Hai, că poţi!

Bolnav de Parkinson, Dan Răican le aminteşte celor ca el că nu trebuie să abandoneze lupta.
 

„Alo! Bună ziua! Sunteţi dl. Dan Răican?“

„Da, eu sunt. Cu ce vă pot ajuta?“

„Ştiţi, eu am fost diagnosticat recent cu Parkinson. Şi nu ştiu ce să fac! Sunt într-o stare foarte rea. Mă simt doborât, pur şi simplu…“

Un astfel de apel telefonic nu este deloc ceva ieşit din comun pentru bărbatul de 54 de ani din Deva. Şi nu-i este deloc necunoscută nici starea în care se află cel care tocmai l-a sunat.

Într-o după-amiază călduroasă de august a anului 2002, ofiţerul Dan Răican părăsea năucit Spitalul Bagdasar Arseni, din Bucureşti, îndreptându-se către Gara de Nord. Ar fi trebuit să ia trenul spre casă, dar, în acel moment, nici măcar acest gând nu mai era clar pentru el. S-a aşezat pe unul dintre scaunele libere din gară, privind lumea din jurul său, o lume care avea cu totul alte conotaţii decât atunci când o întâlnise la venire, în aceeaşi gară. Era o lume din care el nu mai simţea că face parte – el nu mai putea fi nici zâmbitor, nici fericit, nici agitat de vreo problemă măruntă… De fapt, nu se mai simţea un om, ci doar un bolnav de o boală incurabilă. Doctoriţa îi spusese că suferă de Parkinson. Lacrimile au început să se reverse pe obrajii bărbatului de 40 de ani, căruia nu-i mai păsa de priviri­le curioase, aruncate în fugă de călă­tori, aşa cum se gândea că nici vieţii nu-i mai pasă de el. A plâns amar, a plâns mult, iar când a luat hotărârea să se ridice şi să plece, nu s-a dus acasă la soţie şi la copil, ci a sunat-o pe o mătuşă şi a rugat-o să-l găzduiască pentru o zi-două. „Nu-mi doream decât să merg undeva, unde nimeni nu-mi pune întrebări, şi să mă liniştesc“, povesteşte Dan Răican.

Primele semne ale bolii au apărut în luna ianuarie a anului 2000. „Începusem să şchio­pătez un pic cu piciorul stâng şi aveam din ce în ce mai puţină forţă în mâna stângă“, îşi aminteşte bărbatul.

S-a dus la un spital unde i s-au făcut o serie de analize şi investigaţii, inclusiv un RMN. Şi cum medicii nu şi-au dat seama care ar fi problema, i-au pus diagnosticul de accident vascular cerebral şi, timp de un an şi jumătate, Dan a primit tratament pentru această afecţiune.

„În acea perioadă problemele s-au agravat, fiindu-mi afectată şi partea dreaptă a corpului. Mă deplasam tot mai greu“, spune Dan.

Până la urmă, un medic l-a sfătuit să meargă la spitalul din Bucureşti, unde, după o nouă serie de analize şi investigaţii, a fost diagnosticat cu Parkinson şi a primit tratament.

Dar deznădejdea pusese stăpâ­nire pe mintea lui. În încercarea de a contracara efectele bolii, Dan s-a hotărât să nu respecte tratamentul şi să ia cantităţi mai mari din ceea ce i se prescrisese. Starea generală proastă generată de boală a avut repercusiuni asupra vieţii de familie a lui Dan, el divorţând în 2003, dar şi asupra serviciului, fiind trecut în rezervă, cu o pensie modestă.

„Eram într-o stare de negare. Nu voiam să accept că sunt bolnav şi să mă împac cu si­tuaţia“, spune el.

În încercarea de a mai câştiga ceva bani, Dan s-a făcut detectiv particular, iar apoi, pentru că în acest domeniu lucrurile nu mergeau prea bine, s-a apucat să completeze chestionare pentru diverse sondaje de opinie.

Dar, în anul 2006, lucrurile aveau să se schimbe. Atunci a auzit pentru prima dată de „stimularea cerebrală cu electrozi“ pentru pacienţii cu boala Parkinson şi atunci a ajuns pentru prima dată în cabinetul medicului neurolog Bogdan Popescu.

„Mi-a dat un nou tratament, iar eu din nou am încercat să iau mai mult decât mi s-a prescris. Aveam senzaţia că doar aşa pot să rămân activ cât mai mult timp. Dar dr. Bogdan Popescu şi-a dat seama şi mi-a spus că nu se mai ocupă de mine dacă nu respect întocmai medicaţia dată de el. Aşa că am devenit un pacient cuminte“, poves­teşte Dan Răican. Dar poate cea mai bună idee pe care i-a transmis-o medicul pacientului său a fost aceea de a se implica într-o activitate care să-l ajute să-şi accepte boala. Aşa a luat naştere Asociaţia Antiparkinson. Aceasta este singura organizaţie de pacienţi indepen­dentă, care reprezintă şi apără interesele celor 72.000 de bolnavi de Parkinson din România.

„A fost şi este modul meu de a lupta cu boala. Iar din momentul înfiinţării asociaţiei am avut un gând constant, care m-a însoţit în tot ceea ce am făcut: «Hai, că poţi!»“, spune Dan.

Astăzi s-ar putea umple pagini întregi cu realizările acestui om, care are grijă de alte mii de oameni asemenea lui. Dan Răican a scris patru cărţi despre Parkinson, a organizat zeci de conferinţe şi acţiuni de conştientizare pentru societatea civilă, a mai înfiinţat câteva filiale ale asociaţiei şi a luat peste 20 de premii pentru campaniile derulate. Dar, din tot ceea ce a făcut, cel mai important lucru i se par a fi întâlnirile la care au participat şi pacienţii şi medicii. „Este foarte important ca bolnavii să poată pune întrebări la care să li se răspundă clar“, spune Dan Răican.

Asta nu înseamnă însă că nu primeşte cel puţin patru telefoane pe zi de la oameni care abia au aflat că suferă de Parkinson, sau de la rudele bolnavilor, sau de la pacienţi care trec prin stări proaste…

„Pentru mine, cel mai greu e dimineaţa, până îşi fac efectul medicamentele. Un timp nu mă pot mişca aproape deloc. Unii au descris boala, ca fiind un mod de a încerca să mergi cu maşina cu frâna de mână trasă“, spune Dan.

Dar, cumva, în fiecare dimineaţă el reuşeşte să mişte „maşina“, deşi „frâna“ e trasă, cu îndemnul „Hai, că poţi!“, îndemn care îl transmite tuturor celor care îl sună sau vin să vorbească cu el.

Vote it up
132
Ți-a plăcut acest articol?Voteaza