Lacasul focului regal

In muntii din nordul Iranului se afla ruinele unei stravechi cetati, cel mai sfant loc al religiei preislamice
 
<p>
Un splendid lac cu diametrul de 100 de metri se afla in inima cetatii sasanide ruinate din Shiz, cunoscuta de mongoli cu numele de Saturiq si astazi cu cel de Takht-i Sulaiman (Tronul lui Solomon). Apele lacului, despre care se spune ca nu are fund, sunt bogate in minerale si curgerea lor neincetata a acumulat sedimente. Acestea au format un bazin de piatra in jurul lacului cu laturi de peste 40 m adancime si canale de piatra care coboara pe versantii dealurilor.

Inainte de aparitia islamului, acest misterios si frumos lac si imprejurimile lui erau considerate principalul lacas religios din Iran. Iar in 1970 excavarile facute de Institutul Arheologic German au dovedit ca Takht-i Sulaiman era intr-adevar centrul sacru al zoroastrismului – o religie straveche bazata pe conceptul unei lupte eterne intre zeul creatiei si spiritul raului.

Cei Trei Intelepti sau Magi, despre care se spune ca au calatorit din Saveh in Iran pentru a se prosterna in fata pruncului Isus in Bethlehem, erau probabil preoti zoroastrieni (magii erau la origine membrii unui trib din nord-vestul Iranului). De la magi se trage cuvantul „magic“, folosit odinioara pentru a descrie ritualurile zoroastrismului.

Legatura dintre Takht-i Sulaiman si zoroastrism furnizeaza o importanta punte fizica spre trecut pentru cele cateva mii de adepti ai religiei care traiesc azi. Zoroastrienii au parasit Persia in secolul VIII, pentru a scapa de persecutia religioasa a musulmanilor si contactul cu omologii lor iranieni s-a refacut abia in secolul XV.

Astazi sunt cunoscuti sub denumirea de parti (persi) si traiesc in principal in Pakistan si in India, dar au descendenti raspanditi in intreaga lume.
Istoria Takht-i Sulaiman-ului se impleteste cu aparitia zoroastrismului si incepe cu stravechii intemeietori ai Iranului, arienii (Iran inseamna tara lui Arian). Arienii venerau elementele naturale, in special focul si apa, ca manifestari ale zeilor lor. Astfel, zona din jurul Takht-i Sulaiman-ului, cu cele doua fenomene ale pamantului – vulcanii si lacurile alimentate de izvoare – era deosebit de importanta pentru ei.

In circa 600 i.Cr., un preot arian pe nume Zarathustra (in greaca, Zoroastru), care se considera profet, a incercat sa redefineasca religia ariana cu numerosii sai zei. Desprinz]ndu-se de traditie, Zarathustra si-a intemeiat propria credinta, care a capatat numele de zoroastrism. Noua religie continea inceputurile monoteismului: Zarathustra il considera pe Ahura Mazda, Stapanul Intelepciunii, zeul suprem care, ajutat de divinitati mai marunte, este destinat in cele din urma sa castige batalia cu Cel Rau, Angra Mainyu. Zarathustra propovaduia ca datoria omului este sa decida singur care e locul lui in aceasta batalie intre bine si rau si ca sufletul lui va fi judecat in viata de apoi.

Cateva aspecte importante ale vechii religii au fost preluate de noua religie. Focul, ca simbol al lui Ahura Mazda, a ramas sacru, si el era pazit in vatra familiei si in temple. Zoroastrienii se straduiau, de asemenea, sa evite profanarea elementelor si acest lucru era ilustrat in mod deosebit de atitudinea pe care o aveau fata de moarte.

Cadavrele nu puteau fi ingropate de teama ca ele contamineaza pamantul, nici nu puteau fi arse, pentru ca ar fi intinat focul. In schimb, erau construite turnuri mari, ro­tunde, cu fatade de piatra denumite dakhme – turnuri ale tacerii – pe varful carora erau intinsi, goi, mortii. In timpul acestui ritual de expunere, cadavrele erau curatate de carne de catre vulturi si razele soarelui „atrageau spiritele trupu­rilor“ spre cer. Acest ritual este inca oficiat de partii de astazi.

Odata cu instalarea dinastiei sasanide in secolul III d.Cr., sub regele Ardashir I, care facea parte din casta preotilor, zoroastrismul a devenit religia de stat a Iranului. Altare cu focuri permanente au fost puse in toata tara. Unele aflate pe inaltimi stancoase ardeau in aer liber. Altele erau inchise in temple ale focului numite Chahar taq – „patru arcade“ – dupa planul lor de baza, un patrat marcat de patru stalpi legati cu arcade si incununat cu o cupola.

Aproape fiecare oras, sat si provincie din Iran are propriul foc sacru. Erau diverse categorii de foc: Atur Gushnasp era focul razboinicilor si al regilor; Atur Burzen-Mihr era focul agricultorilor; iar Atur Farnbag era focul preotilor. Astazi, se cunoaste exact doar locul unde era Atur Gushnasp, Focul Regal – flacarile sale divine ardeau in templul focului din Takht-i Sulaiman. Ruinele templului se reflecta azi in apa lacului in jurul caruia se inalta stravechea cetate.

Regele sasanid Khusrau I (531-579 d.Cr.) a refacut templul focului si a construit o cetate pe locul sfant deja consacrat. El construise anterior un palat la Ctesiphon, pe fluviul Tigru, atat de fantastic, incat legenda spune ca ar fi fost construit de duhuri. Khusrau I a proclamat Takht-i Sulaiman locul cel mai important de pelerinaj si venerare. El a facut planuri cu precizie si fler; a creat un drum pentru procesiuni care mergea de la o intrare spectacu­loa­sa din poarta de nord, prin templul focului, pana la lac.

Dar viziunea lui Khusrau n-a fost vesnica. Takht-i Sulaiman a fost pradat in 627 d.Cr. si, desi a fost ulterior reconstruit de mongoli, nu si-a mai recapatat faima de odinioara. Focul Regal se stinsese; cuceritorii arabi au impus islamul ca religie de stat si in cele din urma acest impresionant loc sacru a fost redus la masa dezolanta de ruine pe care o vedem azi.

</p>
Vote it up
276
Ți-a plăcut acest articol?Voteaza