Ferma din salbaticie

Jurnalul unei mame care si-au crescut fiul la un sanctuar de animale salbatice din Zimbabwe consemneaza viata in acest colt de lume.Foto: Prin amabilitatea lui Richard Peek
 

<p>In 1989, Bookey Peek si sotul ei, Richard, si-au gasit propriul paradis pe Dealurile Matobo din Zimbabwe. Cumparand o fosta ferma de vite cu suprafata de 2.630 de hectare, ei au creat sanctuarul si adapostul Stone Hills pentru animale salbatice. Acolo si-au crescut si fiul, pe nume David, acum in varsta de 18 ani. Bookey spune ca intampina mereu dificultati din cauza instabilitatii tot mai mari din Zimbabwe, dar aceasta ramane ca un zgomot de fundal indepartat pe langa principala lor grija: cea pentru animale. Iata un fragment din cartea publicata de Bookey, un fel de... "jurnal de ferma" - o ferma a salbaticiunilor.

Nu poti sa cresti un porc alergator fara sa te indragostesti de el. Insa, ca mai toate animalele salbatice, odata ce a crescut, nu iti mai poti imparti caminul cu el. Asa ca Poombi a noastra a fost nevoita sa dea confortul canapelei pe vizuina furnicarului de pe malul raului Matanje. Din fericire, am putut sa o obisnuim treptat cu viata in salbaticie, continuand sa ii monitorizam progresul. Pana in momentul in care a devenit independenta, la 18 luni, stia fiecare coltisor din noul ei domeniu si, desi le zambea dispretuitor pe la spate, incepea sa se "salute" si cu ceilalti porci din zona (pe care ii privea ca pe plebe).

Ba chiar devenise de-a dreptul intima cu Harald, unul dintre cei mai abili porci alergatori de la ferma, asa ca, in urmatorii patru ani, ea dadu nastere la doi gemeni, doua serii de tripleti si un set de cvadrupleti.

De multe ori am insotit-o in calatoriile zilnice pe care le facea cu familia. De cate ori ma simteam deprimata, o "intrevedere" cu ea si cu purcelusii imi ridica imediat moralul. Unii oameni merg la biserica pentru a-si pune ordine in lucruri, eu insa preferam sa-mi petrec timpul in comuniune cu aceasta purcelusa, deoarece, spre deosebire de noi, Poombi traia cu seninatate clipa.
Intr-o dupa-amiaza de sfarsit de octombrie, m-am alaturat familiei de purcei, care-si facea siesta, si mi-am pus capul capul pe burta lui Poombi, ceea ce nu era prea confortabil, deoarece noile ei progenituri pareau sa aiba un meci de box thailandez. Da, se apropia din nou momentul acela. Cei trei "Scumpi" (cum ii "botezaseram" noi pe cei mai recenti pui) nu isi dadeau seama ca se apropiau de sfarsitul copilariei - in curand aveau sa fie izgoniti.

Poombi se afla in zona marginita de sarma ghimpata pe care o foloseam ca rampa de descarcare cand aduceam animale la ferma. Grohaind zgomotos, rama dupa nuci marula pe jumatate ingropate. Intre timp, purcelusii, indesati ca niste carnaciori, isi croiau cale unul cate unul pe sub sarma ghimpata si se alaturau mamei lor.

Eu stateam la baza rampei cand David a strigat:

- Pot sa vorbesc cu ei?
- Bine, poti de data asta, i-am ras­puns. Stai aici, pe margine, si asteapta sa vina ei la tine.
Stateam cu spatele cand am auzit un grohait morocanos si tipatul lui David, care cazuse pe spate. Poombi se uita la el de sus in jos, furioasa.

Cum am putut sa fiu atat de proasta? Intotdeauna fusesem precauta la primele intalniri, asigurandu-ma ca momentul era propice, pentru ca niciodata - dar niciodata! - sa nu-l pun pe David in primejdie. Trebuia sa imi dau seama ca, stand pe marginea rampei, care avea alte doua laturi inchise, Poombi putea crede ca purcelusii erau inconjurati din toate partile si putea deveni defensiva. Se napustise asupra lui David, impungandu-l cu ratul.

David nu s-a lovit rau, dar psihic a fost devastat:
- Cum a putut sa-mi faca una ca asta?, striga el. O urasc, o urasc!
Am incercat sa-i explic comportamentul lui Poombi:
- Tu ai avut mereu cu ea o relatie foarte speciala. Pe moment, ea vrea sa te tina la distanta de purcelusi, dar se va da pe brazda, ca intotdeauna. Si gandeste-te ca nu te-a ranit, desi te putea sfarteca.
- Stiu ca ai dreptate, mi-a raspuns el dupa un timp. Si stiu ca inca ma iubeste. Nu o mai urasc, dar sunt foarte suparat.
Peste vreo zece zile, eu culegeam legume din gradina, iar David se juca la groapa cu nisip. Poombi aparu de dupa copaci, urmata de purcelusi.

- Mama!, mi-a strigat insistent David. E aici! Mi-e frica sa nu faca ceva!
Am incercat sa par calma:
- E-n regula, David. Ramai pe loc si las-o pe ea sa vina!

A continuat sa mearga direct spre David, iar eu ma aflam exact in spatele ei cand a ajuns in dreptul lui. Grohaia usor. Si-a apropiat nasul de al lui, l-a adulmecat usor si si-a lasat capul in poalele lui. Timp de zece minute, David a mangaiat-o. Ea s-a intors la purcelusi, dar, vazand ca David incepuse sa sape la nisip, a venit de doua ori inapoi ca sa-l ajute, bagandu-si nasul in aceeasi groapa si sapand si ea.

Peste vreo trei ani, intr-o zi din miezul iernii, il aduceam pe David de la scoala. Adesea, in drum spre casa ne intalneam din intamplare cu Poombi undeva, intre poarta principala si casa, asa ca nu ni s-a parut ciudat sa ii vedem pe ea si pe cei Patru Fawlty (Defecti) - cei mai recenti pui - pascand langa tarcul de antilope. Am oprit masina, dar, in loc sa vina spre noi, toti cinci au luat-o la fuga si nu s-au oprit decat dupa cateva sute de metri.

Pana la urma, nu era Poombi, era Sophie, unica ei fiica, una dintre Scumpii de anul trecut. Era prima data cand am vazut-o asa de aproape. Daca ar fi fost mama ei acolo cu puii, nu ne-ar fi lasat sa ne apropiem atat de mult.

- Cred ca Poombi isi face turul, a spus David.

Eram si eu de aceeasi parere. Mai facea asta uneori, mai ales acum, ca purcelusii erau mari. Dar niciodata nu plecase foarte departe.

Ultima data o vazusem in dimineata de joi. Ne-am continuat cautarea, deoarece trebuia sa aflam ce i se intamplase. Cel mai rau lucru ar fi fost sa nu aflam niciodata. Macar sa fi murit de coltii unui leopard. Ma rugam la dumnezeul dealurilor de piatra ca ea sa aiba parte de un sfarsit natural al celor sapte ani ai incredibilei sale vieti.

Miercuri, intreaga echipa o cauta. La ora zece, vocea lui Mafira se auzi in statia de emisie-receptie. Imediat mi-am dat seama ca o gasise. I-am vazut pe Mafira, pe fiul lui, Mapfumo, si pe alti patru muncitori stand in cerc in jurul unei vizuini de furnicar, la nu mai mult de 200 de metri de barlogul purcelusilor. Nu stiau sigur, dar era o creatura moarta in gaura aceea.

Dupa ce au sapat mult, au dat de corpul ei. Era atat de intepenit, incat a fost nevoie de patru oameni ca sa il scoata la suprafata. Cred ca Poombi fusese fugarita pana la groapa de un leopard sau un ghepard. Se speriase, pentru ca se dusese direct la groapa, nu intrase cu spatele intai, asa cum fac intotdeauna porcii alergatori, ca sa se poata apara cu ajutorul coltilor. Odata ajunsa in groapa, ramasese intepenita, iar ei tabarasera pe ea. Rich a adus-o acasa si a ingropat-o. I-am spus lui David cand s-a intors de la scoala. S-a dus sa isi ia la revedere de la ea si a lasat un trandafir rosu la groapa ei. </p>

Vote it up
194
Ți-a plăcut acest articol?Voteaza