Lăcaşul comorilor

Jurnalistul Robert Kiener ne conduce prin celebrul Muzeu Regal din Amsterdam
 

 Am așteptat acest moment cu nerăbdare. După câteva zile dedicate explorării galeriilor şi culiselor Rijksmuseum, Muzeul Regal din Amsterdam, mă pregătesc să fiu călăuzit prin celebrul templu al muzelor. Gregor J.M. Weber, directorul Departamentului de Arte Plastice şi Decorative, un expert în Rembrandt şi Vermeer recunoscut la nivel internaţional, a avut bunăvoinţa să-mi ofere o prezentare personală a celui mai faimos tablou din întregul muzeu: „Rondul de noapte“ al lui Rembrandt.

Când am pornit din biroul lui spre Galeria de Onoare, o sală bogat ornamentată, amenajată special pentru a adăposti preţuita capodoperă din 1642 a lui Rembrandt, Weber îmi atrage atenţia că „Rondul de noapte“ nu reprezintă doar principalul punct de atracţie al muzeului. „Este vorba despre o operă de artă care surprinde esenţa identităţii naţionale olandeze, realizată de cel mai faimos pictor din Olanda – şi din întreaga lume.“ Apoi, expertul mă avertizează că, deoarece tabloul se bucură de o enormă popularitate, voi găsi acolo nenumăraţi turişti.

Pătrundem în muzeu pe o intrare secundară şi urcăm o scară în spirală, care duce către Galeria de Onoare, aflată la etajul al doilea. Weber nu se înşelase: dăm peste o mulţime impresionantă. Copleşiţi de încântare, toţi vizitatorii sunt strânşi în faţa uriaşului tablou, cu dimensiunile de 3,63 x 4,37 metri, iar murmurele lor de admiraţie rĂsunĂ în galerie. Unii, în grupuri, sunt însoţiţi de ghid, în vreme ce alţii au dispozitive audio portabile.

Studenţi la Arte Plastice schiţează fragmente din tablou pe blocurile lor de desen. Alţi vizitatori privesc pur şi simplu, într-o nemişcare înfiorată, capodopera din secolul XVII. Dacă putem vorbi despre cea mai strălucitoare stea a Muzeului Regal, cu certitudine aceasta este „Rondul de noapte“.

Realizez instantaneu de ce nu pu- ţini experţi socotesc „Rondul de noapte“ la fel de maiestuos, de tulburător ca „Mona Lisa“ lui Leonardo da Vinci ori ca frescele lui Michelangelo, care înnobilează plafonul Capelei Sixtine. Magnifica îmbinare de umbre şi lumini, fina mişcare aparent teatrală, senzaţia unei naraţiuni închegate, coerente, spun totul despre măiestria pictorului olandez şi te lămuresc de ce acesta a fost supranumit „Maestru al clarobscurului“ ori „Shakespeare al artei plastice“.

Lui Weber îi strălucesc ochii, în timp ce îmi vorbeşte despre semnificaţia şi măreţia picturii pe care o studiază – şi o iubeşte – de ani buni. „Rembrandt a ştiut să pună în valoare lumina ca nimeni altul“, îmi explică el şi îmi indică, pe imensa pânză, o serie de detalii edificatoare. 

Cum trebuie să fac eforturi ca să aud ce spune, din pricina forfotei celorlalţi vizitatori, îl întreb pe Weber dacă a fost deranjat vreodată de puhoiul uman sau de larma din Galeria de Onoare. Pe chip i se iţeşte un zâmbet când îmi răspunde: „Dimpotrivă. Cum a zis odată un coleg: «Nu suntem într-o biserică». Ne dorim ca oamenii să-şi manifeste încântarea văzând ce le oferă muzeul nostru“.

Am perceput acest simţământ de mândrie în repetate rânduri, pe când exploram instituţia de artă, despre care Taco Dibbits, directorul Departamentului Colecţiilor de la Rijksmuseum, spunea că reprezintă „chintesenţa identităţii olandeze“. Alţii au numit muzeul „Casa Comorilor Olandei“ sau „templul naţional al artei“. Un scriitor l-a considerat cel mai măreţ tribut adus trecutului neerlandez, afirmând că este „oul din care s-a ivit naţiunea“. O incursiune prin cele 80 de galerii ale muzeului se constituie într-o călătorie prin opt secole de istorie tumultuoasă a Olandei.

Într-un tur ghidat al muzeului renovat recent aflu că, deşi astăzi instituţia se bucură de o faimă care atrage aproape douĂ milioane şi jumătate de vizitatori anual, la deschidere, în anul 1885, ecourile evenimentului nu au fost tocmai favorabile.

Ceea ce, de fapt, e puţin spus. „Proiectul originar al arhitectului Pierre Cuypers, în stil neogotic, li s-a părut multora că având elemente catolice în exces, clădirea aducând mai degrabă a catedrală“, relatează ghidul Esther Bruggink, în timp ce conduce grupul prin muzeu. Bunăoară, pe regele Willem al III-lea al Ţărilor de Jos, care era protestant, edificiul l-a indispus atât de tare încât a refuzat să ia parte la inaugurarea muzeului. L-a numit, în batjocură, „palat arhiepiscopal“.

Esther propune o oprire în Sala Mare, pentru a ne povesti că directorii muzeului din secolele XIX-XX au încercat să estompeze anumite elemente de design care figurau în planurile lui Cuypers, cum ar fi mozaicul baroc al pardoselii. Sau picturile murale, pe care le-au acoperit, fie cu var, fie cu alte fresce.

„De-abia la renovarea din ultimii zece ani au fost aduse din nou la lumină, în mare parte, viziunea originară şi designul iniţial ale lui Cuypers“, ne explică.

S-a estimat că această renovare, începută în 2003, va dura numai cinci ani. Dar până la urmă, a fost nevoie de zece, iar costurile s-au ridicat la aproape 500 de milioane de dolari. Lucrările, foarte ample, au presupus practic îndepărtarea adaosurilor, pentru a se reveni la planurile iniţiale ale arhitectului, reproiectarea şi reconstrucţia clădirii, precum şi restaurarea a circa 5.000 dintre cele 8.000 de obiecte de artă expuse în muzeu.

„Ne-am confruntat cu destule probleme. Pe unele le-am anticipat, însă au apărut şi altele, neprevăzute“, îmi mărturiseşte Igor Santhagens. Cu aerul că rememorează lucruri nu tocmai plăcute, îmi explică: „În Amsterdam, de fiecare dată când sapi la mai mult de un metru adâncime, dai de apă. Iar asta complică situaţia“.

A mai fost şi problema cu bicicletele. Sau, mai precis, cu bicicliştii din Amsterdam, fericiţi să pedaleze printr-un pasaj asemănător unui tunel, ce trecea prin mijlocul clădirii încă de când fusese construită. În momentul în care conducerea muzeului a anunţat că ia în calcul interzicerea accesului prin pasaj, bicicliştii s-au revoltat. Şi au avut câştig de cauză.

Date fiind cele peste douĂ milioane de vizitatori care străbat anual galeriile ce adăpostesc opere de artă de o valoare inestimabilă, siguranţa este o preocupare majoră. „Ne-am străduit din răsputeri să avem un sistem de securitate cât mai discret, cât mai pu-ţin sesizabil“, îmi explicĂ Igor Santhagens. Camerele de supraveghere, detectorii de mişcare, senzorii în infraroşu şi tot felul de alte dispozitive de înaltă tehnologie sunt bine mascate, încât trec nebăgate în seamă. Deoarece, statistic, 50 la sută din totalul furturilor dintr-un muzeu se produc la etajele superioare, acoperişul e protejat, la rându-i, cu o serie de dispozitive de securitate.

Genţile vizitatorilor sunt verificate atent la garderoba muzeului. Apoi, vitrinele în care se află unele exponate au fost confecţionate din sticlă incasabilă, iar obiectele cele mai valoroase sunt aşezate la distanţă de ferestre sau luminatoare. Personalul de securitate ştie că hoţii nu au avut nevoie decât de 58 de secunde pentru a sustrage, în 2003, „Saliera“ lui Benvenuto Cellini, dintr-un muzeu vienez, deoarece fusese plasată lângă o fereastră de la etajul doi.

Gardienii muzeului au fost selectaţi cu grijă, în funcţie de abilitatea lor de a depista comportamentele suspecte ale vizitatorilor şi de a acţiona.

Şi, într-adevăr, supraveghetorii nu par a pierde din vedere niciun detaliu, oricât de mic. În timp ce admir pânza „Lăptăreasa“, a maestrului olandez Johannes Vermeer, observ cum un paznic îl atenţionează pe un vizitator să nu arate cu degetul spre tablou. Ghidul muzeal Sarah Broekhoven îmi explică: „Dacă o persoană ţine braţul şi degetul întinse şi, din greşeală, este împinsă în faţă, e posibil să «intre» în tablou“.

Conducerea a stabilit ca perla coroanei de la Muzeul Regal, „Rondul de noapte“, să fie supravegheată prin rotaţie de două ture a câte doi paznici. Fapt cât se poate de binevenit, dacă ne gândim la importanţa acestei capodopere şi la faptul că, în trecut, a fost vandalizată în mai multe rânduri.

În anul 1911, un bucătar din Marina Olandeză, furios că îşi pierduse locul de muncă, a crestat pânza cu un cuţit. Ulterior, în 1975, un profesor de liceu rămas fără serviciu a tăiat-o în nenumărate locuri, până să fie pus la podea de către gardieni. Au fost necesare şase luni pentru restaurarea picturii, iar unele „cicatrice“ au rămas vizibile şi în ziua de azi. Când, în 1990, un bărbat a aruncat acid pe tablou, paznicii au izbutit să împiedice producerea unor stricăciuni grave, graţie promptitudinii cu care au diluat acidul cu apă, astfel încât a fost afectat numai stratul exterior de lac.

Pardoseala de sub tablou ascunde o uşă secretă. În caz de incendiu sau în oricare altă situaţie de urgenţă, capodopera (precum şi alte exponate) poate fi coborâtă sub podea şi scoasă în siguranţă din muzeu printr-o trapă special concepută, cunoscută ca „portiţa de scăpare a «Rondului de noapte»“. Pe durata celui de Al Doilea Război Mondial, pânza de mari dimensiuni a fost făcută sul, retrasă din clădire şi ascunsă în carierele de calcar de lângă Maastricht, în sudul Olandei.

Am fost condus, printr-un sistem format din mai multe uşi securizate, într-o clădire de birouri cu patru etaje, situată pe domeniul muzeului. Aici m-a întâmpinat Paul Van Duin, şeful Serviciului de Conservare a Mobilierului din cadrul Rijksmuseum, în uşa studioului său high-tech – de fapt, un laborator de conservare. „Nu multe persoane din afară au acces în bârlogul meu“, îmi destăinuie Paul. Îmi arată, mândru, un dulap de lemn, înalt de aproape doi metri, fabricat în Olanda pe la 1650, la a cărui restaurare lucrează împreună cu Iskander Breebaart, conservator principal.

În vreme ce îl observ pe acesta din urmă cum curăţă atent strat după strat, folosind tampoane de vată îmbibate cu etanol, ceara şi lacul vechi de secole de pe una dintre figurinele în relief ce împodobesc dulapul, Paul îmi explică transformările pe care le-a adus tehnologia în domeniul restaurării operelor de artă. „Cu 25 de ani în urmă, nu aveam la dispoziţie instrumentele la care putem apela în prezent, cum sunt testele ADN, spectroscopia de fluorescenţă cu raze X, cromatografia de gaze şi multe altele, care ne permit să determinăm cu exactitate ce au folosit acei artişti de demult pentru a-şi executa şi finaliza lucrările. Toate aceste inovaţii tehnologice ne sunt de mare ajutor în restaurarea şi conservarea colec- ţiilor noastre.“

Paul îmi arată o fotografie a „piesei lui favorite“, un scrin olandez din secolul al XVII-lea cu intarsii florale complicate, operă a faimosului meşter Jan van Mekeren, specialist în marchetărie. „Datorită cercetării pe care am întreprins-o, am fost în măsură să descoperim ce tipuri de lac a folosit Van Mekeren şi să remediem intervenţiile de restaurare anterioare, care erau total nereuşite.“

Paul şi echipa sa, formată din trei oameni, au lucrat cam un an.

Expertul compară munca sa cu cea a unui chirurg. Îmi descrie detaliat modul în care echipa sa studiază o piesă cu ajutorul razelor X, pentru a vedea cum a fost asamblată, apoi îndepărtează furnirul prin topirea cleiului, cu băgare de seamă, ca să nu deterioreze obiectul. „Scopul nostru constă în a reface o piesă astfel încât să o aducem exact la forma în care a fost făurită, dar fără a îndepărta materialul originar“, îmi explică Paul.

Vote it up
88
Ți-a plăcut acest articol?Voteaza