Şi când faceţi al doilea copil?

 

Colegul meu de birou, Andrei, are 41 de ani şi e căsătorit de ceva vreme. Într-o zi, l-am întrebat dacă nu-şi doreşte să fie tată. Aşa cum obişnuiesc cei care sunt deja părinţi, începusem să practic şi eu acel gen de presiune psihologică asupra cuplurilor fără copii. Într-un fel mă răzbun pe cea practicată asupra mea înainte de a deveni eu însumi tată.

– E o vorbă. Una pe care o ştii foarte bine, mi-a spus el.

– Care?, l-am întrebat.

– Aceea că un copil îţi schimbă viaţa. Nu-i aşa?

Cum puteam să-l mint? Tocmai ăsta era tot farmecul.

– Normal că e adevărat. Venirea unui copil pe lume schimbă tot, i-am răspuns eu plin de entuziasm.

Andrei s-a uitat la mine superior:

– Vezi, de-asta nu vreau să fiu tată. N-am niciun chef să-mi schimb viaţa! Mă simt perfect aşa cum sunt acum!

Într-un fel, îl înţeleg foarte bine. Mie mi-au trebuit zece ani să mă hotărăsc să fiu tată. Când soţia mea mi-a spus că vom avea un copil, m-am bucurat, am îmbrăţişat-o, m-am arătat entuziasmat, dar, ca să fiu sincer până la capăt, eram groaznic de speriat. O spaimă care nu mi-a trecut nici până azi. Mă simţeam total nepregătit să fiu tată. Îţi dai brusc seama că acea fiinţă mică depinde atât de mult de tine, iar tu ai dintr-odată o responsabilitate enormă. Şi acum, la patru ani după ce Maria a venit pe lume, mă simt aproape la fel. Ţin foarte mult la ea, aş face orice ca să fie fericită, dar tot cred că sunt total nepregătit pentru chestia asta.

De aceea îl înţeleg pe Andrei. Dar nu-i înţeleg pe ceilalţi. Înainte să se nască Maria, toţi cei din jur, direct sau voalat, ne băteau la cap, atât pe mine, cât şi pe Dana, soţia mea, să facem un copil cât mai repede. Părinţii noştri practicau un şantaj sentimental ieftin, acela că mai târziu vor fi prea bătrâni şi nu se vor mai putea bucura de nepoţi. Prietenii noştri care aveau copii ne spuneau partea frumoasă a poveştii şi ne dădeau coate: „Timpul trece. Voi când aveţi de gând să vă puneţi pe treabă?“

O întrebare la care n-am reuşit niciodată să răspund, ci doar să-mi aştern pe faţă un zâmbet tâmp şi să îngaim: „Ne străduim!“, ca şi cum aş fi făcut tot posibilul, dar spermatozoizii mei erau chiauni şi nu-şi atingeau ţinta.

Acum, că stau să mă gândesc, cred că am decis să facem copilul mai mult presaţi de cei din jur. Oricum, pot să spun că n-a fost decizia mea. Şi mai pot să spun că n-am fost pregătit nici atunci, nu sunt nici acum să-mi asum rolul de părinte. Habar n-am, cred că ar trebui să facem o şcoală, ceva, nişte cursuri, un master, pentru a învăţa să devenim părinţi responsabili. Chestia asta este lăsată prea la voia întâmplării. Gândiţi-vă doar că, la două noaptea, ai în braţe o gâgâlice care urlă ca din gură de şarpe. Nevasta, epuizată, îţi spune că nu mai are nicio soluţie, că gâgâlicea a mâncat o tonă de lapte şi tot plânge şi că ea nu mai poate. Eu, cu gâgâlicea în braţe, trebuie să găsesc o soluţie să o liniştesc în creierii nopţii. Nimic din existenţa mea trecută nu mă pregătise pentru asta. Iar cântecul de leagăn pe care l-am gâjâit a făcut-o să plângă şi mai rău.

Într-adevăr, un copil îţi schimbă viaţa. Zi de zi te pune în situaţii noi, pentru care n-ai soluţii.

– Tati, spune-mi o poveste cu tine de când erai mic!, zice Maria de pe bancheta din spate a maşinii, în drum spre grădiniţă.

Vi se pare simplu. Pac, iei o amintire şi o povesteşti. Da, când aveam cinci ani, la începutul lunii martie, am ieşit afară, în faţa blocului şi m-am dezbrăcat în pielea goală. Mama era să leşine de la balcon când m-a văzut alergând gol-puşcă în jurul blocului. Foarte educativ să-i spun asta Mariei. Sau cum am căzut în lacul îngheţat, într-o iarnă, la o partidă de hochei. Sau cum umflam prezervative pe stradă, crezând că sunt baloane. Sau cum mi-am schimbat notele în carnet ca să nu fiu pedepsit şi să pot juca fotbal. Cum mi-am rupt piciorul, mâna, cum m-am bătut cu vecinul de palier, cum am fumat prima ţigară la nouă ani, în vacanţa de vară, sau cum m-am îmbătat la zece ani, la o nuntă.

– Tati, spune-mi o poveste cu tine de când erai mic!, se aude vocea nerăbdătoare a fiicei mele şi-mi dau din nou seama, pentru a nu ştiu câta oară, că habar n-am să fiu tată.

Dacă îi spun o poveste adevărată, am o influenţă negativă asupra ei, dacă nu, o mint, şi greşesc faţă de ea.

– Maria, e foarte greu. Lasă-mă un pic să mă gândesc, îi spun, şi-mi storc mintea să caut o poveste care să nu fie atât de dementă.

Îi povestesc cum furam mere din grădina bunicului şi cum am sărutat prima fată pe obraz. Habar n-am să fiu tată, dar de un singur lucru sunt sigur: că o iubesc nebuneşte pe puştoaica de pe bancheta din spate, care ascultă cu gura căscată o poveste despre un furt de mere verzi într-o vară, demult.

Da, dar acum am altă problemă. Simt cum în jurul meu creşte acea presiune de a face al doilea copil. Prietenii cu doi copii îmi explică deja avantajele. Chiar şi eu am început să mă gândesc dacă nu este mai bine pentru Maria să aibă un frate sau o soră. Cu toate astea, suntem şase miliarde de oameni pe planetă şi e din ce în ce mai greu de trăit într-o asemenea aglomeraţie.

Vedeţi? N-o să învăţ niciodată să fiu tată!

Emilian Isailă este redactor-şef adjunct la ziarul Adevărul

Vote it up
38
Ți-a plăcut acest articol?Voteaza