Mâncare nu avea, iar soțul ei nu dorea să ne știe prin preajmă. Așa că, două ore mai târziu, ni s-a cerut să plecăm. Am revenit la gară și ne-am suit în trenul aglomerat care se întorcea în dezolantul Rajin-Sonbong.

Și astfel, acoperite de rușine, ne-am început viața pe drumuri. În fiecare noapte, trebuia să ne găsim un locșor unde să dormim, ferite de ploaie și ceață. După ce plecau vânzătorii din piețe, ne refugiam pe sub vreo tarabă, dar adesea apărea câte un gardian care ne soma să plecăm. Am început apoi să ne căutăm adăpost prin clădiri, pe casa scărilor. Uneori treceau săptămâni întregi fără să ne putem spăla. Am ajuns să ne umplem de păduchi și să ne scărpinăm întruna, ca niște biete animale sălbatice.

Când afară s-a încălzit, iar ploile au încetat, mama ne-a dus în pădure, unde am dormit sub cerul li­ber. Acolo ne spălam cu apa izvoa­relor și puteam strânge lemne, pe care le vindeam apoi în oraș, pentru câțiva gologani.

Viața noastră se desfășura în funcție de vreme. După o furtună pe mare, a doua zi cutreieram plaja, să adunăm algele aduse de valuri la țărm. Din ele făceam supă și o vindeam la piață. Alteori, în port, strângeam peștele mărunt pe care pescarii obișnuiau să-l arunce.

Într-o după-amiază, am găsit o ladă plină cu mere, multe dintre ele putrezite, abandonate de negustorii chinezi. Le-am ales pe cele care erau încă bune, astfel că în seara aceea ne-am îndopat cu mere.

Totuși, un asemenea mod de viață era extenuant. Primăvara a lăsat locul verii, apoi a sosit toamna. Iar mama a devenit conștientă, odată în plus, că nu exista niciun viitor pentru noi în țara aceasta. Au început să cadă primele ploi reci. În curând avea să fie prea frig ca să mai putem trăi pe străzi.

Paradoxal, gerul năprasnic urma să ne ofere o ocazie nesperată: fluviul Tumen avea să înghețe complet, iar stratul de gheață să devină suficient de gros, încât să putem trece dincolo pe propriile noastre picioare.

 

O NOUĂ VIAȚĂ

În acea noapte geroasă din februarie 1999, o strălucire difuză stăruia deasupra copacilor. Vântul neiertător al iernii îmi biciuia fața. În vârful dealului, un rotocol de fum cenușiu se ridica în văzduh. Fiindcă trebuia să ne încălzim, ne-am apropiat, sperând să-i descoperim sursa.

În jurul unui mic foc, am putut distinge două siluete: un bărbat și o fetiță. Când le-am remarcat chipurile înfricoșate, m-am gândit că, poate, încercau același lucru ca și noi – să fugă din țară. Mama a intrat în vorbă cu bărbatul, care ne-a confirmat ceea ce bănuiam. Stabilise să evadeze din Coreea de Nord cu orice preț.

„Gheața e destul de rezistentă. Am văzut oameni traversând-o. Dar mai bine așteptăm până spre răsărit. În zori, gardienii patrulează mai rar“, ne-a informat el.

De pe deal, se putea vedea dincolo de fluviul Tumen, punctul de observație fiind perfect și pentru a urmări mișcările patrulei de grăniceri. Chiar în fața noastră, peste apele întunecate, se întindea China. Ultima noastră șansă.

Orele au trecut una după alta. Neliniștea mea a început să crească. Îmi aminteam mereu de eșecul anterior. Dacă, de data asta, soldații or să ne împuște?

În tăcere, ne-am îndreptat toți cinci spre poalele dealului, prin pădure, către fluviu. Nu se zărea niciun gardian. Bărbatul a încercat gheața cu piciorul, să se asigure că ne poate susține. Acoperită cu o pătură fină de zăpadă, aceasta părea solidă.

Am pornit în șir indian, la câțiva metri unul de altul, pentru ca greutatea noastră să se distribuie egal pe suprafața gheții. Mama era prima, urmată de Keumsun, apoi veneau bărbatul și fetița. Eu încheiam micul convoi. În spatele meu, ultimele umbre ale nopții păreau că or să mă înhațe. Îmi închipuiam cum, în orice moment, un grănicer ivit din întâmplare ne poate secera pe toți. Nu aveam de parcurs o distanță mai mare de aproximativ o sută de metri, dar mie mi se părea că drumul durează o veșnicie.

Inima îmi bătea nebunește. Am început să merg mai repede. Pe neașteptate, mi-am pierdut echilibrul și am căzut pe gheață. După ce m-am ridicat, am încetinit ritmul, astfel că acum înaintam cu viteza unui melc, infinit mai lent decât plănuiserăm. Lumina răsăritului începea deja să se bănuiască. Trebuia să ne grăbim. Mai aveam doar câțiva metri. I-am prins din urmă pe ceilalți, convinsă că totul e în ordine. În realitate, ajunseserăm abia la o insuliță de pe cursul fluviului. Mai aveam de parcurs o bucată nu foarte mare, dar acoperită cu o gheață care arăta mai subțire, mai fragilă.

Ne-am schimbat ordinea în șir. Fetița, care era cea mai ușoară, a pornit-o prima, iar eu o urmam. Șo-văitoare, a pășit pe gheața de pe cealaltă parte a insulei. Dintr-odată, am auzit un pârâit. Micuța a alunecat printre sloiurile de gheață, înaintea ochilor noștri. Cuprinși de panică, ne-am tras înapoi, pe țărmul insulei. Picioarele fetiței erau cufundate în apă până deasupra genunchilor. A început să plângă.

„Ai atins cumva fundul?“, a întrebat-o tatăl său.

„Da“, i-a răspuns ea, cu o voce speriată.

Prin urmare, apa nu era adâncă și, în ciuda frigului, ne-am continuat drumul mergând anevoie prin șuvoiul înfiorător de rece. Înaintam, chiar și așa… După câteva zeci de metri, picioarele mele au atins teritoriul Chinei. Reușiserăm! Mi-am tras răsuflarea, doar o clipă, cât să constat că îmbrăcămintea udă începuse deja să înghețe.

Am stat puțin să ne odihnim, dar curând ne-a cuprins un nou val de teamă. Trebuia să ne îndepărtăm de fluviu cât mai mult cu putință – dacă polițiștii chinezi ne-ar fi capturat, ne-ar fi trimis înapoi în Coreea de Nord. Nu voiam să mă gândesc la pedepsele înfiorătoare pe care le-am fi avut de îndurat dacă am fi ajuns din nou acolo...

Lanuri de porumb se întindeau pretutindeni. Trebuia să le străbatem cât mai repede, ca să ajungem la pădurea de pe un deal din apropiere. Dar picioarele îmi erau țepene de frig și nu puteam să alerg. Adunându-mi bruma de putere rămasă, am reușit totuși să-mi coordonez pașii cu ai mamei. În cele din urmă, după un marș de vreo zece minute, am ajuns. M-am prăbușit la rădăcina copacilor, în timp ce zorii începeau să lumineze cerul. Soarele răsărea într-o strălucire feerică. Era prima mea dimineață în afara țării natale.
Primii zori din noua mea viață.

 

Cele trei fugare și-au găsit un adăpost temporar în satul chinez cel mai apropiat, apoi i-au fost încredințate unui fermier de prin părțile locului. Familia a fost obligată să trudească la fermă câțiva ani, până când, mai întâi Keumsun, apoi Eunsun, au putut să plece la oraș și să-și găsească un loc de muncă modest. După ce li s-a alăturat și mama lor, s-au mutat la Shanghai. În 2006, Eunsun și mama au izbutit să ajungă în Mongolia, unde au fost preluate de Ambasada Coreii de Sud, care le-a trimis spre libertate, la Seul. Doi ani mai târziu, le-a urmat și Keumsun. Astăzi, la vârsta de 31 de ani, Eunsun trăiește, împreună cu soțul ei și fetița lor, în Coreea de Sud. Urmează cursuri de masterat și lucrează pentru o organizație nonguvernamentală ce promovează drepturile omului în Peninsula Coreeană.

Corée du nord: 9 and pour fuir l’enfer de Eunsun Kim with Sébastian Falletti, © 2012 de Éditions Michel Lafon, publicat de Éditions Michel Lafon, www.michel-lafon.fr
 

Vote it up
135
Ți-a plăcut acest articol?Voteaza