In falcile ursului polar

Doi buni prieteni au avut parte, la nord de Cercul Polar, de aventura vietii lor
<p>Masivul urs polar hoinarea de-a lungul coastei stancoase, la doar un metru de apele agitate ale Oceanului Arctic. Din cand in cand, ridica botul ca sa adulmece aerul arctic, sperand, poate, sa aiba parte de o masa fara efort sub forma unei foci aduse de ape sau a corpului unei morse.

Era sfarsitul lui iulie si, in aceasta parte nelocuita a arhipelagului Svalbard din Norvegia, mult deasupra Cercului Polar si la numai 1.000 de kilometri de Polul Nord, o mare parte din gheata plutitoare se topise. Aceasta facea ca vanarea mancarii favorite a ursilor polari – focile – sa fie aproape imposibila. Uriasul animal era ingrozitor de infometat.

Cu vantul vestic suflandu-i in spate, ursul mascul continua sa patruleze tarmul. La un moment dat, simtind probabil un miros neobisnuit, se opri brusc. Adulmeca aerul si din nasul sau negru stralucitor iesira aburi. Urmandu-si mirosul, despre care se spune ca este atat de sensibil incat poate simti cadavrul putrezit al unei balene de la 32 de kilometri, ursul se intoarse contra vantului, spre uscat. Labele sale uriase se miscau, lasand urme adanci in nisip. Pradatorul se apropia de prada sa.

Avea sa fie aventura  vietii lor. De aproape doi ani, Sebastian Plur Nilssen si Ludvig Fjeld, amandoi de 22 de ani, se antrenau intens pentru aceasta expeditie de doua luni cu caiacul. Sperand sa calce pe urmele altor exploratori norvegieni, ca Roald Amundsen si Thor Heyerdahl, cei doi prieteni de o viata incercau sa devina primii care aveau sa vasleasca intr-un caiac in jurul intregului arhipelag Svalbard. Calatoria acoperea mai mult de 1.770 de kilometri printr-una dintre cele mai indepartate regiuni ale lumii.

Pentru a fi in forma, purtasera costume din neopren si vaslisera prin apele pline de gheturi ale raurilor din apropierea oraselor lor de bastina, situate langa Oslo, trasesera caiace grele peste banchize si se aruncasera in ape inghetate ca sa se caleasca.
Vanatori de o viata, isi perfectionasera trasul la tinta alergand in susul dealurilor, incarcandu-si armele si apasand pe tragaci. Asa cum le spusesera multi specialisti, daca ar fi fost atacati de un urs polar, nu aveau prea mult timp la dispozitie ca sa gandeasca.

Fiecare avea o pusca intr-un sac impermeabil legat de barca sa. Nemiscati, trebuiau sa tinteasca si sa traga. Totul ca si cum ar fi stiut asta din nastere.

Pe 5 iulie 2010, cei doi pionieri au plecat in expeditie de la Longyearbyen, considerata cea mai nordica asezare din lume. Au parcurs in medie 24 de kilometri pe zi, iar la sfarsitul lunii iulie ajunsesera la tarmul nordic al Nordaustlandet, una dintre insulele apropiate de Cercul Polar ale arhipelagului Svalbard.

Vantul se intetise, iar marea devenise tot mai agitata, asa ca s-au decis sa se indrepte spre tarm si sa-si aseze tabara pe o plaja in apropierea promontoriului Ekstremhuken. In timp ce vasleau, Fjeld ridica harta si glumi:
– Ciudat nume pentru un loc, nu-i asa? Ma intreb daca asta inseamna ca are sa se intample ceva extrem acolo, spuse el zambind.
Dupa ce si-au tras caiacele pe plaja stancoasa, si-au ridicat cortul si au incercuit cu sarma speciala un perimetru de trei metri, asa cum faceau de fiecare data cand isi ridicau tabara. O serie de mici incarcaturi explozive se detona daca un animal trecea peste sarma, dandu-le astfel barbatilor posibilitatea sa apuce pustile si sa sperie ursul sau, daca era necesar, chiar sa-l impuste.

A doua zi, cand s-au trezit, cei doi aveau sa descopere ca vantul era, in continuare, ingrozitor si marea foarte agitata. Dupa ce au verificat prognoza meteo prin intermediul telefonului prin satelit, Nilssen si Fjeld au discutat situatia.
– Va trebui sa mai ramanem o noapte, spuse Nilssen. Maine ar trebui sa se indrepte vremea.

In aceeasi zi, mai tarziu, in timp ce alerga dupa o foaie de cort pe care o zburase vantul, Nilssen a cazut peste sarma ce lega incarcaturile explozive, detonand una dintre ele. A inlocuit-o rapid cu una noua.
– La naiba, spuse in timp ce se tara la loc in cort, incep sa devin mai neindemanatic pe masura ce imbatra-nesc. Cum faceau in fiecare seara inainte sa se culce, Nilssen si Fjeld verificara o data in plus ca aveau pustile incarcate si la indemana.

In timp ce dormeau adanc, ursul polar, care le simtise mirosul, pornea spre tabara.

Cu vantul urland, animalul trecu prin sarma speciala, dar incarcatura nu exploda. Nilssen se trezi din cauza zgomotului ingrozitor pe care-l facu ursul atunci cand darama cortul si-l sfasie bucati cu o singura miscare a labei sale uriase. 

Nilssen a reusit sa apuce pusca sa cu aer comprimat, in timp ce era tras afara din cort. Tipand, a incercat sa loveasca ursul cu o mana, in timp ce tinea pusca cu cealalta. Dar nimic nu parea sa descurajeze animalul.

Brusc, ursul polar schimba felul in care-l apucase pe Nilssen si isi infipse dintii in umarul sau drept. Apoi incepu sa-l zgaltaie inainte si inapoi, de fiecare data varandu-si si mai adanc din-
tii in carne. Durerea ii sageta acestuia corpul, ca si cum in umar i-ar fi fost infipta o cange.
Incearca sa ma faca sa-mi pierd cunostinta, se gandi Nilssen. Ursul incepu sa-l tarasca pe plaja
stancoasa. Pusca e singura mea sansa, isi zise. Chiar atunci aceasta ii cazu din mana, iar ursul calca pe ea, rupand-o in doua.
– Sunt mort, zise cu voce tare Nilssen, cand auzi pusca rupandu-se. S-a terminat.

Fjeld se trezi cand il auzi pe Nilssen strigand. Cand se intoarse, il vazu pe urs in interiorul cortului, cu capul lui Nilssen intre falci. In timp ce-l zgaltaia pe prietenul sau, ursul calcase pe o mare parte din echipamentul lor, care acum era distrus sau ingropat in nisipul moale.

Fjeld se ridica si se intinse dupa pusca din cel de-al Doilea Razboi Mondial a bunicului sau. Nu mai era acolo. Scormoni disperat prin resturile din fata cortului.
– Unde este?, striga, apoi simti patul pustii si o trase afara din nisip.
– Sebastian!, urla el. Dar Sebastian nu raspunse.
Ursul ba il cara, ba il tara pe Nilssen, tinandu-l de umarul ranit.
Trebuie sa actionez acum ca sa-mi salvez prietenul, isi spuse Fjeld. Nu mai era timp.

Ursul il lasa jos pe Nilssen la vreo treizeci de metri de tabara. Apoi mormai si-si trecu ghearele ascutite ca niste lame peste corpul lui Nilssen. Excursionistul fu acoperit de sange. Ursul isi puse cele doua labe din fata pe pieptul lui Nilssen, tintuindu-l la pamant si impingandu-l adanc in nisip. Nilssen simti cum ii pocnesc coastele. Simtea rasuflarea calda a ursului pe fata sa. Privea direct in ochii sai negri si adanci. Erau reci si goi.
Apoi ursul se intoarse si-l vazu pe Fjeld in picioare, langa cort, cu pusca ridicata. Fjeld isi tinu respiratia ca sa-si potoleasca tremuratul degetului de pe tragaci si tinti ursul.

Stai nemiscat, isi repeta. Ii era teama ca-si va nimeri prietenul. Nilssen striga:
– Trage! Trage!
Dar inainte ca Fjeld sa poata trage, ursul se dadu jos de pe Nilssen, isi infipse din nou coltii in spatele craniului sau si se ridica pe labele din spate, ridicandu-l si pe Nilssen la mai multi metri in aer.
Fjeld alerga mai aproape de ei. Nilssen striga din nou:
– Trage! Trage sau ma omoara!

Fjeld tinti spatele ursului si trase. Glontul se infipse in urs, iar animalul il scapa pe Nilssen in nisip. Inca o data ursul reusi sa-si infiga dintii in umarul lui Nilssen. Apoi Fjeld mai trase patru focuri de arma in pieptul bestiei. Ursul cazu in cele din urma, mort.

Temandu-se ca si alti ursi polari ar putea fi atrasi de mirosul sangelui, Fjeld baga o alta incarcatura de cinci cartuse in pusca sa. Nilssen zacea pravalit pe plaja. Spatele craniului sau era sfasiat, iar umarul ii era zdrobit. Rani sangerande ii acopereau tot corpul, dar era totusi in viata.

Fjeld il duse inapoi in cort. Ii acoperi scalpul sangerand si umarul cu bandaje compresive si-l infasura in sacul de dormit.
– O sa reusim, ii spuse lui Nilssen, in timp ce cu blandete ii curata sangele de pe fata. Te scot eu de aici.
Nilssen gemu. Corpul ii pulsa de durere, iar mirosul de sange umplea cortul. Ii sopti lui Fjeld:
– Ceafa mea. Cred ca mi-am rupt gatul.

Fjeld stia ca trebuie sa-l tina pe Sebastian la caldura pentru ca ii va fi dificil sa reziste la temperaturi atat de scazute cu astfel de rani devastatoare. Forma numarul spitalului din Longyearbyen pe telefonul sau prin satelit. Ii raspunse centralista.
– Avem nevoie de ajutor, striga Fjeld. Suntem excursionisti, ii spuse asistentei-sefe a spitalului, Aksel Bilicz. Prietenul meu a fost atacat de un urs polar. Va rog, grabiti-va!
Bilicz a chemat politia locala si, 35 de minute mai tarziu, un elicopter de salvare era in aer. Calatoria spre tabara avea sa dureze insa aproape o ora si jumatate.
F
jeld s-a intors langa Nilssen. Acesta era palid si tremura. Fjeld i-a vorbit intruna ca sa-l tina treaz.
– Trimit un elicopter, ii tot repeta Fjeld. Nu mai dureaza mult.
Desi Nilssen avea dureri, Fjeld lua greaua decizie de a nu-i administra doza de morfina pe care o aveau, pentru ca l-ar fi putut face sa-si piarda cunostinta. In ciuda suferintei, Nilssen nu voia sa-si piarda cunostinta. Intre timp, Fjeld scana orizontul dupa alti ursi polari, cu pusca incarcata alaturi.

Cand elicopterul ateriza langa ei, doi medici il preluara pe Nilssen. Ii pusera o perfuzie si ii administrara calmante, deoarece ceafa lui pulsa prea puternic pentru o proteza.

La spital, Nilssen a suportat o operatie de trei ore, in timpul careia i s-au indepartat tesuturile distruse din rani. Ceafa ii era grav ranita, dar nu era rupta. A doua zi, chirurgul Kari Schroeder Hansen l-a vizitat.
– Inca vreo cativa milimetri si coltii ursului ti-ar fi gaurit plamanul si ti-ar fi sfaramat craniul, ii spuse doctorul. Nu te-ai mai fi aflat acum printre noi.
– Stiu ca ursii strivesc craniile focilor, spune acum Nilssen. Norocul meu e ca eu sunt tare de cap.

Astazi, in casa lui din nordul orasului Oslo, unde creste caini de tractiune, Nilssen bea cafea alaturi de Fjeld. Nilssen isi desface camasa. Pe umar si pe trunchi se vad cicatricile atacului.
– Nu sunt o persoana religioasa, dar stiu ca a fost un miracol ca am supravietuit, spune el inchizandu-si camasa. +i stiu ca ii datorez viata lui Ludwig.

Fjeld il contrazice:
– Am facut din instinct lucrurile pentru care ne-am antrenat.
Cei doi se gandesc sa se intoarca intr-o expeditie in Svalbard, desi familiile lor, care au aflat de atac de la radio, nu sunt deloc bucuroase.

Cand este intrebat despre experienta, Nilssen este uimitor de relaxat:
– Marele nostru regret este ca a trebuit sa omoram ursul, spune el ganditor. Cred ca ursul polar este cel mai impresionant animal din lume. El doar incerca sa supravietuiasca.</p>

Vote it up
233
Ți-a plăcut acest articol?Voteaza