Infern pe roti

Trei femei intr-o masina aflata pe o sosea in panta. Brusc, apar flacari, iar frana nu mai functioneaza.
 

Cine le va scoate la timp din capcana?

Melanie, Bettina si Alexandra abia asteapta sa se intoarca acasa. E 17 aprilie 2013 si toate trei se intorc de la o sesiune de training de mai multe zile, care avusese loc in orasul Giessen din centrul Germaniei. Este imediat dupa pranz, soarele straluceste, pe cer sunt doar cativa nori pufosi, iar termometrul tocmai a depasit marcajul de 20 de grade Celsius. Toate trei lucreaza la departamentul de marketing direct al unei firme care vinde cosmetice si detergenti si se cunosc de ani de zile. In ultimele cateva zile se dedicasera cu totul unui produs nou lansat, dar acum gandurile lor se indreapta spre familie. Toate trei locuiesc in vecinatatea orasului Freiburg, din sudul Germaniei si fiecare au cate doi copii, cu varste cuprinse intre trei si unsprezece ani. Dupa-amiaza se scurge, se face 16:45, iar ele se afla pe autostrada A5, aproape de Karlsruhe. Au strabatut 200 de kilometri si mai au vreo 130.
– Abia astept sa ajung acasa spune Melanie Augustin, de 31 de ani, de la volanului masinii ei albastre Renault Grand Scenic, in timp ce la radio se aude muzica usoara.
– Daaa, zice ranjind sarcastic si Alexandra Danneger, de 43 de ani. Dar sa vezi ce munca ne asteapta. Asa se intampla mereu cand lipsesti cateva zile.
Bettina Zink, de 31 de ani, le povesteste de planurile ei de vacanta.
– Cel mai important este sa fii cat mai departe de toate, incheie ea, si da radioul putin mai tare.
Intr-o ora si jumatate vor fi acasa.
Brusc, ceva pare in neregula cu GPS-ul.
– Pentru Dumnezeu, ce mai e si asta, mormaie Melanie? Cum am ajuns pe A8 acum? Tampenia asta nu stie sa ne duca la Freiburg?
E adevarat. Merg spre est in loc sa mearga spre sud. Bettina se uita in smartphone si zice:
– Nu-i bai. Fa dreapta la urmatoarea iesire.
Urmatoarea iesire e cea dinspre Karlsbad, cativa kilometri mai incolo, si e in panta ascendenta. In final, Bettina revine de pe breteaua de ocolire pe aceeasi autostrada si o ia in sens invers.

Traficul pe A8 pana la Karlsruhe este intens, dar fara blocaje. In spatele lor este un BMW condus de Wilhelm Dirkmann. Si el se gasea tot din intamplare pe aceasta ruta. Consultantul software in varsta de 45 de ani se intorcea la sediul firmei sale din Karlsruhe de la un client din Pforzheim si initial vrusese sa evite autostrada. Dar, pana la urma, a luat alta decizie. In fata sa drumul cobora coasta Wolfartsweierer Hang, iar la radio erau stirile de la ora cinci.

Melanie Augustin observa cateva masini care incetinsec in fata. Prevazatoare, franeaza usor, dar nu se intampla nimic. Apasa ferm, dar nimic nu se intampla. Apasa frenetic si ambreiajul, dar nici acesta nu functioneaza.
– Mely, ce se-ntampla?, o intreaba Bettina Zink de pe scaunul din dreapta.
In acel moment, pe bord se aprinde semnalul „sistem de franare intrerupt“.
– Ce-i cu mirosul asta?, tipa alarmata din spate si Alexandra. Nu simtiti nimic? Arde ceva!
– Arde ceva!, zice si Bettina cu vocea schimbata. Iese fum! Melanie, opreste masina! Trebuie sa ne dam jos!
Innebunite, femeile deschid geamurile. Melanie tot apasa pe frana.
– Nu merge nimic, se vaita ea. Frana, acceleratie, ambreiaj, schimbator de viteze, nimic! Sunt toate moarte.
Numai motorul merge. Si, pe panta descendenta, masina incepe sa mearga tot mai tare.
– N-am ce-i face!, striga disperata Melanie.

Wilhelm Dirkmann vede masina din fata pierzand lichid de undeva. Cand se uita mai bine, nu-i vine sa-si creada ochilor. Fluidul ia foc, la inceput doar cateva scantei lasate pe drum, apoi balti marisoare de flacari raman in urma masinii, pe asfalt. Trebuie sa fie benzina, isi da el seama. Vede ca habitaclul Renaultului din fata se umple de fum. Primul gand care-i vine-n minte este: O sa ajung tarziu acasa azi.

In Renault, femeile se ineaca de la fum. Ochii le ustura, iar fumul se ingroasa vazand cu ochii. Incepe sa duhneasca a plastic topit.
– E tot mai cald, gafaie Alexandra. Nu mai pot sedea pe bancheta.
– Muta-te!, ii striga Bettina.
Alexandra isi desface centura de siguranta si se retrage in coltul din stanga. Orice, numai sa scape de flacari!
Sa respiri e tortura curata. Melanie strange mainile pe volan, dar acum fumul e atat de des, incat abia daca mai vede drumul. Se lupta curajoasa cu panica ce pandeste s-o-nhate. „Nu-ti pierde capul! Gandeste-te la copii!“, isi tot repeta ea.
– Fa ceva, Melanie!, o implora Alexandra.
Fumul intepator le obliga pe toate sa scoata capul pe fereastra. Vantul le trage de par si le biciuieste fetele. Dar orice e mai bun decat sufocarea.
– Sa incerc sa intru cu masina in balustrada de pe margine, ca sa vad daca pot s-o opresc asa?
Repeta de trei ori intrebarea, dar nimeni nu-i raspunde. Renunta la idee. Daca ar face asa, Bettina, care e in spate, nu ar mai putea iesi, ar ramane blocata inauntru.

Mai multe vehicule depasesc Renaultul in flacari, unele claxoneaza, ba unii chiar filmeaza cu telefonul mobil dramatica scena. Wilhelm Dirkmann ramane in urma si vede ca femeile scot capul pe fereastra. Nu pot sa opreasca! Nici macar sa incetineasca nu pot!, isi da el seama brusc. Stie ca in fata au cateva sute de metri de drum in coborare. Nu s-au scurs decat vreo 12 – maximum 15 – secunde de cand a vazut primele picaturi de fluid aprinzandu-se, dar in acele cateva clipe situatia in masina din fata a ajuns intr-un punct critic. Stie ca, daca e sa faca ceva, e acum ori niciodata.

Melanie bruscheaza franele intruna, dar degeaba. Masina se misca tot mai repede, iar fumul dinauntru se face tot mai gros. Femeile stiu ca masina a luat foc, chiar daca nu vad flacarile. Cel mai fierbine e locul din dreapta spate, care se gaseste deasupra rezervorului. „Sa sarim din masina?“, se intreaba Melanie. Deschide portiera, se uita la asfaltul care fuge pe sub ea si isi da seama ca e imposibil. Merg mult prea repede. Pe banda din stanga, tot mai multe masini le depasesc. Apoi vede un BMW care le depaseste, insa fara sa se grabeasca prea tare.
– Ce face asta? Doamne fereste!, ii scapa lui Melanie. Du-te de-aici! Nu vezi ca n-avem frana?

Un singur gand are in minte Wilhelm Dirkmann: Trebuie sa opresc masina, altfel oamenii astia n-au nicio sansa. O masina in flacari pe o panta descendenta este o capcana mortala. Nu se bazeaza decat pe intuitie si pe adrenalina.
Isi pozitioneaza BMW-ul exact in fata masinii condamnate, care merge cu 80-90 km/h. Apoi apasa pe frana – la inceput usor. Daca masina din spate izbeste BMW-ul prea violent, benzina aprinsa ar putea sari pe bancheta din spate. O fi vazut o scena similara la cinema. Sau poate ca citise undeva. Dirkmann habar n-are de unde i-a venit ideea. Ochii ii fug de la asfaltul care i se intinde in fata la oglinda retrovizoare si inapoi. Sper sa mearga, se gandeste el. Renaultul se apropie. Cinci metri, trei, doi, unu. Contact!

Melanie Augustin isi tine mana dreapta atat de strans pe volan, incat i s-au albit incheieturile degetelor. Nu mai vede vitezometrul, asa ca nu are idee ce viteza au. Iar in clipa urmatoare vor lovi BMW-ul din fata. Scoate capul pe fereastra ca sa ia aer. Brusc, ii apare in fata ochilor imaginea celor doua fetite ale ei, care apoi se pierde imediat in norul de fum usturator. Dirkmann simte un ghiont usor cand Renaultul ii loveste bara din spate. Imediat apasa pe frana atat de tare, incat ambele masini se opresc dupa numai cativa metri. Dirkmann se da jos din BMW cat de repede poate si fuge la Renault. Din masina iese un fuior de fum negru, gros.
– Iesiti repede!, urla el. Treceti balustrada si mergeti cat de departe puteti, pe camp! Cate sunteti?
Cele trei femei mai degraba se arunca decat ies afara din Renault. Alexandra Danneger trece imediat dincolo de balustrada. Melanie Augustin si Bettina Zink asi iau si bagajele. Dirkmann le zoreste. Cu cat se indeparteaza mai mult de masini, cu atat mai bine! Nici nu apuca bine sa incalece si el balustrada, ca Renaultul e cuprins brusc cu totul de flacari. Melanie, Bettina si Alexandra se trantesc in iarba, tragandu-si sufletul, socate. Sub ochii lor, Renaultul este inghitit de flacari. Wilhelm Dirkmann ingenuncheaza in iarba si le priveste fetele albe ca varul.
– Sunteti in siguranta, nimic nu vi se mai poate intampla acum, le spune el, iar si iar, cat poate de calm.
Sunt atat de palide, ca i-e teama sa nu lesine vreuna in orice clipa. Cand poltia si pompierii ajung la fata locului, profesionistilor nu le vine sa creada ce s-a intamplat. Cand afla povestea, sunt impresionati de curajul lui Wilhlem si de prezenta lui de spirit.

Nici acum nu se stie cu certitudine ce a produs focul la Renaultul vechi de noua ani al lui Melanie.
A doua zi dupa ce Dirkmann le-a salvat intr-un mod atat de spectaculos, Roland Lay, seful adjunct al poltiei din Karlsruhe, i-a acordat o decoratie pentru valoare personala. La ceremonie, Lay a spus: „Fara interventia dumneavoastra hotarata si curajoasa, aceste trei femei ar fi suferit cu certitudine o moarte cumplita, iar trei familii si-ar fi pierdut mamele. Sunteti un exemplu pentru noi toti“.
Dirkmann nu face mare caz din asta. „Dar as vrea sa spun un lucru, precizeaza el. Vreau ca fapta mea sa fie inteleasa ca un semnal de alarma cu privire la indiferenta care se raspandeste tot mai mult in societate. Cand lucrurile devin neplacute, exista o tendinta de a privi in alta parte sau de a face poze. Insa dorinta de a ajuta si curajul civic sunt valorile pe care parintii si profesorii ar trebui sa le inculce copiilor“. Dupa o scurta pauza, adauga: „Cel putin asa era candva“.
Melanie si prietenele ei nici acum nu-si pot exprima indeajuns recunostinta. Prima data cand l-au vazut dupa ce le-a salvat, pe acea autostrada, nu au putut decat sa-l imbratiseze foarte strans, cu lacrimi de fericire prelingandu-li-se pe obraji. Toate trei se gandesc la copiii lor, la toti cei sase copii care inca mai au mama datorita curajului sau.
 

Vote it up
185
Ți-a plăcut acest articol?Voteaza