Inotand cu piranha

  Infamii pesti chiar sunt mancatori de oameni sau victime ale exagerarii? 
 

Reporterul Robert Kiener a calatorit prin padurea amazoniana pentru a afla pe pielea lui. 

 

Pe masura ce barca noastra ingusta si lunga de patru metri se leagana usor pe apa in inima padurii amazoniene, ghidul meu, Enrique Sanchez, imi tine o lectie practica despre cum se prinde cel mai de temut peste din lume – faimosul piranha cu burta rosie – si ruda lui mai voluminoasa, piranha negru. Cunoscuti in unele zone ca „mancatorii de oameni“, acesti carnivori de apa dulce se pare ca vaneaza in haita si isi devoreaza prada imbucatura cu imbucatura, smulgand carnea cu dintii lor ascutiti, ca de ferastrau.

E pranzul si temperatura a depasit 32 de grade Celsius. Soarele ecuatorial ne bate in cap in timp ce-l ascult pe ghidul veteran in varsta de 59 de ani. O pereche de papagali in culorile curcubeului zboara zgomotos pe deasupra, iar palmierii padurii ecuatoriale prind viata de la scandalul pe care-l fac maimutele-paianjen. In apropiere sta de paza un batlan cu picioare lungi si gat alb.

– Inainte sa arunci undita, trebuie sa lovesti suprafata asa. Asta le atrage atentia pestilor piranha. Cred ca e un animal care se ineaca – prada usoara, spune Enrique in timp ce loveste zgomotos apa cu varful prajinii sale de bambus.

Batlanul isi ia zborul.

Imitandu-l pe Enrique, lovesc si eu apa cu prajina de bambus de vreo 1,2 metri lungime, apoi o arunc in apa cu momeala din carne de vita cruda. Musca aproape imediat.

– Am prins unul!, strig entuziasmat in timp ce ridic rapid prajina, asa cum m-a invatat Enrique.

Dar nu am decat un carlig gol la capat. Cubul de carne insangerata cu latura de 1,3 centimetri a disparut.

In timp ce atasez o noua momeala, Enrique prinde rapid un piranha cu burta rosie grasut, pe care il arunca in barca. La fel si conducatorul de barca, Renato, un localnic ribeirinho („locuitor de pe rau“), care e si pescar expert. Curand, pestele musca de fiecare data cand aruncam in apa unditele improvizate si prindem piranha unul dupa altul. Doar suntem pe Lacul Piranha.

Momeala din carne cruda de vita e ca un magnet pentru pesti, care au un sistem senzorial atat de fin, incat pot detecta sangele de la zeci de metri distanta. Imi imaginez ca sub oglinda calma a lacului se desfasoara o frenezie de hranire de tipul celor care se creeaza printre rechini.

Si ce dinti! Tinand in mana dreapta un peste de vreo 25 de centimetri lungime si un kilogram si ceva, Enrique imi prezinta partea serioasa a mult-temutului pradator. Cele doua randuri de dinti, de sus si de jos, se intrepatrund si sunt ascutiti ca lama si de peste sase milimetri lungime. Arata ca o cursa pentru ursi. In timp ce-mi vara piranha pe sub nas, imi zice:

– Ia uite ce dinti!

CA SA AJUNG la acest lac indepartat, m-am imbarcat la un zbor spre Manaus, capitala statului Amazonas din nordul Braziliei, cunoscuta ca „Poarta spre Amazon“ si l-am angajat pe Enrique sa ma duca la pescuit de piranha. Ne-a luat aproape o zi de calatorie dura pana sa ajungem la Lacul Piranha, situat la peste 100 de kilometri spre sud. 

O barca-taxi cu motor ne-a purtat peste maretul si namolosul fluviu Amazon catre aglomerata si decrepita asezare portuara Careiro da Varzea. Pravaliile simple, facute din lemn, si casele erau toate sprijinite pe piloti de lemn. Cateva de la marginea fluviului erau plutitoare. Enrique mi-a explicat de ce: „Amazonul creste si se retrage cu aproximativ 12 metri de-a lungul anului. In sezonul ploios, fluviul inunda acest teren si o mare parte din padure“.

Am mers cu un autobuz Volkswagen pe un drum asfaltat cu doua benzi, trecand pe langa ferme de vaci infiintate pe teren defrisat. Mirosul de balegar atarna greu in aerul umed. Asfaltul a lasat loc curand unui drum forestier de pamant rosu, plin de denivelari si noroi, presarat ici-colo cu casute din lemn ale caror rezidenti supravietuiesc din cultivarea de banane, fructe si peste. Imparteam drumul cu cate un car cu boi care se misca cu viteza melcului si cu tarani pe bicicleta.

La finalul acestei calatorii care ne-a zdruncinat pana-n maduva oaselor, am ajuns la o cabanuta construita pe piloti langa Raul Mamori. Nici macar mici ferme nu mai erau acolo.

– Bun venit in padurea amazoniana!, imi spune Enrique.

Ne-am imbarcat pe un vas din metal de 4,3 metri lungime, cu motor atasat la oglinda pupei, si curand ne-am trezit brazdand Raul Mamori, de culoarea cafelei.

Sa mergi cu barca printr-o padure inundata e ca si cum te-ai intoarce in timp. Tarmul era plin de copaci impunatori, cativa apartinand celor peste 16.000 de specii care dau acestei indepartate zone a Globului renumele de „Plamanii lumii“. Dupa o ora de navigare, am ajuns la adapostul Amazon Turtle Lodge, unul din cele mai bune locuri unde poti admira piranha.

CONFORM expertilor, pestii piranha au o muscatura remarcabil de puternica, mai ales prin comparatie cu statura lor mica: majoritatea au pana in 30 de centimetri lungime. Un studiu recent a demonstrat ca pestii piranha negri exercita prin muscatura o forta echivalenta cu de 30 de ori greutatea lor corporala. Niciun animal nu mai atinge astfel de performante, nici macar marele rechin alb. Chiar si puternicul aligator american paleste prin comparatie. Muscatura de piranha e de trei ori mai puternica decat a unui aligator de dimensiuni similare.

Pe langa falcile puternice, dintii lor par planificati pentru felierea si tocarea prazii. Dintii triunghiulari de sus se potrivesc perfect in golurile dintre cei de jos. Dupa cum observa un scriitor: „Falcile puternice completeaza arsenalul, inclestandu-se rapid si continuu, ceea ce le permite sa curete carnea de pe os ca un ferastrau electric“.

Desi de-a lungul anilor au fost cateva relatari despre oameni ucisi de piranha, niciuna nu a putut fi verificata. Steve Huskey, profesor asociat de biologie la Universitatea Western Kentucky si cercetator al pestilor piranha, calatoreste frecvent pe Amazon si da vina pe Hollywood pentru reputatia de mancatori de oameni castigata de aceste fapturi. In aceste filme, nefericitele victime sunt ciumpavite bucata cu bucata de bancuri de piranha lacomi si pradatori.

„Mai ales din cauza Hollywoodului, pestii piranha au o reputatie oribila si nemeritata“, imi spune Huskey. „Te pot uide? Da. Te pot rani? Da. Trebuie sa-i respecti. Dar nu sunt mancatorii de oameni la care lumea se asteapta.“

Veteranul ghid de pescuit pe Amazon Paul Reiss il aproba: „Mai degraba se sperie ei de tine“.

Enrique are numai respect pentru micii pesti puternici si de luptatori. Isi ridica aratatorul si-mi arata o cicatrice urata de vreo patru centimetri imprejurul acestuia. „M-a muscat tare un piranha cu burta rosie, pana la os, in timp ce-l ridicam sa-l arat cuiva“, mi-a explicat experimentatul ghid peruvian.

„Ce este cu adevarat uimitor e ca prinsesem acel peste cu 20 minute mai devreme si zacea de atunci pe fundul barcii, fara apa. Si inca a mai avut puterea aproape sa ma lase fara deget. Piranha lupta pana la capat“.

Majoritatea pescarilor locali cu care am vobit aveau cate o poveste cu o muscatura de piranha. Unul, Alipio Gomes, si-a ridicat inlearul de la mana stanga. Partea de sus lipsea. Pescuise si tocmai scotea un piranha din carlig cand acesta i-a smuls cam 2,5 centimetri de carne, cu os cu tot.

Nimic din toate acestea nu ii surprinde pe expertii cu care am vorbit. Huskey spune ca piranha au fost nevoiti sa se adapteze la o apa in care oxigenul e rarefiat, rezultat al scaderii drastice a apei dulci a fluviului pe parcursul anului, pe portiunea care trece prin padurea ecuatoriala. „Pe masura ce scade nivelul apei, acestia trebuie sa se lupte pentru hrana, pentru spatiu si pentru oxigen. Sunt niste tipi duri“.

Intr-adevar, in sezonul in care nivelul apelor scade, de obicei in noiembrie, pestii piranha devin mai periculosi. Cand sunt prinsi in baltoace, pot muri de foame la modul propriu. Daca un animal, mai ales ranit sau infirm, se aventureaza pana la o astfel de baltoaca, poate isca un atac furios pentru hrana din partea lor.

PE LA AMIAZA, aerul umed, plin de vapori, atarna greu in timp ce soarele ne loveste in moalele capului. Tricoul meu e lac de apa de la transpiratie si imi sterg broboanele de sudoare de pe frunte. Ultimul nostru loc de pescuit, aproape de marginea lacului si de un petic larg de iarba cana brava, colcaie de piranha.

Pestii musca. Chiar daca arata de speriat, acum stiu ca e vorba doar de proasta reputatie. Toata lumea cu care am vorbit inainte sa vin aici – pescari amatori si profesionisti, biologi marini, profesori universitari – mi-au spus cam acelasi lucru: sa nu cred in povestile de groaza.

Privind peste suprafata lacului calm, imi amintesc ce mi-a spus ghidul de pescuit pe Amazon Paul Reiss cand l-am intrebat daca poti inota in siguranta printre piranha: „Ai grija numai sa nu sangerezi. Altfel o sa creada ca esti un animal ranit si te vor musca. Am pierdut cativa clienti asa!“, a mai glumit el. Cel putin asa cred. Ca a glumit.

Il intreb pe Enrique:

– Ce-ai spune daca ti-as zice ca vreau sa inot printre piranha?

Il las paf. Ii spune lui Renato ca vreau sa fac o baie. Amandoi par ingrijorati. Desi localnicii nu considera pestii piranha ca mancatori de oameni, nici nu se avanta sa inoate cu ei. „Au o muscatura tare pacatoasa“, zice Enrique, brusc serios. Imi arata aratatorul lui, ca sa nu uit.

Renato scoate cu atentie un piranha mic din carlig si il arunca inapoi in lacul calm si neted ca o oglinda. Enrique ma intreaba: „Ai observat ca toti piranha prinsi azi au aripioarele muscate? Asta dovedeste ca le place sa se muste unii pe altii. Poate o sa le placa si de tine“.

Am adus o franghie de vreo sase metri lungime, pe care vreau sa mi-o leg in jurul mijlocului pentru ca Enrique sa ma traga din lac daca apar probleme. In timp ce-mi incolacesc franghia in jurul mijlocului, ma gandesc la imaginile publicitare care anuntau filmul Piranha: „Cand piranha mancatori de carne vie scapa accidental in apele unei statiuni de vara, turistii devin masa lor“.

Dar am ajuns prea departe ca sa mai dau inapoi. Cand ma ridic in picioare si ii dau lui Enrique franghia, acesta ma intreaba cu ochi mari:

– Chiar ai de gand sa faci asta?

Fulgerator, ajung in apa, langa barca. Simt apa rece pe piele, invioratoare dupa caldura soarelui. Dar, in timp ce incep sa calc apa, Enrique imi spune sa ma opresc. Nu e o idee prea buna sa bati apa in mijlocul unui banc de piranha, zice el. Simt ceva care imi atinge piciorul. Si din nou.

Ma tin de latura barcii, care incepe sa pluteasca in deriva spre iarba deasa. Nu-i a buna. Pe langa piranha, acolo sunt si pisici de mare, tipari electrici si caimani, aligatorii sudamericani, care-si fac veacul asteptand sa le pice ceva. Enrique striga la Renato sa vasleasca repede mai departe.

Desi sunt doar de cateva minute in apa, ceva imi spune sa ma refugiez inapoi, in barca. Ma ridic pe o parte a barcii si ma asez, spre marea usurare a lui Enrique.

– Pareai cu adevarat ingrijorat, ii spun. De ce ?

– Daca erai muscat, toti piranha ar fi simtit sangele si ar fi venit dupa tine.

– Muscat? De ce?

– De caimanul de un metru si ceva lungime pe care l-am vazut iesind din desisul de cana brava si venind spre tine chiar inainte sa te urci inapoi in barca.

IN SEARA ACEEA, intorsi la cabana, Enrique, Renato si cu mine mancam la cina niste piranha cu burta rosie si negri pe care i-am prins de curand. Pe unii i-am pregatit la gratar, cu altii am facut o supa gustoasa, caldeirada, plina de legume locale. Prefer supa: pestele din ea e mai fraged si mai dulce decat cel facut la gratar. Si iata ironia mesei: musc din pestele care ar fi putut sa ma muste.

Piranha este gustos, dar plin de oase. Iau o imbucatura de piranha negru si un oscior imi ramane in gat, asa ca ma inec. Dupa ce-mi trece, Enrique imi reaminteste:

– Ce ti-am zis eu ca piranha lupta pana la capat!

 

Vote it up
222
Ți-a plăcut acest articol?Voteaza