Fericirea este acasă

Când eram copil, într-un sătuc uitat de lume, credeam că fericirea se află departe, la McDonald’s. Nu înţelegeam că lucrurile cu adevărat importante sunt acasă.
 

Până când am împlinit șase ani, familia mea a locuit la 1,6 kilometri de cercul polar arctic, în Fort Yukon, un sat îndepărtat din Alaska. E o comunitate formată din aproape 600 de oameni, majoritatea amerindieni. Noi suntem albi – părinţii mei au venit acolo ca misionari, tatăl meu fiind pilot şi paroh al bisericii din sat.

Nu aveam apă curentă în Fort Yukon, dar aveam un televizor, care transmitea o dată pe an „Vrăjitorul din Oz“. Eram fascinată de călătoria lui Dorothy, din căsuţa ei până în tărâmul magic. Şi eu zburasem odată pe deasupra curcubeului, până în oraşul Fairbanks, la 225 de kilometri spre sud. Pentru mine, Oz era întruchiparea perfectă a lumii de dincolo de mica noastră aşezare şi a tot ce ar fi putut însemna ea.

Celălalt loc care mi-a arătat cum e lumea de dincolo de Fort Yukon a fost McDonald’s. Aproape că-mi lipeam faţa de ecran când apăreau la televizor reclame la McDonald’s. Eram fascinată de fiecare detaliu despre viaţa într-un oraş unde există McDonald’s: zile însorite, muzică veselă, mâncare împachetată ca un cadou, trotuare pe care se înşirau case şi curţi cu gazon îngrijit. Acolo nu se întâmpla niciodată nimic rău. Nimănui nu-i era frig, nimeni nu era rănit, nimeni nu murea. Aveau toalete şi apă caldă. Şi aveau McDonald’s – de aceea erau fericiţi mereu.

De fiecare dată când ajungeam în Fairbanks, era clar că trecem şi pe la McDonald’s. Comanda mea invariabilă era un hamburger, cartofi prăjiţi şi un shake de căpşune. Nu luam niciodată mai mult de două înghiţituri din hamburger şi nu reuşeam să mănânc toţi cartofii înainte să se răcească, dar terminam mereu shake-ul, care-mi amintea de căpşunele din cărţile mele de colorat.

Adevărul e că mâncarea nici nu mă interesa. Când eram la McDonald’s, ştiam că ajunsesem, în sfârşit, în lumea pe care o văzusem la televizor. O lume care nu semăna câtuşi de puţin cu ce vedeam eu în Fort Yukon: case din buşteni, câini de sanie, poteci croite printre molizi negri pitici, fluviul uriaş care curge alene pe lângă sat. Credeam că, dacă-mi găsesc locul la McDonald’s, mi-l voi găsi şi în lumea cea mare.

După ce ne-am mutat în Fairbanks, n-am mai mers la McDonald’s la fel de des. Am aflat curând că, pentru localnici, era un loc mai degrabă convenabil decât deosebit. Lumea mânca acolo dacă nu putea merge la restaurante mai bune.

În ciuda plăcerilor noi întâlnite n-a durat mult până mi s-a făcut dor de casă. Îmi lipseau mirosul de lemn ars din Fort Yukon, felul în care cade lumina la Cercul polar, oamenii din sat care se cunoşteau cu toţii. Îmi lipseau prietenii, care stăteau la doi paşi de mine. Îmi lipseau bunicile din sat, care îi iubeau pe toţi copiii ca pe propriii lor nepoţi.

Când aveam 16 ani, am fost într-o excursie la Juneau, capitala statului Alaska. Într-o noapte, în camera în care eram cazaţi, am auzit foşnetul unei hârtii. În patul din faţa mea, o fată din oraşelul Sand Point, din Insulele Aleutine, despacheta un hamburger de la McDonald’s.

Ştiam că nu-i era foame, eram hrăniţi bine în excursie. Dar am înţeles de ce mânca acel hamburger. Unde locuia ea, nu exista McDonald’s.

Mi-a amintit cum era să locuiesc în Fort Yukon, pe vremea când şi pentru mine era o plăcere supremă numai să intru într-un McDonald’s, să-mi las capul pe spate, ca să pot vedea meniul şi să privesc uluită la sandvişurile care alunecau pe tobogane de metal.

Şi m-a făcut să-mi fie dor de încântarea pe care o simţeam numai la gândul de a merge la McDonald’s. Sentimentul dispăruse şi în locul lui nu mai era nimic. Acum locuiam în ţara lui Oz, în lumea pe care, pentru copilul de la capătul lumii, o simbolizase McDonald’s. Trăiam într-o casă ca toate celelalte. Ne făceam cumpărăturile la piaţă. McDonald’s nu mai avea importanţă.

Observând-o pe furiş pe fata din Sand Point, am fost copleşită de tristeţe. Ea se putea bucura de tot ceea ce promitea McDonald’s. Putea să meargă acasă, în Sand Point, o aşezare nu foarte diferită de Fort Yukon. Eu nu mă mai puteam întoarce acasă, oricât mi-aş fi dorit. Acasă era unde va între Fort Yukon şi Fairbanks. Eram albă, dar veneam dintr-un sat de amerindieni. Crescusem în spiritul valorilor lor, în comunitatea lor, apoi plecasem.

Acum nu mai locuiesc în Alaska. Copiii mei nu au mâncat niciodată la McDonald’s şi nu cred că există ceva în vieţile lor care să însemne ceea ce a însemnat McDonald’s pentru mi ne. Nu au trăit niciodată fără apă curentă sau fără electricitate. I-am dus odată la Fort Yukon, când erau foarte mici. Ne-am plimbat pe drumurile prăfuite, ne-am aşezat pe malul fluviului, i-am dat în acelaşi leagăn în care mă jucam şi eu.

Le-a plăcut la nebunie – şi ei erau fericiţi acolo. Iar la întoarcerea în Fairbanks, parcă am zburat pe deasupra unui curcubeu.

Vote it up
122
Ți-a plăcut acest articol?Voteaza