Gustul recunoștinței

…sau cum și-a răsplătit un copil de 11 ani, refugiat din Irak, salvatorul suedez
 

Nils, soțul cumnatei mele suedeze Eva, s-a întrecut pe sine. Ne invitase la masă, iar acum, după ce terminase de gătit și de aranjat preparatele, ne minunam, făcând încontinuu fotografii ospățului ale cărui miresme ne transportau într-un restaurant cu stele Michelin. Și, în timp ce anticipam gustul delicios al mâncării pregătite din cele mai proaspete fructe de mare, talentatul Nils, un ortoped suedez de 52 de ani, cu origini germano-norvegiene, ne-a anunțat că cel mai bun lucru pe care îl mâncase în viața lui au fost niște… chipsuri! Ne-am spus că râde de noi. Asta până când am auzit povestea.

Era sfârșit de noiembrie 2015, când paza de coastă de pe insula grecească Samos a dat alarma că zeci de oameni au naufragiat într-o regiune supranumită Coasta Morții. Deși marea fusese calmă în timpul nopții, în jur de ora 2:00, câteva bărci pline cu refugiați se loviseră de stâncile din acea zonă periculoasă, fiind distruse. Zeci de femei cu copii în brațe sau prinși de picioarele și mâinile lor se agățaseră cu disperare pe stânci și rămăseseră acolo ore în șir. Când echipajul suedez al organi­zației Sea Rescue Society a ajuns la ei, majoritatea erau deshidratați, înghețați și extenuați.

Nils Inngul era deja echipat în costumul de scafandru, ca și restul echipei, și pregătit pentru opera­țiunea de salvare. După un efort de peste opt ore, aproape 46 de oameni au fost luați de pe stânci, unii cărați în brațe, alții cu tărgi, și transportați la centrul special pentru refugiați din Samos. Acum se lăsa seara, iar Nils, obosit la rândul lui, nu-și putea alunga din minte imaginea băiețelului de 11 ani, Hamid, venit din Irak, prin Turcia, împreună cu mama, bunica și fratele mai mare, care i se cuibărise în brațe și se agățase cu atâta speranță de gâtul lui. Nu credea că va mai revedea vreodată ochii aceia mari și căprui, care spuneau povestea sutelor de mii de oameni care preferau să își asume riscul unei morți pe mare decât pe cel al unei vieți fără viitor.

Cei care ajungeau în taberele special amenajate așteptau cu nerăbdare să obțină permise pentru a pleca mai departe și uitau aproape imediat, sau își doreau să uite, de zilele petrecute pe mare, oricât de recunoscători le erau salvatorilor. Nu și Hamid. După ce s-a trezit în centru, în siguranța unui loc de unde putea să viseze iar la zile mai bune, i-a spus mamei lui că vrea să-i mulțumească personal bărbatului înalt și blond care l-a luat de pe stânci și celor din echipa lui, care îi salvaseră familia.

S-a tot gândit ce să le dăruiască, pentru că nu avea mare lucru, doar câteva lucrușoare înghesuite într-un rucsac. Dar, privind la cutia de chipsuri pe care și-o cumpărase dintr-un magazin din Samos și al cărei conținut i se păruse atât de delicios, i-a venit o idee. Drept urmare, a doua zi după acea grea și intensă operațiune de salvare, Nils, împreună cu ceilalți voluntari din Suedia, au mâncat cei mai buni cartofi prăjiți, încărcați de gustul recunoștinței unui băiețel de 11 ani.

 

Savuram sosurile incredibile ce îmbogățeau preparatele din fructe de mare, lingându-mi degetele și ascultând povestea celor mai delicioase chipsuri – și jur că a fost cea mai bună masă din viața mea!

Pe Nils și pe Eva, soția lui, cea mai mică dintre surorile soțului meu, i-am cunoscut în 1999, atunci când am fost prezentată familiei suedeze. Pe atunci erau un cuplu frumos – și așa au rămas în continuare – pasionați amândoi de scufundări, sport datorită căruia s-au și întâlnit. Copiii lor aveau șapte și, respectiv doi ani, o fată și un băiat cărora le-au insuflat dragostea pentru mare, pentru sport și o atitudine umană care te face să-ți dorești să-i iei în brațe îndată ce-i cunoști.

De-a lungul timpului, pentru Nils, acest bărbat care, în ciuda înfățișării atletice, are cea mai blândă privire din lume ce vine din niște ochi căprui, mari și catifelați, scufundările au devenit mai mult decât un hobby. S-a înrolat voluntar ca salvamar și membru al pazei de coastă în Växjö, orașul în care locuiește. Asta presupune că în anumite zile din lună e „la datorie“, iar în restul timpului e pe recepție pentru orice urgență ar putea să apară, putând fi apelat prin intermediul unui pager. Urgențele sunt inevitabile, iar activitatea, după cum am spus, este doar voluntariat, din dragoste de mare și de oameni. Sau invers. După cum a dovedit-o și la sfârșitul anului trecut.

Criza refugiaților împânzise toată mass-media, Europa era sfâșiată între opiniile pro și contra permiterii refugiaților de a „ne invada“ continentul. La sfârșitul lunii septem-brie 2015, Amiralitatea greacă nu mai făcea față nici din punct de vedere financiar, nici din cel al dotărilor în salvarea refugiaților care veneau pe mare dinspre Turcia. Așa că a transmis o solicitare de ajutor tuturor țărilor europene, prima și singura care a răspuns în acel moment fiind Suedia.

Organizația Sea Rescue Society a transmis cereri tuturor voluntarilor săi, dintre care au fost selectați un număr de 100, care au participat la toate misiunile de salvare începute în luna octombrie 2015 și până în mai 2016. Toate celelalte organizații de salvare din alte țări s-au implicat începând din luna martie 2016.

Nils Inngul și-a lăsat jobul și familia de două ori, între 21 noiem-brie și 7 decembrie 2015 și între 19 februarie și 6 martie 2016, salvând numai el peste 770 de oameni. Nu a povestit decât la insistențele noastre despre cum a fost acolo, despre ce a simțit și ce impact a avut întreaga experiență asupra lui.

Prima perioadă de două săptămâni, cea din noiembrie-decembrie 2015, a fost cea mai dificilă pentru Nils, deși avea deja o experiență solidă în operațiuni de salvare pe mare. Chiar dacă la mal lucrurile păreau calme, în larg, marea era agitată de furtuni, cu vânt puternic și valuri turbate, iar temperatura apei în care erau nevoiți să înoate era de 16 grade Celsius. Micul dejun era la patru dimineața, se ieșea cu bărcile în jur de 4:30-5:00 pentru a prelua refugiații ce ajungeau în zonă peste noapte, operațiunile de salvare durând între opt și 12 ore zilnic.

După ce s-a întors, nu-și putea scoate din minte imaginile acelor copii și femei și nici țipetele lor de disperare. De aceea a decis că trebuie să se mai ducă odată, deși pe listele de așteptare erau înscriși și alți voluntari. Dar experiența lui Nils și-a spus cuvântul și avea să mai plece pentru încă două săptămâni.

 

Pe parcursul anului 2014, numărul imigranților clandestini ajunși în Europa a fost de aproape 220.000. Potrivit Înaltului Comisariat al ONU pentru Refugiați, un număr de 705.200 de imigranți au traversat Marea Mediterană, iar 3.210 s-au înecat în tentativa lor de a ajunge pe continentul european, în anul 2015. Dintre aceștia, 662.355 de persoane au ajuns în Grecia și 140.000 în Italia, se arată pe paginaeuropeană.ro.

Cei mai mulți dintre cei care ajung în Grecia sunt din țări care se confruntă cu încălcări ale drepturilor omului sau sunt măcinate de conflicte, în special Siria, Afganistan, Irak, citează hotnews.ro date oficiale. Datorită distanței scurte dintre Turcia și insulele grecești, contrabandiștii îi înghesuie pe imigranți în bărci mici de cauciuc sau fibră de sticlă. Astfel, paza de coastă trebuie să se ocupe zilnic cu numeroase operațiuni de căutare și salvare. Într-o situație de o asemenea anvergură s-au implicat atunci voluntarii suedezi de la Sea Rescue Society, printre care și Nils. Dar, la a doua plecare, urma să aibă parte de o surpriză, care s-a transformat apoi într-un extraordinar motiv de mândrie.

 

În perioada în care Nils îl culegea pe Hamid de pe stânci și pe alții ca el din marea agitată, fiul său, Anton, care avea 18 ani, primise drept temă la liceu să scrie un eseu despre „impactul psihologic al salvării oamenilor“. Acela a fost momentul în care tânărul cu statură atletică, pe care Nils îl crescuse în același spirit al umanității, s-a hotărât să-și trimită CV-ul la Sea Rescue Society pentru a fi primit ca voluntar în echipele ce salvau refugiații. Imediat ce s-a întors din prima misiune, Nils a aflat despre cererea transmisă de către fiul său, de la un bun prieten al său din cadrul organizației, Mathew Fader. L-a rugat pe acesta să-i facă lui Anton un răspuns cât mai diplomat, care să nu sune a refuz, dar să fie, de fapt, un refuz categoric.

Astfel, tânărul a fost informat de către asociația suedeză că va fi trecut pe listele de așteptare și că dacă vor avea nevoie de el îl vor anunța. Răspunsul primit l-a făcut pe Anton să se încăpățâneze și mai mult în ideea de a merge într-o operațiune de salvare a refugiaților, astfel că a început să se roage de tatăl lui, Nils, să-i pună și lui o vorbă bună pentru a fi luat în considerare. Știind cât de periculoasă ar fi fost pentru fiul său o astfel de misiune, Nils a fost categoric: „Nici nu se pune problema să te ajut să mergi acolo“. Dar Anton nu s-a lăsat descurajat.

După discuții intense, în care tânărul s-a dovedit ferm în decizia lui, Nils s-a lăsat înduplecat în cele din urmă, revenind asupra hotarârii. Dar a decis să-și lase fiul să vină numai pentru o săptămână. Astfel a plecat Anton la 3.000 de kilometri depărtare de casă, pe insula grecească Samos pentru șapte zile, în perioada 19-26 februarie 2016, unde a muncit alături de tatăl său și de ceilalți voluntari. Ținerețea și entuziasmul și-au spus cuvântul, Anton scoțând din apele mării 200 de oameni doar în prima zi și salvând în total, în numai șapte zile, peste 500 de refugiați.

 

În vreme ce își deapănă povestea, vocea lui Nils dă glas unui potop de sentimente amestecate: compasiune pentru miile de oameni pe care i-au smuls din valuri, urmată de tremurul lacrimilor reținute față de muta și copleșitoarea lor recunoștință, mândria de a fi tatăl unui copil ca Anton, duioșie față de soția sa, Eva, ale cărei gânduri i-a însoțit peste tot, în timp ce-i aștepta să se întoarcă cu bine acasă. Nu a regretat nicio clipă faptul că a decis să-și expună propriul copil atâtor riscuri – a clădit ceva de neegalat în relația tată-fiu și, în același timp, i-a dat lui Anton primul lui moment, de care-și va aminti toată viața, de a se simți util, de a se dărui necondiționat unei cauze nobile.

 

În timp ce savuram cea mai bună masă din viața mea și cea mai incredibilă poveste desprinsă din realitate, ai căror eroi – în toate înțelesurile acestui cuvânt – erau chiar oameni din a căror familie făceam și eu parte, și mai ales datorită acestui lucru, nu î­nțelegeam de ce aflam despre faptele lor extraordinare abia acum, după multe luni de zile.

Dar, privind în urmă la toți anii de când îi cunosc, am înțeles. Ei nu se laudă niciodată. Pentru ei, aceste gesturi sunt firești. Nici astăzi nu am fi aflat poate povestea, dacă Nils nu ar fi vrut să fie modest în legătură cu talentul lui la gătit și să ne demonstreze că niște chipsuri pot fi cu mult mai gustoase. Și da, a reușit să ne convingă că așa e, asta neștirbind cu nimic tot ceea ce ne dăruise el astăzi – mâncare și sentimente – totul la superlativ.

Dar dacă eu și soțul meu nu aflam decât acum despre isprăvile cumnatului și nepotului nostru, nu la fel au stat lucrurile la „nivelul cel mai înalt“. Dacă Nils nu a vorbit, au vorbit alții în locul lui. Vestea despre ce a făcut acest „supus“ suedez a ajuns până la urechile regale din Stockholm.

Și astfel, nu mică i-a fost mirarea, când într-o zi din luna iunie a acestui an, el și Eva au primit o invitație direct de la palatul regal, cu antet și tot auriul din dotare, prin care au fost chemați la un dineu cu regele și regina în data de 16 septembrie 2016, la Drottningholm, palatul regal din Stockholm.

Dintre sutele de voluntari suedezi care au luat parte la acțiunile de salvare ale refugiaților, Nils se remarcase în mod deosebit. Dar, dacă îl întrebi, el îți va răspunde că nu a făcut nimic mai mult decât alții sau că a făcut ceea ce ar face oricine în locul lui. A inspira oamenii cu modestia și curajul lui e un alt talent a lui Nils.

Deși a fost copleșit de această onoare, sunt convinsă că nici masa regală nu i s-a părut mai gustoasă decât chipsurile primite de la Hamid. Trebuie să fii un alt fel de om ca să ai astfel de „preferințe“. 

Vote it up
87
Ți-a plăcut acest articol?Voteaza