La drum pentru casă și masă

Are 21 de ani şi trebuie să călătorească, timp de trei ani şi o zi, pentru a deveni dulgher
 

KAI SARGATSKY s-a trezit devreme. Este de-abia şapte dimineaţa, dar în Lübeck, un oraş german, soarele a început deja strălucească. Kai se pregăteşte să plece din oraş. Nu ştie încotro se va îndrepta, dar are multe de pus la punct.

Mai întâi se îmbracă. Îşi pune pantalonii groşi de velur, cusuţi manual – singura lui pereche – şi o cămaşă albă cu mâneci bufante şi fără guler peste care îşi ia o vestă strâmtă, cu două rânduri de nasturi mari, albi. Îi încheie cu grijă pe toţi opt. Pe lanţul ceasului său de buzunar din argint atârnă mici medalioane, iar în urechea stângă are un cerc din aur masiv. Pe cap, Kai îşi aşează pălăria şi îşi priveşte chipul simpatic în oglindă, observând că pălăria – pe care o poartă deja de câteva luni – i s-a pleoştit puţin la colţuri.

Apoi îşi aranjază bagajul – cinci cămăşi, cinci perechi de şosete şi lenjerie intimă, un fierăstrău, un ciocan, o ruletă, o hartă, o cărticică verde cu instrucţiuni şi un jurnal plin cu fotografii dragi ale iubitei din Lübben, orăşelul său natal. Dacă nu vine să-l viziteze în timpul călătoriei, nu o va mai vedea nici pe ea şi nici familia lui, timp de trei ani şi o zi.

Tânărul de 21 de ani pune totul într-o geantă specială din pânză pictată, cu desene înfăţişând bărbaţi îmbrăcaţi exact ca el. Îşi ia bocceluţa în spinare şi merge preţ de un kilometru în afara oraşului. În mâna dreaptă, un toiag de fag răsucit, îi marchează ritmul mersului.

În momentul în care găseşte un loc care-i place, Kai se opreşte şi se întoarce cu faţa către drum. Nu are un plan concret pentru următoarea destinaţie. Drumul lui va fi hotărât de oricine se va opri să-l ia. Singurul său plan este să spună „da“ oricui se oferă să-l ducă undeva. Aşa că rămâne la marginea drumului, cu degetul mare ridicat, şi aşteaptă.

Kai este un Zimmerer, cuvântul german pentru „dulgher“. În Germania, la finalul celor trei ani şi jumătate de studiu şi practică, un dulgher are posibilitatea să devină călător (Wandergeselle în limba germană) şi să-şi ducă la bun sfârşit perioada de muncă şi călătorie care, pentru breasla sa, durează exact trei ani şi o zi.

Tradiţia datează din Evul Mediu, când breslele au iniţiat-o, pentru a le da ocazia tinerilor meşteşugari să dobândească o experienţă de lucru şi de învăţare variată. În timpul călătoriei, adică a perioadei de Wanderschaft, călătorul trebuie să urmeze o listă lungă de reguli, vechi de secole. Transportul cu autobuzul sau cu trenul este interzis, ca şi folosirea telefoanelor mobile, iar călătorii nu pot rămâne în acelaşi loc mai mult de şase luni. Trebuie să aibă sub 30 de ani, să fie necăsătoriţi, să nu aibă datorii şi să îmbrace costumul pe care Kai îl poartă cu încântare. Pe durata călătoriei, nu au voie să se apropie la mai mult de 50 de kilometri de casă.

Tradiţia nu este valabilă numai pentru dulgheri, ci şi pentru alte tipuri de meşteşugari, pentru zidari, pietrari, zugravi, tâmplari şi bijutieri, fiecare breaslă având o uniformă colorată diferit. Există cântece specifice, un anumit fel de a da mâna şi chiar un limbaj secret, pe care numai cei care fac parte din breaslă îl ştiu. Călătorii îşi câştigă traiul muncind, iar când nu au de lucru, dorm sub cerul liber.

Înainte, trecerea prin tot acest ritual făcea parte din transformarea unui ucenic într-un meşteşugar recunoscut. În zilele noastre, demersul este opţional şi din ce în ce mai puţine persoane aleg să respecte tradiţia. Kai este unul dintre cei aproximativ 500 de artizani, care mai pornesc într-o astfel de călătorie.

Când apare pe străzile vreunui oraş, tânărul atrage priviri, iar unii oameni comentează. Nu pentru că e frumos – deşi este tânăr şi simpatic –, ci pentru că arată ca un angajat dintr-un parc de distracţii cu tematică medievală. Vorbim aici despre un drum anevoios, cu reguli dificile, care par învechite în lumea noastră cu GPS-uri şi trenuri de mare viteză. Cu toate acestea, cei care reuşesc să termine o astfel de călătorie vor culege roade importante la final, dar şi pe parcursul drumului.

„ACUM LOCUIESC într-un garaj“, îmi spune Kai încet, într-o engleză cu pronunţat accent nemţesc. „Dorm într-o încăpere mică, care are baie şi bucătărie.“

Două săptămâni mai târziu, Kai se află în Berlin, savurând o bere în barul preferat al unui dulgher local, Bar Ruhlebener Klause. Kai a lucrat la structura din lemn a unei case aflate la marginea oraşului, iar meşterul-şef îl lasă să doarmă în atelierul său, o practică obişnuită printre călătorii din breasla lor. Îmbrăcaţi în aceleaşi straie tradiţionale de Zimmerer, alături de Kai stau la masă, în seara caldă de primăvară, Steffen Kattner şi David Schilling, doi dulgheri din Berlin, care au realizat, la rândul lor, tradiţionala călătorie, cu mulţi ani în urmă. Acum povestesc, cu drag, păţanii de pe drum.

„În America, mulţi ziceau: «Tu eşti amish, aşa că de ce dansezi şi bei până la patru dimineaţa?»“, îşi aminteşte Steffen, printre hohote de râs.

Călătoria l-a purtat pe Steffen prin Europa şi America de Nord şi, după câte povesteşte, şi-a împărţit timpul între muncă, prieteni noi şi bere. De fapt, băutura poate fi considerată ca făcând parte din tradiţie.

„Trebuie să vin în acest bar în fiecare miercuri şi sâmbătă, cât timp sunt în Berlin“, spune Kai. Îi prinde bine să stea de vorbă cu dulgheri cu mai multă experienţă, ceea ce se întâmplă în acest loc. Există o reţea a acestor baruri ale Zimmerer-ilor, în Germania şi în alte câteva ţări europene. Călătorii ştiu că pot merge în aceste locuri să caute de lucru, iar contractorii ştiu că vor întâlni aici meşteri pricepuţi.

În Lübeck, locul anterior de popas, Kai a găsit de lucru în timp ce mergea pe stradă: un contractor i-a recunoscut portul şi l-a întrebat dacă nu e în căutarea unei sujbe. Iar munca s-a dovedit a fi chiar interesantă. Timp de o lună, Kai a meşteşugit bucătării din lemn şi interioare pentru băi, într-o serie de case pe apă nemţeşti.

Cei doi s-au pus de acord: casă şi masă pe una dintre ambarcaţiunile- locuinţă, în schimbul unei luni de muncă. Vorbim despre un gen de tâmplărie pe care Kai nu-l mai făcuse vreodată. Dar a fost atent atunci când meşterul i-a arătat modul în care se construieşte un interior. Nu a trecut nicio zi din călătoria sa de până acum, de aproape şase luni, în care să nu înveţe ceva: o metodă nouă de îmbinare sau un fel mai precis de a măsura lemnul.

„E o alegere“, explică Steffen, în timp ce soarbe dintr-un pahar imens cu bere, care trece din om în om. „Poţi rămâne acasă să munceşti pentru o companie şi să ai un salariu, unelte şi vacanţe, sau să pleci într-o călătorie de trei ani şi o zi, plină de aventuri, dar şi foarte dificilă“.

Multe dintre regulile stricte ale breslei au, de fapt, rolul să le facă mai uşoară călătoria tinerilor. Pentru că se află abia în primul an, Kai are voie să lucreze numai în ţări vorbitoare de germană, reuşind astfel să comunice fără probleme cu diferiţii de angajatori. În cel de-al doilea an, poate călători oriunde în Uniunea Europeană, iar în cel de-al treilea an, oriunde în lume. În acest ultim an, e permisă şi călătoria cu avionul.

Lista de dorinţe a lui Kai e adorabil de inocentă: Australia şi Texas se află în topul preferinţelor sale. „Vreau să văd un cowboy adevărat“, ne spune Kai puţin stânjenit.

Deşi va călători singur în majoritatea timpului, în primele cinci săptămâni Kai a fost însoţit de un alt Zimmerer, aflat pe drum de un an, care l-a iniţiat în tainele autostopului şi ale modului de a găsi de lucru. Dacă se simte singur, poate oricând întâlni un confrate într-unul dintre aceste baruri.

„Suntem o mare familie“, spune Kai, cu un zâmbet timid, arătând către Steffen şi David.

DOUĂ ZILE MAI TÂRZIU, tânărul dulgher se află pe acoperişul din lemn al unei case, în ploaie, cu ciocanul în mână şi câteva cuie lungi, ţinute între buze. Îl supraveghează Herbert Wiegmann, un meşter dulgher cu zâmbet jucăuş.

Cei doi bărbaţi lucrează cu capul în jos şi spatele către cerul înnorat, lovind cu ciocanul şi bătând, în timp ce apa se adună în borurile largi ale pălăriilor lor. Când începe să toarne cu găleata, coboară, se adăpostesc sub o prelată, întinsă între doi copaci, şi beau cafea caldă din termos.

„Am lucrat cu 100 de ucenici tâmplari cum e Kai, poate chiar cu mai mulţi“, spune Herbert, un om solid, de 60 şi ceva de ani. Şi el poartă costumul tradiţional nemţesc al dulgherilor şi a fost în călătoria iniţiatică cu zeci de ani în urmă. Ulterior, şi-a făcut un obicei din a angaja călători de câte ori poate.

„Suntem cei mai buni muncitori“, susţine Kai solemn, fapt confirmat de numeroşi constructori. Pe la 1800, meşterii nu puteau deveni profesionişti decât la finalul acestei călătorii tradiţionale. Tâmplarii porniţi la drum erau nevoiţi să înveţe meşteşugul, călătorind în toată lumea. Se întorceau acasă cu experienţă şi măiestrie.

„Acum se poate întâmpla ca pe un şantier să existe mulţi dulgheri calificaţi care să nu aibă habar cum se face treaba, pentru că nu au făcut o asemenea călătorie“, spune Kai. „Cunosc teoria, dar nu şi practica“.

Nu este şi cazul lui Kai. După ce se va întoarce acasă, va fi căutat de mai mulţi angajatori, în defavoarea celor care nu au călătorit.

Experienţa este unul dintre multele beneficii ale călătoriei lui Kai, dar e vorba şi de sacrificii. Herbert îl plăteşte pentru munca lui, însă vor fi multe dăţi când va bate cuie pentru nimic mai mult decât o masă caldă şi un acoperiş pe timp de noapte.

„Unii oameni nu au prea multe“, spune Kai, ridicând din umeri. „În afară de asta, noi călătorim pentru a învăţa, nu pentru a face avere“, continuă el, trăgând dintr-o ţigară rulată.

Ploaia începe să se domolească, iar maestrul Herbert sare în picioare.

„Înapoi la treabă!“, strigă apoi începe să urce spre acoperiş. Kai îl urmează, căţărându-se pe un căprior îngust, care pare a nu avea mai mult de un metru grosime. Priveşte cum un alt meşter bate cuie lungi în acoperiş, apoi îi copiază gesturile.

Până la şase după-amiază, cerul s-a înseninat. Un soare cald, de amurg, cade peste Kai şi Herbert, care stau deasupra noului acoperiş terminat al casei, având în locul ciocanelor de mai devreme pahare cu şnaps. Jos s-a adunat un grup de prieteni şi vecini ai proprietarului casei. Au venit la Richtfest, o petrecere tradiţională nemţească, prin care se sărbătoreşte terminarea acoperişului unei noi ca-se. Cum este cel mai tânăr dintre muncitori, Kai trebuie să dea Zimmermannsspruch, adică binecuvântarea casei din partea dulgherului.

„Binecuvântat fie proprietarul şi soţia sa, zidarii şi meşterii care s-au strans laolaltă pentru această construcţie“, spune Kai. „Binecuvântez această casă. Să reziste pentru totdeauna!“ Apoi, cei doi bărbaţi beau paharul până la fund şi coboară, pentru a petrece o seară cu dans şi băutură, în onoarea muncii lor. Toată lumea vrea să discute cu meşterii, şi toată lumea îi serveşte cu bere, şnaps şi cârnaţi proaspăt fripţi.

Ospitalitatea faţă de meşteşugarii călători pare să fie o tradiţie în Germania. Cei care le recunosc portul, oferă călătorilor o masă, un bilet la un spectacol sau într-un club, sau chiar bani. E ceva legat de ei care inspiră încredere. Poate avea legătură cu faptul că mai sunt puţini cei care duc tradiţia mai departe.

Îl privesc pe Kai. Cu pantalonii lui evazaţi şi pălăria uşor turtită, muşcând dintr-un cârnat cu muştar şi rumen în obraji. E greu să mi-l imaginez făcând altceva decât lucruri bune.

Ce-l determină pe un tânăr să renunţe, în secolul acesta, la hainele la modă şi la confort, în favoarea a ceea ce mulţi consideră a fi o tradiţie arhaică? Îl întreb, iar Kai răspunde fără a sta pe gânduri.

„E un lucru bun“, spune el, cu privirea strălucitoare, în timp ce mintea îi rătăceşte pe tărâmuri îndepărtate. „Te trezeşti de dimineaţă şi ieşi afară. Apoi mergi încotro vezi cu ochii. Eşti liber“. Zâmbeşte, cu surâsul inocent al unui puşti care face exact ceea ce-şi doreşte. „Ăsta e cel mai important lucru: eşti liber“.

Vote it up
225
Ți-a plăcut acest articol?Voteaza