In inima uraganului

In sezonul vijeliilor, un ziarist zboara intr-un avion cu meteorologi de top, direct printr-o furtuna pe care acestia  o studiaza
 

<p>Este august, in sezonul vijeliilor, si sunt impreuna cu observatorii de furtuni intr-un avion care survoleaza coasta Statelor Unite. Un uragan tropical vuieste pe langa noi. Cand avionul patrunde prin peretele impresionantei palnii pe care acesta o formeaza, acul de pe cadranul care indica viteza vantului scade la zero, iar apa inceteaza in mod straniu sa se mai prelinga pe aripile aeronavei. Norii se indeparteaza de cele patru motoare uriase, si, brusc, plutim ca intr-un glob de zapada - fara zapada.
Ma uit in sus, printr-un horn circular de nori cenusii, catre cerul senin, albastru. Jos, insa, in Golful Mexic, valurile sunt imense si inspumate.

Folosit de Administratia Nationala Oceanica si Atmosferica (NOAA) din Tampa, Florida, aparatul de zbor P-3 Orion a fost "ochiul din vaz­duh" care a insotit trupele de comando in Afganistan si Irak. Transformat acum in laborator de masurare a coordonatelor uraganelor. Datele sunt transmise in timp real la Centrul National al Uraganelor din Miami. La Weather Channel, canal american de televiziune dedicat predictiilor meteo, se prezinta un rezumat a ceea ce se descopera de la bordul acestei aeronave cu nas bont, poreclita de echipaj Miss Piggy.

Se intampla rar sa fie jurnalisti la bord. Eu si fotograful Carol Smith am primit aprobarea necesara pentru a ne alatura celor 16 membri ai echipajului compus din ofiteri si oameni de stiinta. Avionul are o lungime de aproape 33 de metri, de la varf pana la coada: este cat un avion comercial cu o capacitate de 100 de locuri. Are doar cateva ferestre, iar interiorul lui e ocupat aproape in totalitate cu computere si instrumente. Parca am zbura intr-un laborator electronic superspecializat si zgomotos. Toata lumea poarta casti pentru a putea comunica. Cabina de pilotaj nu are usa, iar pilotul si cei doi copiloti vin uneori sa verifice cu meteorologii diverse detalii. In partea din spate este o cabina de dormit, unde de obicei cineva se odihneste. Sezonul de uragane obliga echipa sa lucreze in mai multe ture.

"Niciun avion comercial nu s-ar expune vreodata situatiei care ne asteapta pe noi in seara asta", spune comandantul Mark Nelson, la finalul infor­marii despre conditiile de siguranta la bord, care se tine in spatele pistei de aterizare a bazei MacDill Air Force din Tampa, la ora patru dimineata. Tocmai a inceput sa ploua.

Furnizandu-ne instructiuni de salvare pentru cazul in care ne-am prabusi in apa, Nelson ne explica cum sa deschidem pluta si sa umflam vesta de salvare Switlik, la care sunt atasate un fluier, o oglinda semnal si un emitator GPS. In spatele fiecarui scaun atarna cate o astfel de vesta. Chingi speciale cu bretele in jurul soldurilor ne tin fixati in scaune, ca pe bebelusi.

Toate acestea ne mai linistesc putin, ca si anuntul ca nu exista vulcani activi in vecinatate si ca ne vom afla la o inaltime suficient de mare pentru a evita infundarea motoarelor cu sare de mare. Aceasta informatie ma calmeaza. Managerul de proiect Tom Shepherd mi-a spus ca, acum doi ani, intr-o furtuna, pe paletele turbinelor s-au depus mus­tati de sare de mare si trei din cele patru motoare s-au blocat. Avionul a inceput sa piarda altitudine. La doar 213 metri deasupra apei, a reusit sa reporneasca al doilea motor.

- Ce i-ai facut?, l-am intrebat.
- Am facut ceea ce presupun ca au facut toti. M-am rugat, mi-a raspuns Shepherd.

Nu vreau sa va sperii. NOAA zboara prin furtuna de fiecare data cand Centrul National de Uragane face o cerere, adica de aproximativ 60 de ori pe an in sezonul uraganelor, intre iunie si no­iembrie, si niciun avion nu s-a prabusit vreodata. Pana in prezent, zborurile noastre au fost relativ usoare.

In zona din fata mea, unde se afla calculatoarele, sta comandantul, locotenentul Ryan Kidder, care a pilotat aparate P-3 in Irak si Afganistan.

- M-am saturat sa dorm in cort, imi spune el, dar ceea ce am facut a fost foarte important. Stiam ca trupele noastre erau jos, in contact cu inamicul.
Avioanele de atac P-3 folosesc aceeasi versiune avansata de radar utilizata si de Miss Piggy la uragane. Functioneaza si noaptea si patrunde prin nori.

Kidder ii transmite coordonatele exacte lui Eric Uhlhorn, un om de stiinta asezat langa mine. Prin e-mail si casti, el le transmite mai departe lui Jack Parrish, meteorolog-sef, si, impreuna, ii cer tehnicianului NOAA sa se pregateasca pentru a lansa o radiosonda. Aceasta este o teava biodegradabila din carton, dotata cu instrumente hi-tech, care este parasutata in marea agitata, pentru a masura, in timp ce cade, viteza si directia vantului, presiunea aerului, temperatura, umiditatea. Teava poate fi parasutata de la o inaltime de peste 12.000 de metri si poate fi detectata pe o raza de 320 de kilometri.

In spatele lui Parrish, un inginer testeaza un nou dispozitiv de radar in valoare de un milion de dolari, conceput pentru a genera o imagine a suprafetei oceanului in timp ce avionul zboara, cu accent pe inaltimea valurilor, care uneori depaseste 18 metri. Inginerul zambeste. Radarul functioneaza perfect.</p>

Vote it up
265
Ți-a plăcut acest articol?Voteaza