L-am intalnit pe Einstein!

Povestea unui om care a invatat o lectie de viata – si de muzica – de la cea mai stralucita minte a lumii
 

Cand eram foarte tanar si abia incepeam sa-mi croiesc drum in via-
ta, am fost invitat sa iau cina in casa unei distinse filantroape din New York. Dupa masa, gazda ne-a condus intr-un salon imens. Musafirii continuau sa vina, iar eu ma simteam intimidat de pregatirile care se faceau in sala: servitorii aranjau niste scaune aurite in randuri lungi, aliniate cu grija, iar in fata, sprijinite de perete, se aflau cateva instrumente muzicale.
Mi-am dat seama ca aveam sa
suport o serata muzicala.

Spun „sa suport“, deoarece muzica nu insemna nimic pentru mine. Sunt aproape afon – imi este foarte greu sa fredonez chiar si cele mai simple melodii –, iar muzica serioasa mi se parea o simpla combinatie de zgomote. Asa ca am facut ceea ce faceam ori de cate ori ma simteam prins in capcana: am luat loc, iar cand a inceput muzica, mi-am luat o mina care speram sa transmita o apreciere inteligenta a ceea ce ascultam, mi-am blocat auzul si m-am cufundat in gandurile mele complet lipsite de importanta.

Dupa o vreme, dandu-mi seama ca oamenii din jurul meu aplaudau, am conchis ca era momentul sa-mi deblochez auzul. Dintr-odata, am auzit din dreapta mea o voce blanda, dar patrunzatoare:
– Iti place Bach?
Stiam despre Bach la fel de multe ca despre fisiunea nucleara. Dar il stiam bine pe unul dintre cei mai faimosi oameni din lume, cu a sa claie de par carunt si cu nelipsita lui pipa intre dinti. Stateam alaturi de Albert Einstein.
– Pai..., am inceput eu cu un aer incurcat, apoi am facut o pauza.

Imi fusese adresata o intrebare de complezenta si tot ce trebuia sa fac era sa dau un raspuns la fel de complezent. Dar, in ochii extraordinari ai vecinului meu, se citea ca posesorul lor nu voia doar sa respecte regulile elementare de politete. Orice insemnatate as fi acordat rolului meu in acel schimb de replici, era limpede ca, pentru omul de langa mine, discutia era foarte importanta. Si, mai presus de orice, mi-am dat seama ca era un om caruia nu-i puteai spune minciuni – oricat de mici.

– Nu stiu nimic despre Bach, am zis eu stanjenit. N-am ascultat nicio compozitie de-ale lui.
Pe chipul vioi al lui Einstein a aparut o mina perplexa:
– N-ai ascultat Bach niciodata?
Era ca si cand i-as fi spus ca nu facusem baie niciodata.
– Nu ca n-as vrea sa-mi placa Bach, am raspuns eu repede. Dar sunt afon, sau aproape afon, asa ca nu pot sa gust muzica nimanui.
Batranul si-a luat un aer ingrijorat.
– Te rog, a zis el brusc, vrei sa vii cu mine?

Apoi s-a ridicat in picioare si m-a luat de brat. M-am ridicat si eu in picioare. In timp ce ma conducea prin salonul aglomerat, am ramas cu privirea stanjenita fixata in podea. In urma noastra, se auzea murmurul din ce in ce mai puternic al celor care speculau pe seama noastra, dar Einstein nu i-a luat in seama.
Cu un aer hotarat, m-a scos in hol, apoi m-a condus pe trepte. Era limpede ca stia bine casa aceea. Cand am ajuns la etajul de deasupra, a deschis usa unui birou plin de carti, m-a tras inauntru si a inchis usa.
– Iar acum, a inceput el cu un usor zambet, spune-mi, te rog, de cata vreme ai aceasta atitudine fata de muzica?
– De cand ma stiu, am raspuns eu cu un sentiment de jena. Si mi-as dori sa coborati in sala si sa ascultati concertul in continuare, domnule Einstein. Faptul ca mie nu-mi place nu are nicio importanta.
Einstein a clatinat din cap si s-a incruntat, ca si cand as fi spus ceva irelevant.

– Spune-mi, te rog, iti place vreun gen de muzica?
– Pai, am raspuns eu, imi plac acele
cantece care au versuri si, in general, muzica a carei linie melodica o pot urmari cu usurinta.
A zambit si a incuviintat din cap, cu o mina vadit multumita:
– Ai putea sa-mi dai un exemplu?
– Aproape toate piesele lui Bing Crosby.
A incuviintat iarasi din cap, cu un aer incantat:
– Foarte bine!

S-a dus intr-un colt al camerei, a deschis un patefon si a inceput sa rasfoiasca discurile, iar dupa o vreme, chipul i s-a luminat.
– Am gasit!, a zis el.
A pus discul pe patefon si, intr-o clipa, biroul s-a umplut cu acordurile relaxante si ritmate ale piesei When the Blue of The Night Meets the Gold of The Day, a lui Bing Crosby. Einstein se uita la mine si tinea ritmul cu coada pipei. Dupa trei-patru fraze muzicale, a oprit patefonul.
– Iar acum, a zis el, poti sa-mi spui ce ai ascultat?

Mi s-a parut ca cel mai simplu raspuns ar fi fost sa-i cant versurile piesei. Ceea ce am si facut, incercand din rasputeri sa respect linia melodica si sa nu falsez. Chipul lui Einstein a devenit radios.
– Vezi!, a strigat el cu incantare, dupa ce am terminat. Ai ureche muzicala!
Am ingaimat ca era unul dintre cantecele mele preferate, pe care il ascultasem de sute de ori, drept care interpretarea mea nu demonstra nimic.
– Aiurea!, a spus Einstein. Asta demonstreaza totul! Iti amintesti prima lectie de aritmetica din scoala? Sa presupunem ca, la primul tau contact cu numerele, invatatorul ti-ar fi cerut sa faci impartire cu numere mari sau sa rezolvi o problema cu fractii. Ai fi fost in stare?
– Nu, bineinteles ca nu.
– Exact!, a zis Einstein, facand un gest triumfator cu mana in care tinea pipa. Ti-ar fi fost imposibil si probabil ca ai fi intrat in panica. Mintea ta ar fi devenit refractara fata de impartirea cu numerele mari si fata de fractii.
Drept urmare, din pricina acelei greseli facute de invatatorul tau, ai fi putut fi privat de frumusetea fractiilor si a impartirii cu numerele mari.
Mana cu pipa a facut inca un gest larg.
– Dar niciun invatator nu face o asemenea greseala la prima lectie de aritmetica. Incepe cu lucruri elementare, apoi, dupa ce elevii invata sa rezolve problemele cele mai simple, le preda fractiile si impartirea cu nume-rele mari. La fel e si cu muzica, a adaugat Einstein, luand in mana discul cu Bing Crosby. Acest cantec simplu si placut e precum adunarea sau scaderea. Si deja il stapanesti. Iar acum, vom trece la ceva mai complicat.

A luat alt disc si i-a dat drumul. Camera s-a umplut cu acordurile piesei Trompetistul, cantata de vocea catifelata a lui John McCormack. Dupa
cateva versuri, Einstein a oprit discul.
– Imi canti, te rog, ce ai ascultat? a zis el.

I-am indeplinit rugamintea si am cantat melodia cu stanjeneala dar, spre surprinderea mea, cu destul de multa acuratete.
Einstein m-a urmarit cu o privire pe care nu o mai vazusem decat o data in viata: la tatal meu, cand ma ascultase rostind cuvantarea de ramas bun la festivitatea de absolvire.
– Excelent!, a spus Einstein, dupa ce am terminat. Minunat! Iar acum, asta!
„Asta“ s-a dovedit a fi interpretarea lui Caruso a unui fragment din Cavalleria Rusticana, o opera intr-un act pe care nu o ascultasem niciodata. Si totusi, am reusit sa reproduc aproximativ aceleasi note pe care le interpretase faimosul tenor. Einstein a dat din cap cu un aer incantat.
Caruso a fost urmat de cel putin alte zece fragmente muzicale. Eram coplesit de gandul ca acel mare om, in a carui companie nimerisem din intamplare, era cu totul absorbit de ceea ce faceam, ca si cand eu as fi fost singura lui grija.

In cele din urma, am ajuns la inregistrari fara versuri, pe care mi-a cerut sa le fredonez. Cand am ajuns la o nota inalta, Einstein a deschis gura si a dat capul pe spate, ca si cand ar fi incercat sa ma ajute sa obtin ceea ce parea imposibil de atins. Si se pare ca am fost destul de aproape, pentru ca a oprit brusc muzica, m-a luat de brat si mi-a spus:
– Iar acum, tinere, suntem pregatiti pentru Bach!
Cand ne-am intors in salon si am luat loc pe scaune, interpretii deja isi acordau instrumentele pentru o noua interpretare. Einstein mi-a zambit si m-a lovit usor pe genunchi.
– Da-ti voie sa asculti, mi-a soptit el. Asta e tot.

Desigur, nu era tot. Fara efortul pe care il facuse pentru mine – un strain –, n-as fi ascultat, asa cum am facut-o in noaptea aceea, pentru prima oara in viata, cantata lui Bach, Sheep May Safely Graze. De atunci, am ascultat-o de multe ori, dar nu cred ca ma voi plictisi vreodata de ea. Pentru ca niciodata nu o ascult singur, ci impreuna cu un batran scund si rotofei, cu o claie de par carunt, cu o pipa stinsa intre dinti si niste ochi uimitor de calzi, in care se intrezareau toate minunatiile lumii.

Cand s-a terminat concertul, aplauzele mele sincere au rasunat impreuna cu ale celorlalti musafiri.
Dupa cateva clipe, gazda s-a apropiat de noi.
– Domule Einstein, imi pare foarte rau ca ati pierdut atat de mult din concert, a zis ea, aruncandu-mi o privire glaciala.
Einstein si cu mine ne-am ridicat repede in picioare.
– Si mie imi pare rau, a raspuns el. Dar tanarul meu prieten si cu mine am fost ocupati cu cea mai mareata activitate de care e in stare omul.
– Serios? a zis gazda, cu un aer nedumerit. Ce activitate?
Einstein a zambit, petrecandu-si bra-
tul pe dupa umerii mei, si a rostit niste cuvinte care – cel putin pentru mine, care ii sunt infinit indatorat – sunt epitaful lui:
– Deschiderea unui nou crampei din frontiera frumusetii.




*Jerome Weidman a fost un romancier, scenarist si dramaturg laureat al Premiului Pulitzer, care a murit in 1998. A scris libretul pentru musicalul I can Get It for You Wholesale, care a consemnat debutul pe Broadway al Barbrei Streisand. Articolul Seara in care l-am intalnit pe Einstein a aparut pentru prima oara in Reader’s Digest in noiembrie 1955 si este unul dintre cele mai cerute articole din arhiva revistei.

Vote it up
148
Ți-a plăcut acest articol?Voteaza