Hans Peter a ales o alta cale

Unui fermier elvetian de 40 de ani viitorul i se parea de-a dreptul sufocant. Schimbarea pe care a facut-o i-a surprins pe toti
<p>Destinatia noastra se afla la 190 de kilometri sud-est de Moscova. La borna care indica 174 km parasim autostrada aglomerata Moscova-Kiev si ne aventuram pe un drum laturalnic care strabate paduri dense de pin si campuri nesfarsite, presarate cu marturii arhitectonice sumbre ale epocii sovietice: pereti din beton lungi si darapanati, blocuri gri triste, satucuri parasite.
Drumul este ingust, denivelat si plin de gropi. O comuna mai mare prin care trecem in drum spre Gorbenki, destinatia noastra din regiunea Kaluga, nici macar nu este conectata la electricitate: niciun stalp electric nu se vede.
Dupa un cot al drumului se iveste, la un moment dat, o cladire joasa cu un acoperis rosu si vesel. Nu se potriveste deloc cu imprejurimile. O turma de vaci curate, de un bej frumos, traverseaza strada si se indreapta spre staul. Campul e presarat cu capite de fan invelite cu folie de protectie.
Oprim la intrarea intr-o cladire cu acoperis rosu. Ne intampina un barbat in salopeta kaki si cizme de cauciuc. Ne intinde mana, zambeste larg si, privindu-ne cu o stralucire in ochii sai albastri, ne spune:
– Bine ati venit la ferma elvetiana!
Facem astfel – in fine! –, cunostinta cu proprietarul acestei mici insule de prosperitate privata, un elvetian de 48 de ani pe nume Hans Peter Michel.
 
Hans Peter a crescut la mica ferma a familiei de langa Böningen, in centrul Elvetiei. I-a placut viata de fermier. Cand cei doi frati si cele doua surori ale sale au renuntat la ferma familiei pentru a face cariera in turism, el a preluat cele 16 hectare si turma de 15 vaci a familiei. Cu timpul, insa, rutina i-a erodat satisfactia. Se simtea blocat in munti, sub asediul oraselor care furau tot mai mult din natura. 
Pentru majoritatea fermierilor din Elvetia, visul de a-si extinde proprietatea era irealizabil. Intr-o zi, Hans s-a gandit: Am 40 de ani. Inca 20-25 de ani si voi fi pensionar. Viitorul asta nu e pentru mine!
Simtise o atractie fata de Europa de Est inca de cand isi facea armata, in 1987. In garnizoana lui se mai aflau 12 tineri rusi, prizonieri de razboi din Afganistan. A aflat ca toti impartaseau aceleasi interese si vise.
Mai tarziu, pentru a scoate niste bani in plus, a insotit timp de un an de zile transporturi de animalele vii pe calea ferata spre Ungaria si spre Kosovo. De multe ori s-a gandit ca si-ar putea gasi locul undeva, prin acea parte de lume.

In 2003, a citit intr-o revista de agricultura un articol prin care erau invitati fermieri in Rusia pentru schimb de experienta cu fermierii locali si oportunitati de afaceri. S-a gandit ca nu avea nimic de pierdut, asa ca a pus mana pe telefon si s-a inscris.
In iulie 2003, s-a alaturat unui grup de 34 de fermieri care a pornit la drum ca sa cunoasca Rusia. Hans Peter a descoperit ca stilul rusesc de viata este mai relaxat si ca oamenii sunt mai deschisi decat elvetienii, in ciuda unei prime impresii usor derutante.
De exemplu, in Elvetia, la tara,  e ceva obisnuit sa saluti oamenii pe strada, chiar daca nu-i cunosti. Rusii insa treceau pe langa el fara sa-l bage in seama. Numai ca i-a descoperit complet diferiti dupa ce a apucat sa-i cunoasca. Erau foarte deschisi si invitau la ceai si straini pe care abia ii cunoscusera.
Lucrurile care altora le repugnau – singuratatea, dezordinea, decaderea – pe el il inspirau.
Este adevarat ca cele mai multe case stateau sa cada si ca multi sateni se luptau sa supravietuiasca, dar avusesera parte de multi ani de greutati si inca reuseau sa se bucure de viata.
Da, erau multe gauri pe strada si autoritatile se descurca greu intr-o economie in plina schimbare, dar acestea erau probleme care se puteau rezolva.
La sfarsitul vizitei, organizatorul a intrebat grupul in ce masura intentiona sa faca afaceri in Rusia. Hans Peter a fost singurul care a raspuns ca este 100% sigur ca va investi.
Alti doi fermieri, Joseph Lussi, 38 de ani, si Jakob Bänninger, 56 de ani, erau interesati si ei, dar s-au declarat rezervati fata de un nou inceput intr-o tara straina – mai ales ca Bänninger era insurat.

La a doua vizita, in noiembrie 2003, au ramas doar sapte fermieri dornici sa exploreze oportunitatile, printre care Hans Peter, Lussi si Bänninger.
Cea mai atragatoare ocazie de afaceri era ferma „Swiss Milk“ din Gorbenki, o laptarie de 300 de hectare ce cuprindea mai multe cladiri darapanate si 90 de vaci.
Cu cativa ani mai devreme, Elvetia deschisese un fond de creditare in Kaluga, oferind imprumuturi intreprinderilor mici, apoi a implementat un program agricol care consta in cumpararea de terenuri, reconstruirea si retehnologizarea fermelor vechi si dotarea unei fabrici mici pentru productia de lapte. Fabrica nu se dezvoltase, iar patronii au luat decizia de a o vinde, pentru ca era in pragul falimentului.
Hans Peter a simtit ca aceasta era o afacere pe care o putea repune pe picioare. In plus, era singur, asa ca nu trebuia sa dezradacineze o familie intreaga pentru a o muta in Rusia. El insusi nu vorbea rusa, dar se putea descurca cu traducatori pana cand invata.
Totusi, decizia de a-si vinde ferma din Elvetia pentru a avea capital a fost dureroasa.
Infricosator este nu sa plec, ci sa raman, isi spuse el pana la urma.
Totusi, tatal sau nu putea sa inteleaga de ce fiul luase hotararea de a vinde ferma familiei din Elvetia.
In iarna lui 2004, Hans Peter si cei doi parteneri ai lui, Lussi si Bänninger, au luat decizia finala de a cumpara ferma si au planificat o excursie in Rusia pentru a aranja achizitia.
Hans Peter a avut inspiratia subita de a-si invita tatal. Asa cum sperase si Hans, cand i-a intalnit pe partenerii de afaceri ai fiului sau si a vazut tara si ferma, batranul si-a dat seama imediat ca era o oportunitate.
In Rusia, fermierii puteau cumpara sau inchiria teren fara limite.

Hans Peter si partenerii s-au mutat la Gorbenki in aprilie 2004. Nimic nu era pregatit cand au ajuns.
Nu exista interpret, nu-i astepta nicio masina si directorul rus al fermei, care fusese pastrat de partenerii elvetieni pentru a conduce angajatii, nu avea unde sa-i cazeze.
Dupa „prima zi de lupta“, incheiata – la insistentele directorului – cu o votca, elvetienii au adormit pe jos in biroul directorului adjunct.
A doua zi, partenerii au cumparat paturi si s-au mutat in doua camere, fara apa curenta, situate deasupra garajului. Aici avea sa le fie adapostul timp de doi ani, pana cand au construit o casa noua.
La intoarcerea in Elvetia, Hans Peter invatase sa zica in rusa „Salut!“, „Multumesc!“ si „Ce mai faci?“, dar nu avusese timp sa invete mai mult. Elvetienii au angajat o fata de 16 ani ca sa le traduca.
Cele 90 de vaci erau subnutrite. Nu mai existau alte furaje in afara de fan. Era clar ca trebuia plantat porumb. Problema era ca multe masini erau stricate. Tractoarele rusesti aveau nevoie foarte des de reparatii.
Elvetienii, constiinciosi, nu erau pregatiti sa se confrunte cu atitudinea rusilor fata de munca. Mult prea des, soferii de tractoare si laptaresele dispareau dupa primul salariu. Pe unii au fost nevoiti sa-i concedieze.

La inceput, cei trei asociati au fost nevoiti sa faca aproape totul singuri. Vecinilor nu le venea sa-si creada ochilor. In Rusia, un om de afaceri poarta costum si are sofer. Nou-venitii pareau cu atat mai exotici cu manecile lor suflecate si facand munca de jos.
„Uneori, veneau unii care vroiau sa vorbeasca cu seful“, isi aminteste Hans Peter, razand. „Cand le spuneam ca eu sunt seful, aproape fara exceptie, credeau ca nu am inteles intrebarea.“
Noul proprietar a avut parte de un lant de surprize. Aceasta pentru ca, initial, satenii – obisnuiti cu atatea decenii de proprietate cooperatista – credeau ca totul era proprietate comuna.
„Unii furau motorina, altii vindeau ingrasamantul“, isi aminteste el. „Nu era suficient sa le spui o data. Ii invatam si iar ii invatam. Si injuram si iar injuram. Treptat, lucrurile s-au imbunatatit.“ 
Cea mai mare problema era alcoolul. Odata, un tractorist care sarbatorea ziua de nastere a fetei lui, s-a imbatat si s-a invartit cu tractorul pana l-a stricat. Hans Peter l-a iertat. „A fost o situatie unica. Altfel, era un muncitor excelent.“
In cele din urma, doar muncitorii seriosi au ramas la ferma. Hans Peter a considerat ca a reusit doar cand a vazut toate tractoarele fermei pe
camp in acelasi timp. „Din pacate, a durat doar o jumatate de ora!“

La putin timp dupa sosire, lui Hans Peter i-a atras atentia o fata subtire, cu parul lung si blond, care lucra la linia de imbuteliere a laptelui. Ii placeau ochii si mersul ei. A aflat ca o chema Iulia si ca avea o fetita de trei ani.
In ciuda barierei de limba, cuplul a reusit sa comunice de la bun inceput. El invata cateva cuvinte rusesti in fiecare zi, iar intre timp ii platea Iuliei cursuri de limba germana.
„Nu pot sa descriu cum s-a intamplat“, spune el sfios. Iulia isi aminteste insa ca „toate au venit de la sine“.
La nunta din 2006 au participat toate neamurile lui Hans Peter. „In Elvetia, nuntile tin de dimineata
pana seara“, spune el. „Aici, insa, am chefuit o saptamana.“
 
Ferma a supravietuit crizei economice globale si, in 2010, pentru prima oara, au ramas bani dupa plata tuturor ratelor, o realizare de care partenerii sunt foarte mandri.
Turma s-a marit la 700 de vaci, dintre care 250 vaci de lapte, care produc 3.800 litri de lapte pe zi, pe care ferma ii vinde satenilor si in orasul Kaluga. Ferma s-a extins de la 300 la 700 de hectare. Hans Peter si partenerii isi fac acum planuri sa mai construiasca un staul, sa mareasca turma si sa produca mai multa branza.

Acum, ferma are 39 de angajati. Pentru noul proprietar elvetian lucreaza acum 14 laptarese, trei medici veterinari, cinci muncitori la linia de imbuteliere, 12 tractoristi si un director, un manager tehnic, doi contabili si un economist. In fiecare dimineata, doua microbuze aduna angajatii din satele invecinate si ii lasa acasa in fiecare seara.
Chiar daca „Swiss Milk“ este mai mica decat alte ferme locale (unele din zona sunt chiar de doua ori mai mari), vecinii sunt impresionati de realizarile lui Hans Peter si vor sa afle cum a reusit sa obtina mai mult porumb pe hectar decat au reusit ei.
Iulia explica zambind: „Am facut schimb de seminte cu fermierii din jur. Dar, dintr-un motiv sau altul, porumbul creste mai bine pe camp la noi“.

Succesul lui Hans Peter l-a transformat intr-o celebritate in tara natala. Mai nou, turistii elvetieni au un nou obiectiv turistic in Rusia. Ei calatoresc de la Moscova la Gorbenki pentru a vedea minunea minunilor: o ferma elvetiana pe pamant rusesc.
Fermierul a construit o casa pentru familie si musafiri, apoi si un hotel cu doua etaje. 
Aproape in fiecare an, trei sau patru fermieri elvetieni vin la ferma sa munceasca si sa invete.
Hans Peter spune: „Pot incerca ceva nou vorbind aceeasi limba de acasa“. Dar aceasta nu este totul. „Le largeste orizontul. Elvetia e plina de munti abrupti si din aceasta cauza nu vezi prea departe“, explica el.
Fiul lui Hans si al Iuliei, Johann-Ivan, are trei ani. Hans Peter are grija ca cei doi copii sa invete germana. Nastia, acum de 9 ani, vorbeste deja in germana cu vizitatorii hotelului.
Nimeni din familie nu e mai mandru de succesul elvetianului decat tatal acestuia. Vara trecuta, el a fost de trei ori in vizita la Gorbenki.
Hans Peter spune ca a invatat o lectie importanta din toata aceasta experienta in... „Estul Salbatic“: „Nu poti face pe nimeni fericit daca tu insuti esti nefericit. Fiecare generatie trebuie sa-si urmeze drumul. Aici am trait mai mult in sase ani decat as fi putut trai vreodata in Elvetia“.</p>

Vote it up
125
Ți-a plăcut acest articol?Voteaza