Ibisul plesuv, salvat de un visator

Johannes Fritz a invatat sa zboare pentru a ajuta ibisul plesuv nordic sa-si regaseasca vechiul traseu de migratie
<p>In cateva saptamani, omul de stiinta Johannes Fritz (43 de ani) va trimite de pe telefonul sau mobil un mesaj catre... o pasare! Va introduce apoi datele care ii vin inapoi ca raspuns in memoria GPS-ului din duba sa. Astfel, Fritz va putea sa urmareasca ruta, viteza, directia si altitudinea pasarii in timp ce aceasta zboara vara spre Austria, pe deasupra satelor si fermelor din nordul Italiei. 

Pasarea in cauza este ibisul plesuv nordic, cunoscut sub numele de Waldrapp in Europa Centrala si alintat Waldi de Fritz. Cu figura lui oarecum comica, ciocul lung si curbat si creasta razvratita de pene din jurul gatului, ibisul plesuv are expresia sarmanta a unui personaj din show-ul TV cu papusi Muppets. Pe vremuri, specimenul era raspandit in nordul Africii si Orientul Mijlociu, iar in Alpi existau colonii de reproducere. Din pricina vanatorii excesive, a disparut de peste 400 de ani din Europa. Azi mai exista doar 600 de exemplare in zone salbatice din Maroc, Turcia si Siria, iar alte mii de astfel de pasari traiesc in gradini zoologice.
Insa, gratie unui deceniu de cercetari intreprinse de Johannes Fritz si echipa sa, ibisul plesuv se intoarce acum si pe cerul Europei.

Totul a inceput in 1997, cand 12 pui crescuti in gradini zoologice au fost adusi la institutul „Konrad Lorenz“ din Austria. Cercetatorii vroiau sa studieze comportamentul lor social si hraneau puii cu un amestec consistent de carne tocata de sobolan, inima de bou si branza de vaci. Intr-o dimineata de sfarsit de august, turnul de lemn unde se culcau pasarile a fost gasit gol. Zburasera. Doua zile de cautare prin provinciile apropiate nu au scos la iveala niciun indiciu.
In vara urmatoare, a fost adus un nou set de pasaruici si s-a intamplat acelasi lucru. De data aceasta, supraveghetorii au transmis mesaje de instiintare. In mod ciudat, ibisii plesuvi se raspandisera in directii diferite. Cercetatorii au fost nevoiti sa conduca pana in Polonia si Olanda pentru a-i recupera.
In urmatorul an, cercetatorii s-au pregatit si, in august, au incuiat pasarile. In acelasi timp, au inceput sa-si puna intrebari. In mod evident, ibisii erau programati sa migreze la sfarsitul verii. Dar de ce nu zbura intregul stol in aceeasi directie?
Johannes Fritz, un student inscris la doctorat care studia gastele, era una dintre persoanele prinse in aceasta discutie. El a descoperit ca, la origine, ibisii plesuvi migrau pornind din locurile de imperechere intre Austria si Germania catre sudul Alpilor iarna. Poate nu mai stiu unde sa se duca, se gandi Fritz. Crescute de oameni, pasarile nu aveau in preajma parinti care sa le arate ce sa faca.
Din acest moment, in mintea lui Fritz a incoltit o idee: „Daca reusim sa-i invatam sa ajunga in Italia, poate avem sanse sa le reintroducem in circuit ca pasari salbatice“.
Printre voluntarii de la institutele care se ocupau cu cresterea puilor de ibis plesuv se afla si Angelika Reiter. Johannes a remarcat ca pasarile pe care ea le ingrijea stateau cocotate pe capul ei, ii piguleau sprancenele si uneori chiar ii furau din gura spaghetele pe care le manca. Zburau si alergau la ea cand le chema si inclinau capetele la stanga si la dreapta in semn de bucurie. In mod clar fusese acceptata ca parinte adoptiv.
Intr-o zi cu furtuna, cand fulgerele brazdau cerul, Angelika s-a suit pe bicicleta ca sa aduca pasarile inapoi. S-a intors pedaland acasa, pe ploaie, cu intregul stol urmarind-o. „Daca ibisii o ascultau intr-atat, insemna ca o puteau urma si cand ea s-ar fi aflat intr-un avion mic si usor. Ar fi urmat-o astfel catre locuri mai calde pe perioada de iarna, se gandise Johannes.

Un studiu asemanator fusese facut in trecut cu gaste. Dar, spre deosebire de gaste, ibisii iau doar urma parintilor adoptivi. Poate exista o metoda prin care Johannes putea sa transporte pasarile impreuna cu Angelika in Italia pentru a le invata vechea lor ruta migratoare. Ar fi fost un prim pas important in procesul de reintroducere a acestei pasari in mediul ei natural.
Existau insa cateva obstacole. Johannes crescuse intr-o mica ferma din Tirol si nu avea avion, nici brevet de zbor sau bani. In plus, nu se stia nimic despre ruta pe care pasarile ar fi urmat-o. Din fericire, institutul a fost de acord sa sprijine experimentul si, la scurt timp, Johannes a trebuit sa se inghesuie, asa, inalt si subtire cum era, in scaunul ingust al unui avion particular. A inceput sa ia primele lectii de zbor cu aceasta aeronava.
La inceput, a fost ingrozit. Atarnat sub o aripa triunghiulara din panza, se simtea de parca ar fi condus un scuter prin aer. I s-a facut rau de  inaltime. In dupa-amiezile cu temperaturi placute, caldura facea avionasul sa tasneasca in sus pe o traiectorie spiralata, in timp ce curentii reci il faceau sa plonjeze pana sub nivelul copacilor.
Dar nu s-a lasat. +i, desi nici cercetatoarei nu-i placea sa zboare, dupa cateva luni de stat pe scaunul pasagerului, a ajuns sa aiba suficienta incredere in pilot cat sa-l accepte si ca sot.
Intre timp, Johannes si echipa sa au ales locul de hibernare a pasarilor dupa ce au cercetat documente istorice si au primit sprijinul ecologistilor italieni. S-au oprit asupra unei zone umede incluse pe lista World Wild Fund (Fondul Mondial pentru Natura) si situate pe coasta toscana, numita Laguna di Orbotello. Pentru a le arata pasarilor cum sa ajunga acolo, trebuia sa faca un zbor de 700 de km pe deasupra Alpilor. O adevarata epopee pentru ibisi si cei doi novici in arta zborului.

Cercetatorii au sperat ca un singur drum o sa fie de ajuns pentru ca pasarile sa invete aceasta ruta, iar in primavara ele aveau sa stie cum sa se intoarca. In urmatorul an, in luna august, ele ar fi migrat spre sud din nou, urmate de puii lor. In felul acesta, traseul zborului urma sa fie invatat de noua generatie de pasari. In realitate nu a fost, insa, atat de simplu.
Angelika si alti doi parinti adoptivi au crescut primii 12 pui destinati experimentului in primavara lui 2002. Atunci cand se jucau, fredonau si hraneau pasarile purtand cu totii casti de protectie de zbor. Uneori, dadeau drumul la motorul avionului in preajma ibisilor pentru a-i obisnui cu zgomotul. Apoi, cand puii erau mai mari de 50 de zile, au inceput sa-i pregateasca. Strigandu-i: „Waldi, vino, vino!“, Angelika si ajutoarele ei impingeau avionul in sus si jos pe camp, cu puii urmandu-i indeaproape.
Cand pasarile au trecut de 95 de zile, Johannes a decis ca sunt pregatite pentru calatorie. „A venit timpul sa decolam“, a spus el. Micul avion a decolat, iar pasarile l-au urmat. Dar, cand Johannes s-a invartit din pricina unui curent cald, pasarile au devenit confuze. „Mersul in cerc nu le spune ce sa faca“, a tras el concluzia.
In ziua urmatoare, a decolat in linie dreapta sub ochii intregii echipe. Au privit pasarile ce se intreceau in cursa pentru a prinde din urma avionul si apoi se aliniau in formatie de V.
– Waldi, vino!, a strigat Angelika, iar pasarile au urmat-o.
Zburau atat de aproape, incat putea sa intinda mana si sa le atinga.
– Chiar ne urmeaza!, a exclamat ea.
– Ti-am spus!, i-a raspuns Johannes.
Dupa trei kilometri, Johannes a aterizat pe un camp si toti puii au planat langa el. Era un mic pas pentru avion, dar unul important pentru ibisi.
Asteptarile erau mari in luna august a anului urmator, cand s-au pregatit pentru prima calatorie de migratie spre sud. Pentru ca presiunea sa fie si mai mare, o echipa TV a fost desemnata sa-i urmareasca.

Debutul a fost bun. Johannes a decolat si pasarile au facut acelasi lucru, urmarind avionul care se strecura prin valea ce despartea muntii. Dar, dupa 15 kilometri, pasarile s-au oprit. Au aterizat si au refuzat sa mearga mai departe.
In dimineata urmatoare, Johannes a decolat din nou, dar imediat a trebuit sa plonjeze, pentru a evita niste cabluri de inalta tensiune. Aeronava s-a prabusit. Din fericire, nimeni nu a fost ranit.
Descurajata, intreaga echipa a luat o decizie. Au pus pasarile in cutii si le-au transportat peste Alpi. In partea sudica, au reluat experimentul.
Clientii unui hotel din apropiere, care faceau exercitii pe o plaja italiana de la Marea Adriatica, au avut parte de o priveliste surprinzatoare: un avion zbura la mica altitudine pe deasupra lor, urmat de un stol de pasari.
Cu exceptia a doua pasari, intregul stol a aterizat unde era prevazut in acel an. Pasarile care lipseau au fost gasite intr-o baraca de pe o plaja invecinata. Johannes si echipa lui au repetat experimentul timp de sapte ani, insa rezultatele au fost neconcludente.
La inceput, pasarile ramaneau in urma, asa ca Johannes a trebuit sa caute un avion mai lent. A ales un paraplan, format dintr-un motoras atarnat sub o parapanta. A mers mai bine, dar pasarile s-au oprit tot la poalele Alpilor.
Abatut si dezamagit, Johannes a cerut sa fie testate pasarile.
– Greutatea lor este cu 10% sub cea normala, a explicat el in timp ce echipa facea planuri sa transporte pasarile cu masina.
– Poate ca pasarile stiu ca nu au conditia fizica necesara pentru a traversa Alpii. Poate vor sa-i ocoleasca, a intervenit si Angelika.

Aceasta abordare a problemei a reprezentat un progres insemnat. In 2008, Johannes, a planuit un traseu mult mai lung, ce ocolea Alpii la est, catre Viena, apoi mergea in sud, prin Slovenia. A functionat mult mai bine asa. Poate acum identificasera, in fine, traseul original al migratiei. ±i in anul urmator calatoria a iesit bine.
~n 2010, a saptea incercare, cu pornire din Burghausen, un camp de la granita dintre Austria si Germania, s-a dovedit un triumf stiintific.
Din motive de cercetare, Johannes avea nevoie ca pasarile sa zboare pe portiuni individuale de peste 100 de km fara oprire – lucru la care aproape nici nu spera. Dar, de data aceasta, pasarile au facut patru zboruri pe distante de doua ori mai mari, inclusiv pe o portiune de 271 kilometri similara cu distantele parcurse de pasarile salbatice.
O problema persista totusi: intoarcerea pasarilor migratoare primavara. Pana acum, nicio pasare nu se intorsese. Acest tip de migratie este foarte diferit. Numai exemplarele mature din punct de vedere sexual si gata pentru imperechere au dorinta de a zbura spre nord. ±i cum femelele se afla in competitie pentru hrana si parteneri, acestea nu zboara impreuna, ci separat. Asadar, sa le transporti cu avionul nu mai este o optiune.
Intr-un an, mai multe pasari au plecat, dar nu si-au gasit drumul. In alt an, toate cele 15 pasari au disparut din pricina unor vanatori din Italia. Subiectul este atat de dureros, incat echipa cu greu se poate hotari sa vorbeasca despre asta.
Asa ca le-a venit ideea sa urmareasca pasarile cu ajutorul telefoniei mobile. In primavara aceasta, doi ibisi din valul de migratie din 2008, numiti de echipa Bonzo si Mikesch, sunt gata sa zboare spre nord. Fiecare are un dispozitiv GPS atasat de corp, iar Johannes va monitoriza intregul lor parcurs.
Johannes Fritz crede ca este foarte aproape de realizarea la care spera in urma cu sapte ani. Cu zambetul pe buze, explica: „Daca aceste pasari se vor imperechea si le vor arata puilor drumul catre Toscana, noi, oamenii, ne vom putea retrage din compania de zbor Waldi Airlines, iar natura va prelua controlul“.</p>

Vote it up
152
Ți-a plăcut acest articol?Voteaza