Jurnal de medic

Un tanar chirurg ortoped este uimit sa descopere ca partea cea mai importanta a muncii sale are loc de fapt in afara salii de operatie
 
<p>Fiind chirurg ortoped, nu sunt nici cel mai sensibil, nici cel mai iscusit la vorbe. Desi pot "repara" oameni cu propriile maini, adesea imi gasesc greu cuvintele. Probabil fiindca nu am fost pregatit pentru aspectele emotionale ale meseriei mele.
In cei patru ani de rezidentiat la Clinica Mayo din Rochester, Minnesota, din 1979 pana in 1983, bisturiul era simbolul salii de operatie si al chirurgiei: "lumini orbitoare si otel rece", dupa cum spuneau cei varstnici. Reconstruiam genunchi, puneam oase la loc, ii ajutam pe pacienti sa-si refaca viata. Sotia mea stia ca alesesem chirurgia pentru ca voiam sa-i ajut pe oameni. Totusi, din cazurile pe care le-am avut, am invatat lucruri surprinzatoare.
Jason Withers era un tamplar in varsta de 36 de ani care isi taiase patru degete de la mana dreapta cu un ferastrau circular. Era primul meu pacient din cel de-al doilea an de rezidentiat.
- Doctore, ajutati-ma, m-a implorat el in camera de garda.
Ca si mine, era casatorit, avea doi copii mici si muncea cu mainile.
- Puteti sa ma ajutati?, m-a intrebat, in timp ce ochii i se umpleau de lacrimi. Puteti sa-mi puneti degetele la loc?
Colegii sai avusesera suficienta prezenta de spirit si recuperasera degetele, punandu-le intr-o punga de plastic cu gheata. Se prezentau destul de bine, cu exceptia aratatorului, la care o mare parte a pielii si a tesuturilor moi erau distruse. Era o sarcina grea. Sa reimplantez toate cele patru degete?
I-am dat morfina lui Jason, i-am curatat ranile si l-am tratat cu antibiotice. Apoi l-am trimis la radiografie. Parea a fi un bun candidat pentru reatasarea sau implantul degetelor, cum denumim noi aceasta operatie: era tanar, iar meseria ii cerea sa-si foloseasca mana dreapta. Cu toate acestea, mai trebuia luat in considerare inca un factor:
- Nu fumezi, nu-i asa, Jason?, l-am intrebat.
- Ba da.
Fuma cam un pachet si jumatate pe zi. Aici apareau complicatiile. Doctorul Matt Wilk, unul dintre cei mai buni chirurgi de la Clinica Mayo, detesta sa faca implanturi pacientilor fumatori. Riscurile unui esec erau mult mai mari. "Zau daca am de gand sa-mi pierd o noapte intreaga refacand mana unui individ daca el strica iar totul fumand", zicea mereu Matt.
Insa Jason se ruga:
- Doctore, ajuta-ma!
Eram atat de afectat de suferinta lui Jason, incat as fi fost in stare sa-i ofer un deget de-al meu. Am decis sa risc - insa cu o conditie:
- Trebuie sa te lasi de fumat, i-am spus. In primul rand, pentru ca este unul dintre cele mai daunatoare lucruri pentru organism. In al doilea rand, chiar daca vom reusi sa punem degetele la loc si sa restabilim circulatia normala a sangelui, toata munca noastra se va duce de rapa daca fumezi chiar si o singura tigara, caci se va produce constrictia vaselor de sange.
Stand in camera de garda si privindu-ma, Jason a scos un pachet de tigari din buzunarul camasii. Le-a aruncat pe jos:
- Doctore, daca reusiti sa-mi puneti degetele la loc, nu am sa mai fumez niciodata. Niciodata.
L-am crezut pe cuvant.

Pe muchie de cutit

rtopezii, cum sunt numiti acesti specialisti, erau tinta tuturor ironiilor. In timpul anilor de studentie petrecuti la Scoala de Medicina Strinch, de la Universitatea Loyola din Chicago, eram satirizati si parodiati, fiind descrisi ca niste tipi corpolenti si prostovani, avand la brau o cingatoare cu scule, care dialogau in stilul: "Os rupt. Eu repar".
In ciuda ironiilor, ortopedia m-a atras. Copilarind in Oak Park, Illinois, proiectam machete, forturi si castele, si imi placea sa construiesc lucruri din nimic. La inceputul rezidentiatului, ii vorbeam mereu sotiei despre cazurile mele. Ea imi stia temerile: o greseala putea face mult rau cuiva.
L-am sunat pe doctorul Wilk si i-am prezentat cazul lui Jason, straduindu-ma mult sa-l conving sa faca operatia.
- Jason spune ca se va lasa de fumat, i-am explicat. Promite ca nu va mai pune niciodata tigara in gura.
- Asa spun toti.
A urmat o tacere care nu prevestea nimic bun. Nu mai puteam suporta.
- Doctore Wilk, Jason este tamplar. Mana dreapta ii este indispensabila. In plus, mai are si doi copii mici.
Tot nici un raspuns. De ce era atat de incapatanat?
In cele din urma, a raspuns:
- Deci chiar crezi ca trebuie sa facem implantul?
- Da, domnule.
- Si il crezi pe acest individ cand spune ca nu va mai fuma?
- Da, domnule. Il cred.
- Bine. Suna la sala de operatii si spune-mi cand e gata, ofta el.
Asemenea tuturor operatiilor de implant, si aceasta a durat enorm. Inarmati cu instrumente microchirurgicale, amandoi am stat aplecati deasupra microscopului timp de sase ore. Degetul aratator al lui Jason era mult prea vatamat pentru a fi pus la loc, insa am reusit sa le salvam pe celelalte, suturand vase de sange minuscule si nervii de la fiecare deget si refacand tendoanele. In primele trei zile dupa operatie, nu se putea da un verdict. Degetele pareau lipsite de culoare si viata. Il examinam de doua ori pe zi.
In a patra zi, degetele au inceput sa prinda o tenta roz, ceva mai sanatoasa. In cea de-a cincea, nu mai aveam nici o indoiala: implanturile reusisera. Jason si sotia lui radiau.
La zece zile dupa operatie, Jason a fost externat. Hotarasem sa continuam terapia la domiciliu si stabilisem sa ne revedem la spital intr-o saptamana.
La o zi dupa externare, am primit un telefon disperat din partea sotiei sale:
- S-a intamplat ceva. Degetele lui arata cumplit.
I-am spus sa-l aduca direct la serviciul de urgenta.
Ii asteptam. Sotia lui Jason avusese dreptate. Degetele erau reci si aproape se innegrisera. Am simtit ca mi se face rau.
- Jason, imi pare rau, am spus.
Nu a raspuns, privea in pamant cu o expresie mohorata. Deodata m-a strafulgerat un gand. Era imposibil! Sa fi fost chiar atat de inconstient?
- Jason, nu ai fumat, nu-i asa?, am soptit eu.
Nu a vrut sa raspunda.

Cu totii stiam ce insemna acest lucru. Cu cat ma gandeam mai mult la ce facuse, cu atat dezamagirea mea se transforma in furie. Cu ce fel de idiot aveam de-a face? Il prevenisem de cel putin cincizeci de ori sa nu puna tigara in gura. Orele acelea de munca, miile de dolari cheltuiti au fost de pomana. Ma temeam sa-l sun pe doctorul Wilk.
Pe parcursul urmatoarelor zece zile, Jason a fost de trei ori in sala de operatie. Nu am reusit decat sa indepartam prin taiere tesutul necrozat pana cand au ramas doar cioturile degetelor. Doctorul Wilk nu vorbea niciodata prea mult. Iar eu tot asteptam lovitura de gratie - sa imi spuna cat de naiv fusesem si cum ii irosisem timpul de pomana. Am continuat sa il ingrijesc pe Jason, insa ii aplicam si ii schimbam bandajele cu o furie rece. Aveam o atitudine care spunea: Mi-am pus obrazul pentru tine, iar tu m-ai tradat.
In cele din urma, doctorul Wilk m-a luat deoparte. Ei bine, acum mi-o va spune, m-am gandit. Sapuneala secolului.
- Mike, a spus el, cate degete ai la mana dreapta?
Siderat, am raspuns:
- Aaa, patru. In fine, cinci cu degetul mare.
- Cate degete are Jason la mana dreapta?
- Doar degetul mare.
- Atunci de ce nu incetezi sa te mai comporti ca o victima? Coboara de pe piedestal si comporta-te ca un doctor, nu ca un judecator. Da, tipul a facut o prostie. Dar medicii au obligatii numai fata de pacientii inteligenti? Scuteste-l! Va trebui sa traiasca asa tot restul vietii. A suferit destul.
Eram uimit, pierdut. Mi-a luat o vreme pana sa inteleg ca doctorul Wilk imi spunea ca o fiinta umana are nevoie de ajutorul, nu de criticile noastre.

La urmatoarea intalnire cu Jason mi-am cerut scuze pentru ca nu fusesem suficient de intelegator. La inceput, nu a raspuns. Apoi, a spus:
- Stiu ca nu mai conteaza. Acum am ramas ciung pentru tot restul vietii.
Cu falcile inclestate, mi-a aruncat o privire crancena, hotarata:
- Ma las de fumat. Nu voi mai pune tigara in gura niciodata.
Urma sa incepem ergoterapia. Aranjasem sa intre si in programul de reorientare profesionala. Era prea tarziu pentru a-i recupera mana, insa il puteam inca ajuta sa-si continue viata.
- Jason, este un pas inainte, i-am spus.
M-am intrebat daca nu cumva toate adevarurile pe care aveam sa le invat in cariera medicala urmau sa fie la fel de dure ca acesta.
Final fericit
n cel de-al treilea an de rezidentiat, intr-o garda de noapte, am primit un mesaj de la camera de garda. Un copil in varsta de cinci ani cazuse din patul lui suspendat si isi fracturase incheietura. Am oftat. Inca unul! Se parea ca in acel an Spitalul Rochester avea parte numai de copii cu fracturi la incheietura mainii. Am coborat de la sectia de ortopedie pana la camera de garda, am luat analizele si m-am dus sa examinez pacientul.
Statea in bratele tatalui sau plangand. Purta o pijama cu ratoiul Donald si tinea la piept un animal de plus care semana cu Goofy. Incheietura mainii drepte era indoita la un unghi de 45 de grade. M-am prezentat tatalui. L-am intrebat pe baietel ce se intamplase. Nu voia sa-mi raspunda si nici macar nu ma privea. Se cuibarea din ce in ce mai mult in bratele tatalui.
Eram nerabdator. Stiam ce trebuia sa fac si cat avea sa dureze. Aveam de lucru. Asa ca am renuntat rapid la conversatia cu baiatul si i-am chemat de urgenta pe cei de la radiografie.
Peste cinci minute, a aparut radiologul, o femeie. S-a ghemuit langa baiat:
- Of, Danny, a spus ea. Te-ai lovit la brat, dragule?
In timp ce se uita la ea, ochii copilului se umpleau de lacrimi:
- Am cazut din pat.
- Of, saracutul de tine, zise ea, mangaindu-l pe obraz. O sa-ti fotografiez manuta, iar pe urma doctorul asta dragut o sa ti-o repare. Vrei sa-i fac o poza si lui Goofy?
Danny incuviinta din cap.
Stateam intr-un colt intrebandu-ma de ce copilul era dispus sa vorbeasca cu radiologul si nu cu doctorul. In timp ce femeia isi continua sporovaiala, mi se parea ca ne pierdem timpul. In fine, ea a pornit aparatul si a facut radiografiile. Apoi l-a asezat pe Goofy pe o caseta si l-a fotografiat si pe el.

In asteptarea rezultatului, am aranjat ca baiatul sa fie trimis in sala de operatii si am chemat-o pe Bonnie, rezidentul anestezist. Apoi l-am sunat pe specialistul in ghipsuri, John "Ski" Kowalski.
Radiografia arata o fractura extrem de grava, dar pe copil nu il interesa. Se zgaia la palida silueta gri a lui Goofy, care se proiecta pe fundalul filmului negru. Le-am comunicat parintilor ca va trebui sa scurtam oasele. Era nevoie de anestezie totala.
- Nu cred ca va trebui sa operez, am spus. De obicei, pot sa asez oasele la loc, iar apoi sa le pun in ghips.
L-am transportat pe Danny intr-o camera special amenjata si a trebuit sa asteptam cincisprezece minute pentru ca anestezia sa-si faca efectul. Ski, tacut si competent ca de obicei, a adus caruciorul cu ghips si a inceput sa aleaga materialele pe care urma sa le folosim. Dupa ce Bonnie a reusit sa il adoarma pe copil, a dat din cap, spunandu-mi ca pot incepe lucrul.
- Bun, Ski, am spus. Stii ce trebuie sa faci.
Am indoit cotul copilului la un unghi de 90 de grade. Ski tinea bratul, iar eu am tras puternic mana, intinzand fractura. Apoi am largit locul atat cat sa-mi pot strecura degetul mare de la mana stanga. Am ridicat partea superioara a fracturii deasupra celei inferioare si am impins cele doua parti, unindu-le. Am auzit un trosnet in momentul cand oasele si-au reluat pozitia initiala.

Operatia a fost perfecta. Devenisem expert. Acesta era motivul pentru care ma aflam aici, nu? Acum nu mai trebuia decat sa fixez ghipsul micutului.
- Esti ca nou, pustiule.
Ski ii tinea bratul in timp ce eu incepusem sa-l fixez in ghips. Deodata am observat un tatuaj albastru la baza uniformei lui Ski.
- Auzi, Ski, de la ce vine 28?, l-am intrebat, aratand spre tatuajul lui.
- De la regimentul 28 Infanterie. Am fost infirmier in Vietnam.
Ski nu pomenise niciodata despre asta.
In timp ce fixam ghipsul, Ski mi-a povestit aventurile lui din Vietnam:
- Era infernul pe pamant, doctore. Am vazut o gramada de oameni arzand, sarind in aer si facuti bucati. Imi petreceam fiecare zi bandajand si aplicand atele. Dupa o vreme, a devenit o treaba mecanica. Nici nu voiam sa ma gandesc la ceea ce faceam. Voiam doar sa termin si sa ma duc acasa.
- Da, stiu ce vrei sa spui, am murmurat.
- Insa ma inselam, doctore, a adaugat repede Ski. Uitasem de bietii oameni care erau impuscati fara motiv. In cele din urma, am inteles ca acei tineri nu aveau nevoie numai de munca, ci si de compasiunea mea. Nu era vorba numai despre bandajarea ranilor, tot asa cum nici in seara asta nu e vorba numai despre punerea unor oase la locul lor.

In timp ce mainile imi alunecau pe ghipsul baiatului, finalizand procedura, gandurile nu-mi dadeau pace. Bineinteles ca este vorba despre reducerea fracturii. Nu pentru asta a fost adus baiatul la camera de garda?
Apoi mi-am dat seama. Sunt un prost. Am pierdut exact esentialul, mi-am spus. Ski se intreba probabil ce se intamplase cu Doctorul Eficienta, care statea acolo mangaind ghipsul uscat in loc sa il zoreasca pe radiolog sa ii aduca rezultatele. Priveam tacut in timp ce Ski potrivea bratul baiatului pentru o noua radiografie, verificand fractura ca nu cumva sa se disloce.
Ma luase valul si incepusem sa muncesc automat, uitand exact aspectul cel mai important al meseriei de medic. Ma lasasem dominat de pragmatism. Pana si radiologul stia sa-i arate unui copil ranit ca ii pasa de el. Eu nu stiusem decat sa-l grabesc pe baiat si sa trec la rezolvarea celorlalte treburi de pe agenda de lucru.
Radiografiile au sosit in cinci minute. Ski le-a fixat la negatoscop.
- Reusita operatie, doctore, ca de obicei, a spus Ski.
De ce, oare, nu observasem ironia din vocea sa pana atunci?
- Il poti trezi, Bonnie, i-am soptit anestezistei. Cand Danny a inceput sa se dezmeticeasca, l-am transportat in salonul postoperator. L-am luat pe Goofy si i-am infasurat o mica bucata de ghips in jurul bratului. Am taiat o fasie subtire de tifon si i-am legat-o de gat.
- Nu te teme, Danny, i-am spus cand a deschis ochii, privind speriat in jur. Gata! Bratul tau este in regula. Uite, l-am vindecat si pe Goofy!
Si-a intins bratul sanatos si l-a luat pe Goofy.
- Vreau la mama!, a spus, iar buzele ii tremurau.
- Esti ca nou, pustiule, i-am repetat. Tu si Goofy puteti merge acasa.
Am luat fisa si m-am uitat la numele lui. Oestmann, Daniel, din Byron, Minnesota. Nici macar nu ii stiusem numele intreg. Mi-am sters ghipsul uscat de pe brat, am luat radiografiile si m-am dus sa-i vad pe parinti.
- Buna ziua, domnule Oestmann, buna ziua, doamna Oestmann, le-am spus. Danny este bine. Totul a mers cum trebuie. Am pus oasele la loc. Cred ca il puteti lua acasa in seara asta.
- A trebuit sa-l operati?, a intrebat tatal.
- Nu, domnule. Am reusit sa punem osul la loc fara sa deschidem.
Parintii radiau de bucurie. Cand incetasem sa mai observ asemenea lucruri? Cand devenisem atat de nerabdator sa transmit rezultatele si sa plec?
- Va rog, luati loc, am continuat, aratand spre canapeaua din spatele lor. Am stat de vorba cu familia Oestmann timp de un sfert de ora. Mi-au spus ca mai aveau inca doi copii, unul de zece ani, altul de doisprezece.
- Deci Danny este mezinul, nu?, l-am intrebat pe domnul Oestmann.
- Da, domnule doctor, a raspuns domnul Oestmann inainte ca sotia sa poata rosti vreun cuvant. Nancy are impresia ca pamantul se invarte in jurul lui.
Ea a zambit timid.
Le-am explicat la ce sa fie atenti cu Danny, i-am sfatuit sa-i mai faca o radiografie si i-am rugat sa ma sune daca apare vreo problema. Am aranjat sa le dea voie sa-l vada pe baiat. S-au ridicat si mi-au strans mana.
- Va multumim din suflet, domnule doctor, a spus domnul Oestmann.
Mi-am luat ramas-bun. In noaptea aceea am invatat ceva cu adevarat important. Cand am terminat de vorbit cu asistentele, m-am gandit ca exista o persoana careia trebuia sa-i multumesc.

Promisiuni respectate

Dintre toti pacientii pe care i-am avut in cel de-al patrulea an de rezidentiat, pe Sarah Berenson am jurat sa n-o uit niciodata. Am cunoscut-o in timpul stagiului de la oncologie ortopedica. Avea 18 ani si urma sa moara daca nu o ajutam. Avea un osteosarcom in partea stanga a pelvisului - o tumora care putea fi periculoasa, dupa cum ii spusese doctorul ei de familie din Los Angeles. Bill Kramer, chirurgul-sef, si cu mine urma sa o anuntam ca unica ei speranta era o operatie drastica, hemipelvectomia: extirparea piciorului, impreuna cu o parte din pelvis.
Sarah radia inocenta si incredere. Aceasta este Clinica Mayo. Voi ma veti vindeca, spuneau ochii ei. Ne multumea chiar inainte sa facem ceva. O parte din mine se bucura, ii placea sa i se multumeasca. Era o recunoastere a puterii si talentului nostru. Insa eram si nelinistit. Increderea ei plana ca o povara asupra noastra, o povara pe care nu eram siguri ca o putem sustine. Stiam statisticile. Cum cancerul lui Sarah era destul de avansat, se putea estima ca sansa ei de supravietuire in urmatorii cinci ani se situa sub 5%.
Dar am preferat sa imi imaginez ca ma imbratiseaza si lacrimile i se preling pe gatul meu, in timp ce imi multumeste ca i-am salvat viata. Voiam sa o vindec. Cancerul era marea primejdie gata sa inghita aceasta faptura frumoasa, iar eu aveam sa fiu salvatorul ei. Ma certam, in gand, cu boala: O vrei pe Sarah? Ei bine, va trebui sa ai de-a face cu mine mai intai.

In noaptea dinaintea operatiei, m-am oprit in salonul ei. Statea in pat, cu parul blond rasfirat pe perna. Privirea i s-a insufletit cand m-a vazut. Am intrebat-o cum se simtea.
- Bine, mi-a raspuns.
I-am dat obisnuitele instructiuni dinaintea operatiei. I-am spus sa nu bea si sa nu manance nimic dupa miezul noptii. Apoi, observand un cartonas in fata ei, am intrebat-o ce era. Mi-a aratat ca scrisese, cu o caligrafie frumoasa, feminina, Hemipelvectomie. Mi-am amintit ca ma intrebase mai devreme cum se numea operatia si o vazusem ca isi noteaza cuvantul.
- Puteti sa-mi spuneti din nou ce inseamna?, m-a intrebat.
Am incercat sa ma port firesc:
- Hemi vine din greaca si inseamna "jumatate". Ectomie inseamna "extirpare". Asa ca hemipelvectomie inseamna "extirparea pelvisului".
Sarah s-a incruntat:
- Dar credeam ca urma sa-mi extirpati... piciorul.
- Da, asa e, Sarah. Jumatate din pelvis si piciorul.
Tacu o vreme. Apoi ma intreba:
- O sa ma doara rau?
- Nu o sa simti nimic in timpul operatiei, pentru ca o sa fii adormita. Dar majoritatea pacientilor au dureri dupa aceea.
Taci, prostule! Nu esti expert. Nu ai mai vazut o hemipelvectomie pana acum, am strigat in sinea mea. In cele din urma, i-am spus:
- Sarah, am... Ei bine, am sa fac tot ce imi sta in putere pentru tine.
Mi-a zambit bland:
- Stiu ca asa veti face. Multumesc.
Eram la Clinica Mayo. O vom salva. In ziua urmatoare, infirmierul a venit sa o ia la ora sase dimineata.
MultA sudoare
a usa salii de asteptare, tatal lui Sarah s-a aplecat si a sarutat-o pe obraz. Mama ei s-a apropiat, cu ochii plini de lacrimi. Au incercat sa se imbratiseze.
- Te iubesc, Sarah, i-a spus.
- Si eu te iubesc, mama.

Infirmierul a impins patul lui Sarah prin usile batante. L-am ajutat sa o duca intr-un colt, unde i-am prezentat-o pe Luella, care urma sa o pregateasca pentru operatie. In timp ce asistenta ii fixa perfuzia cu antibiotic, Luella ii explica cum avea sa-i dezinfecteze si sa-i pregateasca piciorul si pelvisul. Draperia era trasa si au ramas in spatele ei cateva momente.
- Asta e. Totul e gata, spuse Luella.
A invelit-o pe Sarah cu o patura pana la barbie si a tras la loc draperia.
A venit apoi un anestezist, care i-a vorbit lui Sarah despre operatie. I-a spus ca, dupa ce adoarme, ii va pune in gura un tub pentru respiratie. De asemenea, i-a spus ca s-ar putea sa i se faca o transfuzie de sange. Sarah statea linistita, urmarind asistentele cum se agita printre ceilalti pacienti.
- Ai mancat sau ai baut ceva dupa miezul noptii?, am intrebat-o.
A clatinat din cap ca nu.
- Bine, atunci a venit momentul.
Cand am intrat in sala de operatie, mi-am pus pe fata masca. Am tras patul lui Sarah langa masa de operatie si am mutat-o, cu ajutorul asistentelor. La contactul cu suprafata rece, Sarah a scos un suspin scurt.
Lateralele patului au fost coborate, iar Sarah si-a sprijinit mainile pe ele. Anestezistul i-a infasurat manseta tensiometrului pe bratul drept, in timp ce una dintre asistente ii fixa perfuzia pe cel stang. O alta asistenta a revenit, aducand mai multe paturi.
Curand, am vazut cum ochii lui Sarah se incetoseaza.
- Ti-am pus doar ceva in perfuzie ca sa te relaxeze, a spus anestezistul.
- Ti-e frig, Sarah?, am intrebat-o si am invelit-o pana la barbie.
- Va rog…, spuse ea cu voce slaba si ragusita.
Ochii i se umplura de lacrimi. Incerca sa se ridice:
- Va rog, nu...
Cum anestezia isi facea efectul, cazu la loc si inchise ochii.
- Nu-ti fie teama, Sarah, i-am spus. O sa avem grija de tine.
Anestezistul a indemnat-o sa respire adanc, profund. Bill Kramer, chirurgul-sef, si cu mine am intors-o pe partea dreapta si am pregatit zona de la spate pana la genunchi. Am acoperit toata suprafata cu fese sterile, cu exceptia piciorului stang. Bill a marcat zona de incizat, apoi a intins mana:
- Bisturiu!

"Ca un milionar"

In permanenta puneam cleme, cauterizam si fixam pense chirurgicale. In timp ce operatia avansa, Bill si anestezistul se consultau, hotarand cand sa administreze urmatoarea doza de sange sau plasma.
Peste cateva ore am inceput sa separam piciorul de corp. Mai aveam mult de lucru. Cati nervi sacrali puteam salva? Care era cea mai buna metoda de a sutura pielea? Ce sa lasam si ce sa extirpam? Cand am fixat ultima drena si am facut ultima sutura, era deja dupa-amiaza. Sarah avea tensiunea stabila. I se administrasera 18 unitati de sange. Se comportase foarte bine.
Adevarul, pe care am incercat sa-l ascundem sub straturile de fese chirurgicale sterile, era chiar sub ochii nostri: Sarah nu mai avea un picior. Sub abdomen, pe partea stanga, era o dara lunga de suturi si mai jos - nimic.
Bill a plecat sa vorbeasca cu familia, iar eu am bandajat-o. Am mutat-o pe Sarah de pe masa de operatie pe targa cu rotile. Pielea ii era rece si palida. Asistentele au acoperit-o cu paturi si am dus-o la reanimare.
Evolutia lui Sarah dupa operatie a fost furtunoasa. A facut febra timp de patru zile si a trebuit sa fie examinata de un urolog. Era o minune de fata. Ne multumea intruna pentru tot ce faceam. Era la fel de senina si increzatoare ca intotdeauna. Nu puteam intelege aceasta atitudine. Daca eu mi-as fi pierdut piciorul, as fi fost de neconsolat. Nu as mai fi putut rade vreodata. As fi urmat sfatul nevestei lui Iov: sa-l blestem pe Dumnezeu si sa mor. Doream din tot sufletul sa o intreb pe Sarah despre toate astea, dar nu stiam cum.
Asa ca m-am apropiat de Annie Cheevers, asistenta lui Sarah, care ajunsese sa-i fie ca o sora mai mare.
- Bineinteles ca vorbim despre asta, mi-a spus Annie. Ii pare rau de pierderea piciorului. Cu toate astea, spune ca operatia a facut-o sa se simta ca un milionar care a pierdut o mie de dolari: este trist, dar nu e sfarsitul lumii.
Am fost incantat cand Sarah s-a ridicat si a facut primii pasi sovaitori cu ajutorul carjelor, la cateva zile dupa operatie. Era palida si tremura, ne privea cautand incurajare. Dar se ridicase. Mergea.
Peste o saptamana, am batut la usa ei si am auzit vocea lui Annie:
- O clipa!
Am ramas acolo, privind draperia din jurul patului. Sarah va pleca acasa curand. Se va intoarce peste doua saptamani pentru un examen postoperator, apoi va incepe chimioterapia. Indiferent ce i s-ar intampla in viata, eram sigur ca va sti sa fie fericita. Asta am invatat eu de la aceasta fata.
Annie a dat la o parte draperia, facand semn inspre Sarah.
- Priviti!
Sarah statea pe marginea patului zambind. Annie o ajutase sa se spele, sa se coafeze si sa se machieze. Arata uluitor. M-am holbat la ea.
- Sarah, cred ca ii place, rase Annie.
- Sarah, arati... bine, am spus eu, rosind.
- Bine? Doar atat puteti spune? Arata "bine"?, se indigna Annie.
- Eu... aaa... Arati chiar foarte dragut, vreau sa zic...
Au ras amandoua.
Dupa cateva zile, Sarah a fost externata. M-a imbratisat si mi-a multumit pentru ca am salvat-o. Sosise momentul la care visasem atat. Nu mai stiam ce sa spun. Noi, doctorii, ii amputasem piciorul. Cu toate acestea, incepusem sa inteleg ca exista anumite lucruri - ca speranta, optimismul si increderea neclintita - pe care bisturiul nu le va putea "amputa" niciodata.

Astazi, dupa ce a lucrat ca rezident-sef la sectia de ortopedie a Clinicii Mayo din statul Minnesota, Michael Collins isi continua activitatea in Illinois, SUA.</p>

Vote it up
287
Ți-a plăcut acest articol?Voteaza