Lungul drum al Catrinei către sine

Un autocar pe un drum de munte, apoi un accident îngrozitor... Astfel, viaţa unei tinere capătă o turnură dramatică, marcând-o pentru totdeauna.  
 

Articole similare

CATRIN PUGH SE ÎNTORCEA ACASĂ. În vârstă de 19 ani, tânăra galeză exuberantă, plină de viaţă, tocmai îşi dusese la bun sfârşit un contract de muncă de patru luni, ca picoliţă şi cameristă, în staţiunea de schi Alpe d’Huez, din creierul Alpilor Francezi, loc de o frumuseţe incre­dibilă. Onorariul primit de Catrin a fost modest, în schimb avusese parte de un bonus: primise permisiunea să schieze gratuit în zilele ei libere.

Această perioadă dinaintea începerii facultăţii a fost prima sa vacanţă mai lungă petrecută departe de casă. Acum ardea de nerăbdare să-şi revadă părinţii, pe Sara şi Carl, ambii profesori, şi bineînţeles şi pe fratele său, Robert, şi pe sora sa, Mari. Deşi avea o fire puternică şi independentă, lui Catrin îi fusese tare dor de cei dragi.

Tânăra trebuia să recunoască că nu de puţine ori în această vacanţă tânjise după liniştea şi confortul orăşelului său natal Wrexham, din nordul Țării Galilor, unde copilărise şi urmase şcoala.

Împreună cu alţi 50 de tineri lucrători sezonieri, Catrin s-a îmbarcat într-un autocar, ce a pornit din staţiune pe 16 aprilie 2013, pentru o călătorie de 20 de ore spre Marea Britanie. Împreună cu prietenul ei, şi-a găsit o banchetă chiar în spatele experimentatului şofer Maurice Wrightson, încântată că, de acolo, va putea admira cât mai mult din splendoarea peisajului montan.

Prima parte a drumului – un traseu şerpuitor cu o lungime de 14 kilometri – devenise faimoasă în întreaga lume ca una dintre cele mai solicitante porţiuni pentru participanţii la Turul Ciclist al Franţei. La fiecare curbă periculoasă din cele 21 de serpentine, fusese amplasată câte o placă inscripţionată cu numele câştigătorilor acelei etape dificile.

În timp ce şoferul conducea abil autocarul de 12 tone, coborând curbă după curbă, Catrin privea crestele înveşmântate în zăpadă şi spectaculoasele văi însorite. E absolut încântător! Cu siguranţă voi reveni, gândea ea.

Deodată, autocarul a prins o viteză neobişnuită, după ce a parcurs porţiunea dreaptă dinaintea curbei 21, ultima serpentină a drumului abrupt de munte.

„FRÂNELE!“, a strigat şoferul, în timp ce masivul vehicul continua să gonească la vale, spre o prăpastie de aproximativ 100 de metri. „NE-AU CEDAT FRÂNELE!“, a urlat el.

Aproape toţi pasagerii au început să ţipe. Câţiva s-au repezit către spatele maşinii, în speranţa de a deschide uşa de ieşire în caz de urgenţă. Alţii au încercat să spargă geamurile. Înspăimântată, Catrin s-a holbat pe fereastră la abisul ce se căsca ameninţător mai aproape, tot mai aproape, şi şi-a spus: O să mor! O să murim cu toţii!

Şoferul a virat violent spre dreapta, în ideea de a opri autocarul prin ciocnirea de peretele muntos şi a evita astfel prăbuşirea în hăul defileului. Atunci, Shaun Stewart, prietenul lui Catrin, a strâns-o la piept şi i-a protejat capul cu braţele. „Ghemuieşte-te!“, i-a strigat tânărul. La iuţeală, i-a mai cerut ca, împreună cu el, să-şi proptească ferm picioarele de spătarul scaunului din faţă, ca să nu fie azvârliţi prin parbriz.

Autocarul s-a izbit atât de puternic de lespedea dură a muntelui, încât aproape toţi pasagerii au fost aruncaţi la podea. Zgomotul sticlei sparte şi a metalului ce se contorsionase a fost asurzitor. Zguduiţi, tulburaţi şi confuzi, cei mai mulţi dintre pasageri s-au căţărat şi au sărit afară, prin ieşirea de urgenţă sau pe geamuri. Şi apoi, într-o clipită, rezervorul de combustibil din partea frontală a autocarului a explodat, iar şoferul a fost învăluit de flăcări.

Catrin a căzut de pe banchetă. În timp ce şoferul urla după ajutor, limbile de foc s-au prelins de-a lungul podelei, avansând către fată. S-a ridicat în picioare, ca în transă. Dar, în câteva secunde, flăcările s-au arcuit peste trupul ei şi i l-au luat în stăpânire. Mirosul de piele arsă amestecat cu cel de carburant a umplut aerul.

Shaun s-a năpustit spre ea şi a tras-o rapid afară din maşină. Laolaltă cu alţi pasageri, a stins flăcările care îi ardeau hainele şi îi pârjoleau mai toată pielea.

Întinsă pe marginea drumului, Catrin şi-a ridicat mâna dreaptă. A fost cuprinsă de groază la vederea pielii ei crăpate, din care începeau să se desprindă fâşii arse. Ambele braţe îi erau carne vie, însângerată. A început să ţipe.

Durerea era înfiorătoare. Tot corpul i se încordase ca un arc şi se simţea de parcă sute de viespi o înţepau fără încetare. Pasagerii şi-au rupt cămăşile ca să-i sprijine capul şi să-i oprească sângerarea.

Cu trupurile lor, câţiva au făcut scut deasupra ei, pentru a o feri de soare. (Patru dintre colegii de drum fuseseră grav răniţi, iar şoferul murise aproape instantaneu.)

După un timp ce a părut nesfârşit, la locul accidentului şi-au făcut apariţia ambulanţele. Catrin nu s-a oprit din ţipat până când paramedicii nu i-au pus pe faţă o mască de oxigen. Apoi a leşinat.

 

„VINO ACASĂ. REPEDE!“

Mesajul telefonic primit de Sara Pugh de la soţul ei, Carl, a fost lapidar: „Vino acasă. Repede! Nimic îngrijorător“. Şi totuşi, când femeia a ajuns la domiciliul familiei, pe chipul lui Carl se citea cu totul altceva. „A avut loc un accident“, a anunţat-o el. „E vorba despre Catrin.“

Apoi i-a explicat că a primit un mesaj din Franţa, dar că nu ştie mai mult decât i s-a spus deja. I se oferise numărul de telefon al unui spital din Grenoble, ca să sune pentru informaţii suplimentare.

Cu ajutorul unui elicopter, Catrin fusese transportată la Spitalul Universitar din Grenoble, unde doctorii constataseră că avea arsuri pe nu mai puţin de 96% din suprafaţa corpului. Doar pielea capului, o mică parte din faţă şi tălpile îi rămăseseră neatinse. Au decis de îndată să o transfere la o secţie specială pentru arşi a unui spital mai mare, la Lyon, oraş aflat la o oră de zbor distanţă.

După ce a reuşit să prindă la telefon spitalul unde ajunsese fiica sa, Carl a aflat că arsurile suferite de Catrin erau atât de severe, încât a trebuit ca medicii să-i inducă starea de comă. „Situaţia ei este critică. Ar fi bine să veniţi imediat“, l-a anunţat un doctor francez.

Ceea ce medicul nu i-a spus lui Carl a fost faptul că nu se mai cunoşteau cazuri de supravieţuire a vreunui pacient cu arsuri atât de extinse şi de o asemenea gravitate, astfel că nimeni din spital nu se aştepta ca fata să trăiască mai mult de câteva zile. Sara a luat avionul către Lyon în dimineaţa următoare. Soţul ei, imobilizat într-un scaun cu rotile după o intervenţie de protezare a şoldului, a ajuns o zi mai târziu.

 

„NU O SĂ PLÂNG!“

În cele aproape 24 de ore scurse de la cumplitul accident, ţesuturile arse ale Catrinei se umflaseră enorm, ajungând la dublul dimensiunilor normale. Apariţia edemelor, provocate de pierderea fluidului din vasele sangvine afectate şi acumularea lui în ţesuturi, reprezenta, în fapt, modalitatea organismului de a încerca să se vindece.

Totodată, arsurile grave dereglaseră sistemul imunitar al Catrinei, ceea ce ameninţa să-i provoace insuficienţe în funcţionarea diverselor organe. A fost nevoie ca specialiştii să intervină rapid şi să înlocuiască fluidul pierdut de sistemul circulator, în zona arsurilor, deoarece, altfel, Catrin ar fi putut suferi un stop cardiac. Pentru a o proteja de durere, medicii i-au indus coma şi au optat pentru ventilaţia mecanică.

La spitalul din Lyon, Sara a avut o întrevedere cu medicul curant al Catrinei, care a avertizat-o: „Să ştiţi că faţa ei este extrem de umflată. Nu arată deloc bine. Un părinte nu ar trebui să-şi vadă copilul aşa“.

Sara şi-a şters o lacrimă, apoi l-a întrebat temător: „Poate cineva să supravieţuiască unei asemenea traume?“

Doctorul a tăcut, reflectând câteva clipe, apoi a privit-o în ochi şi i-a răspuns cu delicateţe şi precauţie: „O mică... o foarte, foarte mică parte din pacienţi reuşesc“.

Înainte de a intra în rezerva Catrinei de la secţia de terapie inten­sivă, Sara s-a străduit din răsputeri să-şi insufle curaj. Nu o să plâng. Trebuie să fiu bravă, şi-a impus ea. În secunda următoare a văzut-o pe Catrin, inconştientă, conectată la o mulţime de aparate – un perete întreg de mecanisme ce zumzăiau şi emiteau lumini intermitente. Câteva lămpi emanând căldură, instalate deasupra patului, proiectau o lumină roşiatică asupra bietei fete. Corpul îi era complet acoperit cu o pătură termică şi bandaje albe, groase, cu excepţia unei singure jumătăţi a feţei.

Sara a fost pe punctul de a se prăbuşi. A vrut să-şi îmbrăţişeze fiica, dar i-a fost teamă să n-o rănească şi mai tare. În momentul în care a realizat că ar putea fi ultima oară când o vede în viaţă, s-a chinuit îndelung să-şi reţină lacrimile. Le-a înghiţit cu greu şi şi-a spus: Gândeşte optimist! Fii puternică!

În timp ce ecranul aparatului de ventilare clipea ritmic, Sara s-a uitat din nou la ceea ce putea vedea din faţa arsă, umflată, neagră şi roşie deopotrivă, a fiicei sale. A încercat să se consoleze: Are dinţii ei, genele ei, sprâncenele ei. E tot Catrin a mea.

Apoi a întins mâna şi a îndrăznit să-i atingă un braţ bandajat. „Catrin, sunt mami – şi sunt aici, cu tine“, a rostit, deşi i se spusese că nu va fi auzită. Dar ea nu a vrut să creadă şi a continuat încetişor: „O să te facem bine“, deşi de-acum bănuia că zilele fiicei sale erau numărate.

Câteva minute mai târziu, în sala de aşteptare, a izbucnit în hohote.

 

GÂNDURI DE RĂMAS-BUN

În seara următoare, după ce şi Carl a văzut-o pe Catrin, cei doi părinţi au făcut eforturi supraomeneşti de a accepta un deznodământ tragic. Medicii le spuseseră din nou că există doar „o şansă extrem de firavă“ ca fata să supravieţuiască. În camera lor de hotel, Carl şi-a întrebat soţia: „Toţi ne spun că speranţa să rămână printre noi e iluzorie. Să fi fost asta ultima dată când am văzut-o în viaţă?“ Fără ca vreunul să poată rosti o vorbă, s-au îmbrăţişat. Până la urmă, bărbatul a murmurat: „Trebuie să izbândească!“

Carl ştia că trebuie să se arate puternic în faţa Sarei. Abia mai târziu, după ce ea a adormit, s-a întâlnit în holul hotelului cu fiul său, Robert, şi atunci a dat frâu liber adevăratelor lui sentimente. Carl o considerase pe Catrin „fetiţa lui tati“ încă de când se născuse. Era mereu plină de viaţă, mereu gata să-i amuze pe toţi. „S-a întâmplat un lucru îngrozitor de nedrept!“, i-a spus lui Robert. Amândoi au început să lăcrimeze. Într-un fel, îşi luau rămas-bun de la Catrin.

Tatălui i se părea de nesuportat gândul că o va pierde pe „Prinţesa“ lui dragă. Chiar dacă lacrimile i se prelingeau pe obraji, Carl ştia că fiica lui e înzestrată cu o rezistenţă ieşită din comun, care o ajutase în multe situaţii. În plus, avea o voinţă de fier. „Niciodată Catrin n-a ezitat o clipită, atunci când a fost vorba să meargă cu curaj înainte“, obişnuia să spună tatăl ei.

Deşi adora să fie în centrul atenţiei, Catrinei îi plăcea în egală măsură să-şi protejeze surioara mai puţin îndrăzneaţă, ba chiar şi fratele. La şcoală sau la distracţii, îşi aducea prietenii şi le făcea cunoştinţă cu Mari şi Robert. Era întotdeauna „sora mai mare“, care în orice situaţie „spărgea gheaţa“ pentru ei.

Catrin începuse cursurile unei şcoli de dans încă de la vârsta de opt ani. Îi plăcea să urce pe scenă, să cânte şi să joace teatru. În vacanţele cu familia, la restaurante, îi imita pe dansatorii de flamenco şi se învârtea ca ei în jurul meselor. De asemenea, la orice eveniment de familie, era încântată să ia aparatul de fotografiat şi să-i îndemne pe toţi, copii şi adulţi deopotrivă: „Zâmbiţi, vă rog“.

„De la cine să fi moştenit expansivitatea şi puterea asta?“, se întrebau adesea Carl şi Sara. Visul Catrinei era să se înscrie la facultatea de teatru, la Londra. Părinţii erau profesori, însă ea dorea să-şi croiască drumul propriu, să urmeze o altă carieră prin forţele ei.

Întotdeauna îşi găsea motivaţia de a face o sumedenie de lucruri. Avea numai 16 ani când a început munca de chelneriţă în barul local. Iar când şi-a ales cel mai înalt nivel de studiu la orele de matematică, nimeni n-a putut s-o convingă să opteze pentru ceva mai puţin pretenţios.

„Pot să fac şi asta“ era refrenul ei. Şi chiar izbutea să o facă.

La terminarea liceului, când i-a spus mamei sale că în perioada vacanţei ar vrea să lucreze în Franţa, Sara a întrebat-o de ce nu găsise un loc de muncă prin apropiere. Se gândea că e prea tânără, că nu părăsise niciodată până atunci cuibul lor cald din Wrexham. Dar era convinsă că fiica ei luase deja hotărârea.

 

O ŞANSĂ DINTR-O MIE

Ian James, unul dintre cei mai renumiţi specialişti britanici în problemele persoanelor care suferiseră arsuri, tocmai îşi încheiase prelegerile în cadrul unui seminar cu doctori şi studenţi medicinişti la Atena, în Grecia, când a descoperit pe internet o ştire des­pre accidentul Catrinei. Chirurgul plastician, a cărui concepţie era că în profesia lui orice merită încercat, conducea secţia de arşi de la Spitalul Whiston din Liverpool, un centru prestigios chiar în acest domeniu medical. Sunt sigur că doctorii din Franţa trec acum prin clipe grele. Nu prea văd cum ar putea supravieţui biata fată, cu arsuri pe 96% din corp, şi-a zis el.

Fără ştirea lui Ian James, firma care o angajase pe Catrin pentru a lucra în staţiunea din Alpi purta discuţii stăruitoare cu medici francezi şi englezi privind posibilitatea de a o transfera pe bolnavă, pentru tratament, în Marea Britanie. Şi se aflase că la Spitalul Whiston era disponibil un loc. Toţi cei implicaţi au fost de acord că, deşi transportul cu ambulanţa aeriană prezenta un risc major pentru viaţa pacientei, şansele ei puteau sta în mâinile marilor experţi britanici în arsuri – precum Ian James, de la Whiston.

LA CINCI ZILE DUPĂ ACCIDENT, o echipă de elită, formată din chirurgi, anestezişti, asistente şi tehnicieni medicali de la Spitalul Whiston, au operat-o pe Catrin, într-un efort hotărât de a o salva. Mai întâi, i-au înlăturat pielea moartă, care s-ar fi putut infecta cu uşurinţă. De obicei, pacienţii care nu supravieţuiesc arsurilor sucombă din pricina contaminării microbiene a rănilor deschise, aşadar păstrarea în per­fectă curăţenie a plăgilor e o prioritate în astfel de cazuri.

I-au prelevat o mică mostră de piele nearsă din scalp şi au trimis-o la un laborator, ca să fie dezvoltată prin proliferarea celulelor, în scopul obţinerii unei suprafeţe mai mari de epidermă, necesară pentru grefe ulterioare. Mai apoi, au acoperit peste 40% din ţesutul descuamat cu piele, având grosimea de 0,04 milimetri, provenită de la banca de piele din Liverpool.

Astfel de grefe temporare ajută la prevenirea infecţiilor, menţin temperatura corporală şi stimulează vindecarea. Deoarece sistemul imunitar al Catrinei fusese compromis, organismul ei nu avea puterea de a respinge pielea străină. Iar aceasta avea să fie înlocuită, ulterior, prin procedee de autoplastie.

Catrin a depăşit cu bine intervenţia chirurgicală de cinci ore, dar, la întâlnirea lui cu Sara şi Carl, Ian James nu le-a menajat simţămintele. Când tatăl l-a întrebat despre şansele fiicei sale, doctorul a rostit frust: „Îmi pare rău, însă în momentul acesta există doar una la o mie“.

Le-a explicat faptul că el şi specialiştii care îl ajută „împing totul până la limita imposibilului“. Totuşi, sorţii nu sunt de partea fetei. Infecţia rămâne o ameninţare constantă, chiar dacă asistenţii lui urmează să schimbe zilnic bandajele antiseptice, în cadrul unor intervenţii laborioase, de câte trei-patru ore. În plus, fiindcă organele tinerei au fost deja drastic deteriorate, o sincopă renală ori un stop cardiac nu sunt excluse în niciun moment. „Efortul echipei noastre poate fi descris ca o luptă pe front. Fiecare zi e o bătălie crâncenă pentru viaţa Catrinei“, a încheiat medicul.

S-a scurs o săptămână. Apoi încă una. Iarăşi şi iarăşi, Catrin a fost operată. Pe măsură ce chirurgii prelevau piele, grefau noi porţiuni reconstruite. După trei săptămâni, doctorul James a declarat că evo­luţia stării pacientei îl surprinde. Le-a spus părinţilor că şansele Catrinei s-au îmbunătăţit ca prin miracol, astfel că acum sunt de una la o sută.

Expertul a detaliat: „Dacă depăşim şase săptămâni şi plăgile se prezintă bine, lucrurile ar putea lua o turnură favorabilă“. Totodată, le-a explicat celor doi că fata lor va rămâne în comă indusă cel puţin trei luni, pe toată perioada grefărilor extinse şi a altor proceduri.

Zi după zi, purtând şorţuri şi mănuşi de protecţie, spre a nu-şi infecta fiica, Sara şi Carl au vegheat cu stoicism lângă patul Catrinei. Într-o dimineaţă, pe când Carl o privea cum respiră ritmic, în timp ce aparatul de ventilaţie îi pompa oxigen în plămâni, a fost străbătut – în sfârşit – de un licăr de speranţă.

„Fata lui tati“ era încă în viaţă. Carl a întins mâna şi a mângâiat braţul, temeinic bandajat, al scumpei lui fiice. Deşi i se repetase că nu-l poate auzi, i-a şoptit tandru: „Hai, Catrin! Poţi să o faci şi pe-asta!“ Şi, pentru prima dată, ochii nu i-au mai fost inundaţi de lacrimi.

 

TREZIREA

Timp de trei luni, Catrin a rămas cufundată în comă. Opiacee puternice au ţinut-o ruptă de lumea exterioară. A fost alimentată intravenos, branşată la un cateter şi, temporar, la o pungă colostomică.

Fiecare zi a însemnat o nouă bătălie, dar organismul ei tânăr a biruit infecţiile una după alta şi a rezistat eroic la toate intervenţiile complexe. Pentru a preveni rigidizarea noilor grefe de piele, fizioterapeuţii „i-au făcut exerciţii“ cu braţele şi picioarele, de două ori pe zi, prin îndoiri şi întinderi repetate.

După scurgerea a mai bine de 90 de zile, doctorul James le-a spuns părinţilor că odorul lor, fata căreia îi plăcea atât de mult să afirme: „Pot să fac şi asta!“, a învins, aproape neverosimil, soarta potrivnică. De-acum uşurat, medicul a recunoscut: „N-am mai văzut pe nimeni să supravieţuiască cu arsuri pe o suprafaţă atât de mare, cum avea Catrina. Acum a sosit momentul să o aducem înapoi, să o trezim din coma indusă“.

După cum Carl şi Sara şi-au dat repede seama, ieşirea din comă a unui bolnav nu semăna deloc cu scenele de acest gen văzute în filme. Nimeni nu se trezeşte dintr-odată. Fiindcă pacienţilor le este redusă treptat combinaţia medicamentoasă sedativă, ei pot deveni conştienţi o vreme, ca apoi să recadă în letargie pentru un alt interval de timp. Alternanţa stărilor poate să dureze zile întregi, ceea ce s-a întâmplat şi în cazul Catrinei.

 

„DE CE NU M-AI SALVAT?“

„Ziua cu numărul 100. O veste uimitoare: Catrin se mişcă... În sfârşit!“ – suna notiţa lui Carl din jurnalul pe care îl ţinea de la accidentul fetei. După cum afirmase doctorul, „starea i se ameliorase, dar nu era încă stabilă“.

Întrucât Catrin zăcuse imobilizată, în comă, timp de trei luni, muşchii i se atrofiaseră. Slăbise 32 de kilograme, aproape jumătate din greutatea corpului ei. Prea slăbită pentru a-şi ţine capul ridicat, trebuia să se întremeze, ca să se poată mişca, iar mai târziu, să poată merge. O aştepta mai mult de un an chinuitor de fizioterapie.

Arsurile majore îi afectaseră destule ţesuturi şi îi provocaseră neuropatie, tulburare ce constă în deteriorarea sistemului nervos periferic. În cursul procesului de regenerare a nervilor, Catrin avusese de înfruntat dureri copleşitoare. Câteva luni, plângea de durere de fiecare dată când era atinsă. „E ca şi cum cineva ar înfige în mine snopuri de ace şi cuie în acelaşi timp. Crede-mă, mami, e insuportabil!“, s-a văitat ea.

Chiar dacă analgezicele îi erau de oarecare ajutor, Catrin avea oroare de schimbarea bandajelor. Oricât de grijulii ar fi fost asistentele, când îi scoteau pansamentele, inevitabil mai trăgeau şi de câte o şuviţă de piele, iar atunci Catrin urla, ca torturată. Într-o dimineaţă, a simţit că nu mai suportă.

„Nuuuuu!“, a ţipat ea la surorile medicale venite să-i schimbe feşele. „Nu faceţi asta! Vă urăsc pe toate!“

Mai târziu, în cursul aceleiaşi zile, când Carl a vizitat-o, Catrin a strigat şi la părintele său: „De ce nu m-ai salvat din foc? Eşti tatăl meu şi n-ai fost acolo să mă ajuţi“. Carl înţelegea că depresia şi izbucnirile ei nervoase erau provocate de medicaţie şi de cumplitele dureri. Oricum, i se rupea inima să asiste la suferinţele atroce ale Catrinei.

Focul făcuse ravagii asupra chipului frumos şi a trupului fetei de 19 ani. Cea mai mare parte a feţei purta urmele adânci ale arsurilor. Îşi pierduse în flăcări o parte din pavi-lionul unei urechi şi ultimele falange ale mai multor degete. Pe durata internării, i se prelevase piele de pe creştet de şase ori, motiv pentru care i se răsese părul lung şi bogat, de care fusese atât de mândră.

În cursul uneia dintre băile care i se făceau de trei ori pe săptămână, ce necesitau prezenţa a zece persoane pentru a-i susţine trupul într-o cadă uriaşă, Catrin şi-a putut vedea corpul ars, mutilat, împânzit de cicatrici roz şi leziuni roşii ca sângele. A fost cuprinsă de groază şi disperare. Nimeni n-o să mă mai iubească vreodată, şi-a spus ea, înfiorată. Seara, la culcare, i-a mărturisit cu obidă mamei sale: „Ar fi fost mai bine dacă muream“.

Şi încă nu-şi văzuse faţa şi capul lipsit de păr...

Donnas Wilkinson, asistenta-şefă care îi supraveghease recuperarea mai multe luni, a înţeles că sosise momentul cel mai delicat: Catrin trebuia să se privească în oglindă. Tocmai o auzise cum îi spunea Sarei că de-abia aşteaptă să-şi spele părul cu şamponul ei preferat.

„E timpul să-ţi vezi chipul“, i-a spus Donnas şi i-a adus o oglindă.

Tăcere. Apoi ţipete. Şi lacrimi, un şuvoi de lacrimi. „Nu! Nu! Nu!“, stri­ga Catrin privind imaginea unei tinere desfigurate, pline de contuzii şi, în plus, pleşuvă. „Arăt ca un monstru. Nu e drept!“ Încercările lui Donnas de a o consola, de a o asigura că părul îi va creşte, iar chipul îi va arăta curând mult mai bine, au fost inutile. Deznădăjduită, fata gemea în continuare.

Încă de la ieşirea din comă, Catrin începuse procesul de a învăţa să se ridice. Prima dată când o echipă de fizioterapeuţi a spriji- nit-o, în tentativa de a o face să stea pe propriile-i picioare, fata a izbucnit în lacrimi. „Picioarele mele! Nu pot!“ Durerea intensă o dobora. Aveau să treacă săptămâni nesfârşite până când să se poată ridica singură şi luni întregi până la încercarea de a face un prim pas.

Pentru că înfăţişarea ei i se părea respingătoare, Catrin a refuzat ca-tegoric vizita oricărui amic. Dar prietena ei cea mai bună, Emily, pe care o cunoştea de pe vremea când, încă de la opt ani, mergeau împreună la şcoala de dans, nu s-a dat bătută. Până la urmă a izbutit s-o înduplece.

Într-o după-amiază însorită, asistentele au ajutat-o să se dea jos din pat şi să se aşeze pe un scaun, pentru a-şi primi musafira. Deşi Donnas o avertizase cu privire la aspectul bolnavei, Emily nu s-a dovedit îndeajuns de pregătită să-şi vadă prietena de-o viaţă aşa cum ajunsese. „Catrin...“ – a fost tot ce a putut rosti, înainte să o podidească plânsul. „Părul tău superb... O, Doamne, îmi pare atât de rău...“

Într-un final, cele două şi-au şters lacrimile, iar Emily i-a relatat că urma să plece într-o călătorie în Australia, voiaj după care şi Catrin tânjise îndelung. Acel vis îi părea acum absolut irealizabil.

O menajeră i-a adus prânzul şi i l-a aşezat pe masă. A urmat o pauză stânjenitoare, apoi Catrin şi-a întrebat prietena dacă o poate ajuta: „Nu sunt în stare să ţin furculiţa în mână“. A fost de-ajuns ca Emily să cedeze nervos şi să izbucnească din nou în hohote.

 

ÎNDEMNUL SALVATOR

Catrin nu mai suporta – pur şi simplu îi ajunsese. Durerile permanente, sfâşierea provocată de felul cum arăta, chinul de a încerca să meargă şi să se hrănească singură erau prea mult pentru ea. „Nu vreau“ a devenit laitmotivul fetei la orice îndemn. Într-o zi, când Sara a venit în vizită, Catrin s-a jeluit mamei sale: „N-o să mai pot merge niciodată! N-o să mai fiu niciodată un om normal!“

Însă doctorul James şi asistenta Donnas văzuseră o mulţime de pacienţi arşi căzuţi în adâncă depresie, astfel că ştiau ce trebuie făcut. „Va fi nevoie să o împingem cam brutal de la spate. Probabil că o să ne urască, dar asta e calea“, le-a spus medicul părinţilor fetei.

Şi au pornit ofensiva. Atunci când Catrin a refuzat şedinţa de fizioterapie, doctorul i-a cerut ferm: „Vrei să-ţi mai foloseşti vreodată mâinile? Atunci, trebuie să exersezi. Chiar de-acum!“ Ştia că fetei îi plăcuse să joace pe scenă. S-a aşezat pe marginea patului şi i-a zis: „Dacă vrei să dansezi din nou, trebuie să începi să o faci“.

Din nou, lacrimile au ţâşnit din ochii Catrinei. Doctorul a întrebat-o imediat de ce reacţionează astfel. „Fiindcă aţi spus că n-o să mai dansez niciodată.“

„Ba nu, am spus că nu vei mai dansa niciodată dacă nu începi să te mişti! Şi asta cât mai iute!“

Metodele psihologice au început să dea roade. Catrin a trecut peste durerile resimţite la fizioterapie cu gândul: O să le arăt eu ce pot! Şi a început să lupte pentru ea însăşi.

A rugat o asistentă să o ajute să-şi facă un selfie şi, curajoasă, l-a postat pe Instagram. Ştiu că sunt oribilă, dar am să mă arăt lumii oricum, şi-a zis Catrin. Fotografia o înfăţişa cu ţeasta rasă, cu pielea feţei crestată şi o sondă nazală, dar totodată cu un zâmbet larg, biruitor.

Ca să împiedice formarea de cicatrici permanente, Catrin trebuia să poarte 23 de ore pe zi un echipament elastic de modelare corporală şi o mască facială adaptată trăsăturilor ei. Când a început să se opună, Donnas a rugat-o pe o fostă pacientă, Heather Simpson, victimă grav afectată de un incendiu petrecut cândva, să-i facă o vizită fetei.

Blonda Heather, în vârstă de 31 de ani, a venit lângă patul ei, iar Catrin a asaltat-o cu felurite întrebări. Aceasta a asigurat-o că, aşa cum s-a întâmplat în cazul său, durerile se vor diminua în timp, îşi va putea întemeia o familie, va fi în stare să urmeze cursurile unei facultăţi şi să primească un post bun. După care, fără menajamente, i-a dat Catrinei un sfat dur: „Poţi să joci rolul victimei, dar până la urmă oamenii se vor plictisi şi te vor ignora. Totul depinde de tine“.

Catrin a mai întrebat-o dacă cicatricile se vor estompa şi i-a mărturisit că detestă să poarte acele bandaje elastice. „La fel am simţit şi eu“, a liniştit-o Heather. Apoi şi-a scos jacheta şi i-a arătat braţul drept, care se vindecase de minune. Pe urmă l-a întins şi pe stângul – acesta era, dimpotrivă, plin de cicatrici. „Ghici pe care braţ n-am purtat bandajul? Cum spuneam, de tine depinde“.

Vizita femeii a fost imboldul de care Catrin avea nevoie. A început să lucreze neobosit şi să colaboreze cu fizioterapeuţii. Trebuie să fiu o supravieţuitoare, nu o victimă, a decis ea. Fata care obişnuia să spună „Eu pot să fac şi asta“ redevenise ea însăşi.

Pe 7 decembrie 2013, după aproape opt luni petrecute în spital, s-a întors printre cei dragi, urmând să continue recuperarea acasă.

„Paşi de bebeluş“ – aşa au caracterizat Catrin şi fizioterapeuţii progresele ei de la domiciliu. Chiar dacă nu putea să se hrănească şi să se spele singură, nici să meargă fără ajutor, a perseverat, cu nădejdea că într-o zi îşi va recăpăta independenţa.

Trei luni mai târziu, s-a întors la Spitalul Whiston pentru control. Ian James tocmai îi terminase de verificat bandajele şi se îndepărtase puţin, iar fata rămăsese pe pat. „Acum, vino spre mine, Catrin!“

„Nu pot“, i-a răspuns ea. „Nu de una singură.“

„Fă o încercare măcar. Am să te prind dacă va fi nevoie.“

Catrin nu voia să-l dezamăgească pe medicul ei. S-a ridicat, a făcut un pas prudent, apoi încă unul. O durea, dar nu insuportabil. A reuşit să mai facă trei sau patru paşi, înainte de a cădea în braţele sigure ale doctorului James.

A ÎNCEPUT SĂ MEARGĂ şi, după luni întregi de eforturi, chiar să alerge pe banda de fitness, apoi să facă jogging în aer liber. Şi-a recăpătat totodată mobilitatea braţelor. Între timp, descoperise diverse remedii pentru a-şi ţine sub control durerile. Părul îi crescuse şi nu mai era nevoie să poarte nici masca facială, nici echipamentul corporal.

Avea câteva cicatrici pe faţă, dar nu arăta dezagreabil. Când ieşea în oraş, puţini se mai holbau la ea. Numeroşi localnici, care îi aflaseră povestea din presă, veneau la Catrin, doritori să-i declare ce exemplu minunat era.

Numai copiii reacţionau diferit. Unii se speriau la vederea ei, alţii, mai curajoşi, se încumetau să o întrebe ce a păţit la mână sau de ce arată aşa. Catrin îngenunchea, îi privea în ochi şi le spunea simplu: „Am trecut printr-un accident nenorocit“. Un răspuns îndeobşte suficient.

Altfel s-a întâmplat însă cu o fetiţă de patru ani. Directorul de la şcoala Delta, unde Catrin învăţase să danseze, i-a făcut propunerea de a fi instructor pentru o grupă de prichindei care se pregăteau să devină dansatori profesionişti. Iar Catrin nu putea rata o asemenea ocazie.

Majoritatea micuţilor au acceptat-o, pe măsură ce îi ajuta să înveţe mişcările, dar copila de patru ani păstra distanţa. Catrin era deja obişnuită cu acest gen de reacţie, astfel că n-a încercat să şi-o apropie cu forţa.

Într-o zi, la începerea repetiţiilor, fetiţa s-a îndreptat spre profesoara ei şi i-a spus: „Părinţii mi-au povestit ce ţi s-a întâmplat. Ai fost arsă într-un accident“. Apoi s-a întins să cuprindă între degeţelele ei mâna ciopârţită a Catrinei şi i-a declarat: „Nu-i nimic. Să ştii că mie îmi eşti dragă oricum“.

 

ÎNAPOI PE PÂRTIE

„Vreau să schiez din nou.“ Trecuse mai puţin de un an de când Catrin revenise acasă şi mergea fără sprijin. Oricum, Sara şi Carl au rămas stupefiaţi auzind că fiica lor doreşte să revină pe pârtie, ba chiar în Alpii Francezi. Cum putea să facă faţă întoarcerii în zona teribilului accident? Dar Catrin începuse să ia lecţii în cadrul unei şcoli pentru sportivii cu dizabilităţi, unde folosea schiuri adaptate pentru alunecarea pe o pârtie „uscată“ din Țara Galilor.

Catrin a fost ajutată să-şi lege schiurile. „Am emoţii colosale“, le-a mărturisit ea reporterilor.

Pe 23 decembrie 2014, Catrin, familia şi prietenii lor au plecat la Val Thorens, staţiunea de schi situată la cea mai mare altitudine din Europa, unde obişnuiau să meargă de peste un deceniu. Acolo învăţaseră să schieze Catrin, Robert şi Mari. Dar în anul acela lucrurile stăteau altfel: o echipă de televiziune însoţea familia, pentru a surprinde ceea ce presa numea „miraculoasa întoarcere a Catrinei pe pârtie“.

Sub un cer de un albastru incredibil, Catrin a fost ajutată să-şi lege schiurile. Şi-a verificat de două ori ochelarii şi casca. „Am emoţii colosale“, le-a mărturisit ea reporterilor. Camerele de filmare au urmărit-o cum a pornit şi a început să lunece încet, la vale, pe una dintre cele mai line pârtii. Iar apoi, după ce a prins viteză, s-a întâmplat ceva tulburător: fratele, sora şi prietenii au format în jurul ei un lanţ în mişcare, pentru a o proteja pe parcursul coborârii.

Catrin radia de fericire. Sunt liberă, gândea ea, în timp ce simţea din nou vântul pe pielea feţei sale şi zăpada ce i se tasa sub picioare. Chiar dacă nu străbătuse panta în mare viteză, ca altădată, victoria ei rămânea incontestabilă.

Înainte de a se opri la capătul pârtiei, şi-a zărit tatăl, care o aştepta cu braţele larg deschise. Lacri-mile curgeau şiroaie pe obrajii lui. „Fetiţa lui tati“ învinsese soarta nemiloasă. Carl a îmbrăţişat-o şi i-a şoptit: „Te-ai întors printre vii, Catrin. Iată că ai reuşit să o faci şi pe-asta!“

ÎN NOIEMBRIE TRECUT, Catrin se pregătea să-şi ţină discursul cu ocazia unui dejun de gală organizat într-o sală elegantă la Camera Lorzilor, în faţa unei audienţe formate din cele mai mari personalităţi din lumea medicală, din filantropi, directori de companii şi victime ale unor incendii. Fundaţia de caritate Katie Piper o invitase să-şi depene povestea.

De-a lungul anului ce se scursese, le vorbise studenţilor şi altor categorii de persoane despre modul în care se recuperase după accident, despre necesitatea eforturilor de a birui adversităţile, de a deveni mai bun, de a nu te cufunda în amărăciune, precum şi despre importanţa de a-ţi îngriji trupul, indiferent câte cicatrici ar purta. Cu cât a vorbit în mai multe cercuri, cu atât devenise mai sigură de faptul că a-şi spune povestea, pentru a le da altora speranţă, urma să fie misiunea vieţii sale.

Şi, în timp ce era prezentată în Camera Lorzilor, a privit o clipă pe fereastră, la apele Tamisei, apoi la publicul ei. Nu-i venea să creadă cât de departe ajunsese. Pentru o clipă i-a trecut prin minte: Cum de am curajul de a le vorbi unor profesionişti de vază, când ei ştiu mult mai multe decât mine?

Dar în momentul în care a urcat pe podium şi a început să istorisească, emoţiile i s-au risipit, îndoielile i-au dispărut ca un fum. Era din nou pe scenă, nu ca să cânte sau să danseze, ci pentru a-şi spune povestea vieţii şi a servi altora drept model. Catrin redevenise cea de odinioară.
 

Vote it up
100
Ți-a plăcut acest articol?Voteaza