In lumea lui Sultan

O fetita cu flori galbene si nume ciudat m-a invatat ca nu am de ce sa ma tem
 
<p>
“Rind, rind”, a mormait pe sub mustata paznicul-ghid de la necropola romana din Dara, cand a vazut-o pe fetita rumena indreptandu-se catre noi cu un buchet de flori galbene in mana. Rind inseamna frumoasa in limba kurda, dar limba aceasta, cunoscuta de vreo 30 de milioane de oameni din Turcia pana in Irak si din Iran pana in Siria, e un secret. Se vorbeste soptit, in casa. Singurii care o striga sub cerul vesnic albastru al acestei regiuni sunt copiii.

– Sultan, a spus hotarat copilul, intinzandu-mi florile. Intr-o engleza vorbita mai mult prin semne inteleg ca asta e numele ei. Un nume ciudat pentru o fetita fragila, al carei loc de joaca preferat sunt mormintele romane, sapate in stanci, de la marginea campiilor nesfarsite ale Mesopotamiei. Sase degete ridicate in aer imi dezvaluie varsta ei. Si un zambet imi confirma prietenia pe care Sultan mi-o daruieste aici, in racoarea criptelor. 

Sultan are varsta fiicei mele, aproape 6 ani. Merge la gradinita si invata in limba turca. Nu pricepe mare lucru, dar e desteapta si silitoare. In lumea ei, aici, aproape de marginea lumii, e mostenitoarea ascunsa a bunatatii si ospitalitatii poporului ei. Ma ia de mana indrazneata si ma trage inspre sat. Casele au culoarea sofranului, sunt din piatra, facute deasupra unui fost oras roman, care aduna, cel mai probabil, sute de mii de locuitori. Mergem tantose, ca niste invingatoare. Dupa noi, hoarde de pici, care lasa in urma rasete si chiote. In tot triumful asta al veseliei, imi trec prin minte articolele care incep cu „Teroristii kurzi“, reportajele care anunta rapiri. Ma uit in urma mea si vad ca paznicul se tine si el de alai. Suntem singurii doi adulti. E clar, sunt o prada. Dar ce fel de prada, nu stiu inca. Un baietel striga la mine intr-o engleza aproximativa: „De unde esti?“ RO-MA-NI-A. Declansez o harmalaie generala: Popescu, Filipescu, Haaaaagi. Ma simt, deodata, mult mai in siguranta.

De dupa porti se ghicesc siluete care ma spioneaza. Ne oprim in fata unui cuptor de lut, inalt cat jumatate de om, in forma de iglu gaurit in varf. Caldura se ridica dinauntru si se inalta peste vatra satului. Pe peretii interiori ai cuptorului incins, cineva a pus la copt lipii. Miroase ca dragostea, ca bunatatea. Si totusi, sunt chiar in inima Kurdistanului.

Oricand, de pe ulita prafuita poate aparea o femeie cu pometii puternici, usor smeada, cu o mitraliera in mana, asa cum am vazut eu mai demult, intr-o revista. Si chiar apare una, tanara si frumoasa, cu o basma de panza subtire mov pe cap, semn ca e kurda. Pare ca e proprietara painii, pe care o scoate cu indemanare, cu mainile goale, sfidand fierbinteala cuptorului. Un morman de lipii se aduna in bratele ei.

Vreau sa o pozez, se intoarce cu spatele si incepe sa strige la mine. E suparata, dar mai mult in gluma, pentru ca Sultan ma impinge usor inspre femeie. O urmez, suspicioasa, intru intr-o curte inconjurata cu ziduri inalte. E un fel de cazemata, care te face sa te gandesti la gherilele kurde.

Trec pragul si cativa barbati au privirile atintite asupra mea. Le zambesc si ma simt stinghera, inconstienta si lipsita de curaj. Barbatii sunt ingrijiti, camasile lor albe, curate, contrazic praful care inveleste satul asta.

“Hosgheldiniz”, aud in turceste, ceea ce inseamna ca bine am venit. Cateva scaune de plastic apar in decorul de secol XV si o tava cu paharute cu ceai rosu circula prin fata noastra. Mi se vorbeste in turceste, ca si cum aceasta limba ar fi acea limba universala, pe care o femeie venita de nu se stie unde ar putea sa o inteleaga. Dupa ceai, urmeaza painea, inca fierbinte, din care rupem pe rand, in tacere.

Incerc sa vorbesc in engleza, nimeni nu da semne ca ar intelege, asa ca, incet, spun cuvinte de multumire pentru ei in romana. Radem toti. Unul dintre barbati se ridica in picioare si ii aranjeaza pe ceilalti ca pentru poza. Ii fotografiez, apoi barbatul arata spre inima si spre aparatul foto. Ca si cum mi-ar fi inmanat un mesaj pe care eu trebuie sa il duc cu mine, undeva.

• Ana-Maria Caia are o companie de productie TV, www.indiestudio.ro.

</p>
Vote it up
211
Ți-a plăcut acest articol?Voteaza