Inainte de a-mi lua ramas-bun

Ce faci atunci cand intrezaresti un moment din viitor, despre care stii ca nu vei mai trai sa il vezi?
 

Articole similare

Imi vine greu sa ma gandesc acum la viata mea de dinainte, care se derula de la sine, pusa parca pe pilot automat. Patruzeci de ore pe saptamana petrecute la un job pe care il adoram, scriind pentru ziarul The Palm Beach Post despre cazurile de crima din sala de judecata. Alte patruzeci de ore de jonglat intre temele, certurile si programarile la dentist si la tuns ale copiilor. Serile petrecute la impaturitul rufelor. Din cand in cand, o cina cu prietenii sau, cateva case mai jos, la sora mea, Stephanie. Orele serii, in curtea din spatele casei, cu sotul meu.

Ma simteam norocoasa. Ma simteam fericita. Si, ca oricine altcineva, imi inchipuiam ca fericirea va curge firesc, cu momentele de la absolvirea copiilor, apoi nuntile lor, nepotii si, intr-un final, vremea pensionarii.

Apoi, intr-o noapte din 2009, in timp ce ma pregateam de culcare, m-a izbit imaginea mainii mele stangi.

– Uita-te putin aici!, am strigat catre sotul meu.

Am ridicat mana. Era uimitor de sfrijita si lipsita de culoare. Se puteau vedea liniile tendoanelor si nodurile osoase.

Mi-am ridicat si mana dreapta. Era normala.

– Trebuie sa mergem la doctor, mi-a spus John.

– OK. Eram prea socata sa mai pot spune altceva.

Am mers la medicul de familie, o femeie blanda si buna. M-a intrebat daca simt vreo durere in mana stanga.

– Nicio durere, i-am raspuns.

– Vreau sa te vada un medic neurolog, mi-a spus.

Asa a inceput odiseea mea de un an, cu nenumarate vizite la doctori, in incercarea de a auzi si alte explicatii pentru mana mea aproape scheletica. Voiam alte informatii, in afara de diagnosticul care mi-a fost pus de la prima vizita la neurolog: SLA.

Reactia mea imediata a fost:

 – Ce inseamna asta?

SLA, sau boala Lou Gehrig, este o afectiune neuromusculara. Neuronii motori degenereaza, ceea ce face ca si muschii sa se atrofieze. Este o boala progresiva. Cauzele care duc la SLA sunt necunoscute. Nu exista tratament. Nu exista vindecare.

SLA insemna ca paralizia din mana mea stanga urma sa se extinda la brat. Apoi, in restul corpului. Insemna ca parti din corpul meu vor ceda rand pe rand, pana ce voi fi paralizata.

Apoi, cel mai probabil, intre trei sau cinci ani de la primul simptom, voi muri.

In sase luni, m-au vazut patru specialisti. Cand solutiile au intarziat sa apara, am intrat intr-o faza de negare, de aproape un an. Apoi am inceput sa fac exact ce imi propusesem sa evit. In loc sa traiesc in prezent, imi petreceam timpul proiectand, cu groaza, viitorul. Ma gandeam cum va fi cand nu voi mai putea sa merg si sa mananc. Cum nu voi mai putea sa imi imbratisez copiii si cum nu voi mai avea cum sa le spun ca ii iubesc. Cum ma voi cufunda in paralizie, cu mintea lucida. Voi constientiza si trai fiecare pierdere in lupta cu boala. Si, intr-un final, copiii mei vor ramane fara mama, la o varsta prea frageda.

M-am gandit la sinucidere. Ideea mi-a aparut in minte, apoi a disparut la fel de repede cum a venit.

In tot acest timp, continuam sa imi traiesc viata de zi cu zi. Munceam, imi cresteam copiii ca si cand nimic nu s-ar fi intamplat. Nici macar John nu stia ce imi trecea prin cap. Pana intr-o zi cand a gasit o carte despre sinucidere in sertarul meu.

– Am rasfoit-o putin, i-am marturisit. Mi-a trecut prin minte, dar atat. Nu am trecut niciodata de stadiul asta.

– Susan, te implor…

– N-o s-o fac. N-as putea sa iti fac niciodata asta. N-as putea sa ii pun pe copiii nostri sa treaca prin asa ceva.

Dintr-o data, mi-am dat seama. Am trait 44 de ani fara nicio problema de sanatate. Trei sarcini usoare, urmate, de fiecare data, de un bebelus rumen si dolofan – Marina, fiica mea cea mai mare, care acum are 14 ani, fiul meu Aubrey, de 10 ani, si Wesley, fiul meu in varsta de 8 ani. Am cunoscut iubirea in forma ei cea mai frumoasa si trainica, am fost destul de norocoasa sa calatoresc si sa vad lumea, m-am casatorit cu un om minunat si am fost pasionata de jobul meu.

Eram norocoasa. Eram in viata. Si mai aveam inainte cel putin un an de viata, in care puteam functiona normal. Imi doream sa il traiesc cu intelepciune.

Daca ai afla ca nu mai ai mult de trait, ce ai face? Pe cine ai alege sa vezi?

Stiam ca trebuie sa imi dau demisia. Apoi stiam ca vreau sa calatoresc. Am mers cu o prietena sa vedem aurora boreala in Canada, la Yukon. Am calatorit cu John la Budapesta, orasul unde am locuit impreuna la inceputul anilor ’90, cand John preda la un liceu. Am zburat pana in Cipru, tara natala a tatalui meu, unde mi-am intalnit o parte din familie.

Fiica mea, Marina, isi dorea sa vada New York-ul. Cand un prieten ne-a
anuntat ca isi face nunta la New York, am stiut ca acesta era pretextul perfect sa vizitam The Big Apple. Planul era simplu: sa petrecem la nunta prietenilor nostri, apoi sa mergem impreuna la cumparaturi. 

La inceput, nu am indraznit sa-i spun Marinei ce altceva mai pusesem la cale pentru excursia noastra. Fiindca nu voi apuca niciodata sa cunosc femeia in care avea sa se transforme. Fiindca nu voi fi acolo cand va face primii pasi in lume ca adult, nici nu voi fi in public la concertul ei de absolvire.

Vroiam sa mergem impreuna la Kleinfeld, Mecca rochiilor de mireasa, magazinul in care viseaza sa ajunga orice viitoare mireasa… Asa cum visasem si eu.

Cand am abordat subiectul, Marina a reactionat:

 – Maaaami! Am doar 14 ani.

Nu intentionam sa cumparam o rochie. Vroiam doar sa fac in asa fel incat sa arunc o privire la ziua cand fiica mea cea frumoasa se va casatori. Mi-am promis ca nu ii voi impune nimic, vom vedea la fata locului cum evolueaza lucrurile. Cand fata mea se va gandi la mine in ziua nuntii ei, vreau sa isi aminteasca zambetul meu de la magazinul Kleinfeld.

– Mami, esti asa de draguta. Mi-a zis intr-un final. Normal ca putem sa mergem la Kleinfeld.

Sora mea, Stephanie, a venit si ea cu noi la New York. In dimineata vizitei noastre la Kleinfeld, Stephanie si Marina s-au ocupat de transport – o camioneta dotata cu rampa pentru scaunul meu cu rotile.

La Kleinfeld am fost descarcata ca o marfa. Am traversat tortuarul, care vuia de trecatori din toate directiile, si am intrat intr-o lume de vis. Aranjamente florale inalte de trei metri. O superba replica a balconului lui Romeo si al Julietei, decorat cu motive florale albe. O rochie de mireasa ivoire langa un smoching negru, un mire si o mireasa fara cap.

Marina era imbracata cu o pereche de blugi scurti, un maiou si adidasi. Cu mainile incrucisate pe piept, se uita de jur imprejur. Un magazin cu rochii de mireasa era ultimul loc in care si-ar fi dorit sa fie in acel moment. Am ajuns la cabinele de proba si in depozitul cu sute de rochii, atarnate in huse de plastic. Rochiile pareau toate mari, parca facute pe masura mireselor pentru uriasii din basme, cu nunti la castel. Femeile din familia noastra abia daca ajung la un metru saizeci.

– Vrei sa incerci o rochie?, am bolborosit in timp ce ii atingeam sfioasa mana Marinei.

– OK, a aprobat Marina, cu vocea ei pitigaiata.

– Spune-le ce ti-ar placea. Alege un design.

Cand li se cere clientelor sa aleaga un design, inseamna ca trebuie sa aleaga forma rochiei de mireasa – cu crinolina, dreapta, princesse sau trapezoidala. Marina nu stia ce sa raspunda. Deodata, m-am simtit asa de prost ca am adus-o acolo! Ca am pus un copil sa traiasca o experienta de adult.

In timp ce Marina a intrat supusa in cabina de proba, am incercat sa nu ma gandesc la fetita mea in ziua nuntii. Incercam sa nu ma gandesc la Marina in acel moment, stanjenita de ce trebuia sa faca pentru a indeplini dorinta mamei ei. Jenata de lucruri pe care nu avea cum sa le inteleaga si pe care nici nu trebuia, deocamdata, sa incerce sa le inteleaga.

O pregateam, in schimb, pe Stephanie pentru nunta Marinei.

– Sa te gandesti ca alegi o rochie pentru o aristocrata, i-am zis lui Steph. Cum era rochia printesei Kate. Sofisticata, cu maneci lungi. Se fac si rochii mai speciale, nu?

Marina a iesit din cabina de proba. Intr-o rochie fara bretele, evazata si cu multe pliuri. Arata ca o fata de 14 ani, aterizata in mijlocul unei briose uriase.

– E prea umflata, a spus Marina.

– Ce zici de o rochie cu maneci lungi?,  am intrebat-o.

Consilierele de la Kleinfeld au adus un model care imi amintea de rochia printesei Kate. Maneci lungi din dantela, decolteu patrat, stransa in falduri pe talie, fusta lunga, vaporoasa, cu trena...

In timp ce Marina a disparut in cabina de proba, i-am facut in continuare instructajul lui Stephanie pentru capitolul atunci cand va sosi momentul.

Usa s-a deschis. Marina castigase deodata o jumatate de metru in inaltime si zece ani in varsta. Puteam sa vad foarte clar femeia care va fi intr-o buna zi. Am incremenit. Ce faci atunci cand pierderea pe care o suferi te izbeste din plin, cand totul devine limpede ca lumina zilei? Cand intrezaresti un moment din viitor, la care stii ca nu vei putea fi prezent?

– Imi place, a fost tot ce am putut sa rostesc.

De obicei, Marina sta, ca orice adolescent, cu umerii usor adusi inainte. Dar in acea rochie avea o postura dreapta, eleganta. Radia de feminitate.

Am facut cateva poze. Marina a returnat rochia si a revenit la pantalonii ei scurti si la adidasi. Erau prea multi oameni in jur ca sa ii pot spune ce simteam cu adevarat. Ca intotdeauna ii voi fi alaturi cu sufletul. Intotdeauna.

M-au incarcat inapoi, in camioneta pentru handicapati. Steph a facut o gluma despre adapostul de animale. Am ras, ca sa nu plang.

Seara, Marina s-a intins langa mine.

– Esti asa de draguta, mami, mi-a soptit, apoi m-a sarutat. De dimineata m-am trezit cu fiica mea dormind langa mine.

Susan Spencer-Wendel a murit la 47 de ani, pe 4 iunie 2014. In ultimul ei an de viata a inotat cu delfinii, a privit lansarea ultimei nave spatiale si a mers in California, pentru a-si intalni mama naturala care, cu 40 de ani in urma, o daduse spre adoptie. Acum se lucreaza la un film bazat pe cartea ei de memorii „Inainte de a-mi lua ramas bun“.

Sursa: Susan Spencer-Wendel, din “Inainte de a-mi lua ramas bun: anul meu de bucurie”, cu Brett Witter

Vote it up
201
Ți-a plăcut acest articol?Voteaza