Interviu cu Charlotte Gainsbourg

La 40 de ani, actrita se destainuie in exclusivitate revistei Reader’s Digest si spune ca nu este dureros sa imbatranesti
 
<p>
Este fiica unuia dintre pionierii muzicii pop franceze, Serge Gainsbourg, si a muzei sale britanice, Jane Birkin. Joaca in filme de arta (cum ar fi “Melancholia”, pentru care a fost nominalizata, in 2011, la categoria cea mai buna actrita, in cadrul Premiilor Academiei Europene de Film), interpreteaza o muzica excentrica, indie-pop (pe albumul “Stage Whisper”) si a dat nastere celui de-al treilea copil, cu doar cateva luni in urma. Si, mai mult decat atat, e idolul francezilor. Bun venit in lumea lui Charlotte Gainsbourg, o femeie careia i-a trebuit mult timp sa invete cum sa fie, pur si simplu, ea insasi. Iata ce ne-a marturisit talentata actrita de 40 de ani, intr-un interviu luat la Paris.

Reader’s Digest: Charlotte, cum te simti acum, cand ai implinit 40 de ani?
Charlotte Gainsbourg: Faptul ca am nascut chiar cu o saptamana inainte sa implinesc 40 de ani a fost de mare ajutor (rade). Nu m-am mai gandit la varsta – pur si simplu nu mi-a mai pasat. Pe la 30 de ani imi spuneam: Doamne, de-acum merg spre 40. Ma apasa ca o povara pe umeri. Acum, ca am ajuns acolo, am inceput sa ma gandesc ca ma apropii de 50, dar o fac cu zambetul pe buze.

RD: De 20 de ani, ai o relatie fericita. Cum de nu te-ai decis sa faci „pasul cel mare“?
Gainsbourg: Sunt superstitioasa in privinta casatoriei. Poate si pentru ca nu am printre apropiati un model de cuplu care sa se fi casatorit si sa ramana unit. Eu si Yvan (Attal) traim asa. Si avem o viata frumoasa.

RD: Cum e sa fii mama unui adolescent de 14 ani, peste care dau buzna hormonii?
Gainsbourg: Am fost un pic speriata de asta. Schimbarea e uriasa si se petrece atat de repede... Dar, in acelasi timp, e foarte distractiv, pentru ca el e foarte amuzant.

RD: Te recunosti in ceea ce traieste el acum?
Gainsbourg: Este baiat, asa ca eu nu am resimtit aceleasi schimbari hormonale ca el. Descopar acum cum este.

RD: Le-ai da voie copiilor tai sa-si construiasca o cariera in showbiz?
Gainsbourg: Oh, da! Pentru ca imi dau seama cata libertate mi-a fost data mie, inca de cand eram foarte tanara. Parintii mei aveau incredere in oamenii cu care lucram si in mine. Pe atunci era altfel decat azi. Tata m-a invitat sa colaboram la Lemon Incest. Desi melodia insemna o mare provocare pentru mine, tata era grozav si m-a facut sa ma simt, in acelasi timp, ocrotita. Astazi,
mi-ar fi teama pentru copiii mei. Oamenii se infurie mai repede in zilele noastre.

RD: „Lemon Incest“ a fost lansat in 1984. Ar fi la fel de socant acest cantec daca ar fi lansat azi?
Gainsbourg: Cred ca ar fi si mai socant azi. Oamenii nu sunt capabili sa priveasca aceasta chestiune cu un pic de umor. Si ii inteleg. Dar tata a fost foarte atent cu versurile. Nu lua in ras incestul. Dar, sigur, se distra cu cuvintele. E un joc de cuvinte acolo. Nu se putea abtine sa nu foloseasca asta.

RD: In 2011 s-au implinit 20 de ani de la moartea tatalui tau. E adevarat ca ai plecat din Franta cand a fost comemorat?
Gainsbourg: Nu am facut-o voit, dar, cand mi s-a propus sa filmez un videoclip in Los Angeles, nu am putut sa ratez aceasta ocazie. De fapt, nu as putea celebra moartea tatalui meu. Dar sunt foarte fericita ca oamenii o fac – e bine ca nu l-au uitat.

RD: Ce vei face cu casa lui din Rue de Verneuil? Gurile rele spun ca ai vrut sa o transformi in muzeu, dar oficialitatile din Paris te-au refuzat.
Gainsbourg: Nu, nu. M-am straduit 18 ani pana cand s-a intamplat ceva concret. Jean Nouvel, un arhitect minunat, a fost interesat de proiect. Mergea bine. Dar, apoi, eu am fost cea care a dat inapoi. Mi-am dat seama ca nu voiam sa se intample asta. Atunci se facea un film despre tata. Mai era si o expozitie dedicata lui. Si am simtit nevoia de putina intimitate, sa mai ramana ceva care sa fie numai al nostru. Eu nu pot nici macar sa merg la mormantul lui, pentru ca mereu sunt alti oameni acolo. Casa lui a ramas singurul loc unde pot sa merg doar eu, e ca un mormant – unul foarte mare (rade). Si casa o pastrez asa cum era inainte. E un sentiment ciudat... Cateodata imi doresc sa cada o bomba si s-o arunce-n aer, pentru ca asta sa ma ajute in sfarsit sa merg mai departe.

</p>
Vote it up
197
Ți-a plăcut acest articol?Voteaza