Şi lăstunii ştiu când sunt iubiţi

 

F
etiţa mea, Irina, mare iubitoare de animale, insecte, păsări, dragoste moştenită de la soţul meu, Alexandru, este „mama tuturor răniţilor“. Când ies pe afară cu ea, este imposibil să nu descopere un căţel, o pisicuţă, o gărgăriţă, un melc, un fluturaş. Dacă vede că animalul este rănit sau singur, începe:

– Uite, săracul, are picioruşul rupt (sau e murdar, sau unde îi sunt părinţii, mami?)

Vara aceasta, la Sinaia a fost o vreme mai rece decât în alţi ani. Într-o zi, afară ploua, Irina se uita pe geam – îi place să privească ploaia – când, deodată, ne-a strigat să venim să vedem ceva. Era un lăstun, care zăcea într-o baltă; ploua aşa de tare, încât nu mai putea să zboare. Era ud şi tremura. Irina a început să îl roage pe soţul meu, Alexandru:

– Hai, tati, să salvăm păsărica, uite cum stă, sărăcuţa!

Soţul meu – deăi avea o mână în ghips! – a luat umbrela ăi s-a dus să ia pasărea. Tremura de frig când am luat-o în mână. Am învelit-o într-o batistă ăi am pus-o într-o pălărie de lână. Cred că se simţea bine, pentru că ăi-a ascuns căpăorul în batistă ăi a început să moţăie. Irina, fericită, o veghea ăi o mângâia din când în când:

– Lasă că am eu grijă de tine, o să te faci bine! Doamne-Doamne te-a trimis la mine, ca să te salvez!

Mai târziu, când a venit în vizită prietena ei Ana, amândouă fetiţele au stat cu pasărea, i-au vorbit ăi au alintat-o. Lăstunul părea să se simtă foarte bine în compania fetelor. Parcă îşi spunea: Ce bine e să fii răsfăţat!
După un timp, am luat lăstunul în mână ăi, după ce l-am dezvelit, ăi-a luat zborul pe fereastră. Îşi revenise, iar ploaia trecuse ăi afară era mai cald.

Seara, la rugăciune, Irina murmura: Te rog, Doamne, să-mi mai trimiţi păsări, să le salvez!

P.S.:
Când plouă, e cu ochii pe geam, poate-poate mai salvează ceva!

Vote it up
41
Ți-a plăcut acest articol?Voteaza