Femeia care sfideaza leucemia

Dupa o suferinta cumplita, la finalul careia a reusit sa invinga teribila maladie, Monica Bunaciu, o femeie de 36 de ani, ii invata si pe altii cum sa lupte cu aceasta
 

<p>Barbatul trase adanc din tigara. Tacticos, lasa fumul sa iasa usor. Dupa care, isi ridica privirea din rezultatele medicale pe care tocmai le parcusese si rosti apasat, cu ranjetul pe buze:
- Du-te acasa! Nu mai ai de trait decat o saptamana, iar transportul cadavrului e costisitor…
Ochii fetei incep sa se umezeasca. Doar atat. Nicio alta reactie.
- M-ai auzit?, intreba doctorul. Boala este prea avansata. Vei muri in cateva zile. Nu mai intarzia, du-te acasa!
Nicio reactie.

Pe doctor il cheama Peace (n.r.:  Pace). Si ar fi trebuit sa ii ofere macar de doi bani speranta tinerei romance din fata lui, care venise intr-un suflet, pana la Clinica Saarland University din Germania, unde acesta profesa. Oferise, in schimb, cinism.

In urma cu 16 ani, Monica Bunaciu era o tanara studenta la Facultatea de Relatii Internationale Financiar Bancare. O fata plina de viata, care colectiona vise si traia incercand sa le atinga. In iarna acelui an, de care isi va aminti mereu - 1994, Monica se simtea din ce in ce mai obosita. Ceea ce, la inceput, semana cu o banala epuizare fizica data de examene s-a dovedit a fi in scurt timp insa ceva mult mai grav.

Pe 8 decembrie 1994, a facut apa la plamani, pleurezie in termeni medicali, motiv pentru ca prietena ei din copilarie, Dana, medic in Bucuresti, sa o ia pe sus cu salvarea si sa o duca de urgenta la Spitalul Coltea, in ciuda reticentelor. Aici, dupa un scurt control, medicii au internat-o pentru "suspiciune" de tuberculoza. In salon, descoperi insa ca este cazata alaturi de oameni care sufera de boli mult mai grave, cum ar fi leucemii, cancere, lucru care o facu pe cat de suspicioasa, pe atat de curioasa.

Suspiciunile aveau sa se amplifice cand a aflat ca trebuie sa urmeze un tratament cu citostatice pentru "tuberculoza". Pe deasupra, sesiza, si nu o data, ca medicii, asistentele, dar si parintii vorbeau intr-un anumit fel, unul ciudat, aproape cifrat. Cum nu mai rezista curiozitatii, le urmari, intr-o zi, pe asistente si, profitand de neatentia lor, isi cauta fisa medicala. Aceasta ii opri, pur si simplu, viata in loc pentru cateva clipe. Suferea de leucemie acuta limfoblastica.

Medicii de la Coltea ii avertizasera pe parintii tinerei ca, daca ii vor spune ceva despre adevaratul diagnostic, i-ar putea provoca un soc fatal. Asa ca, din momentul in care a aflat adevarul, Monica a preferat sa joace mai departe teatru, spunandu-si ca totul va fi bine. Au trecut asa doua luni. Intr-una din zile, dr. Anca Lupu, medicul ei, o lua deoparte intr-un birou:
- Monica, ai niste parinti deosebiti, dispusi sa faca totul pentru tine…
- Stiu…, raspunse fata.
- Trebuie sa pleci in Italia pentru a face un test de compatibilitate. Din pacate, nu suferi de tuberculoza, ai leucemie… Imi pare rau!
- Eu… stiam, de fapt.
Misterul se risipise. Nimeni nu mai trebuia sa joace teatru absurd.

Testul din Italia le-a adus si prima veste buna: sora mai mare a Monicai, Petruta, era 100% compatibila pentru un transplant de maduva. Inapoi in Romania, tratamentul dat de medicii italieni n-a putut fi respectat, din cauza conditiilor precare din spital. Totusi, dupa chimioterapie, lucrurile pareau ca se afla pe un fagas bun. Boala intrase in remisie, iar Monica se simtea din ce in ce mai bine. Pe 4 iulie 1995, suferi insa prima recadere, afectiunea reintrandu-si pe deplin in drepturi. "Asta insemna ca transplantul era singura solutie care imi mai ramasese", povesteste ea. Nu avea bani, nu avea cunostinte, iar daca Romania lui 2010 e inca prizoniera a unui sistem sanitar mediocru, cea a lui 1995 era una a mizeriei totale in spitale, cu cate o singura baie la zeci de saloane, cu pacienti asezati claie peste gramada in rezerve, fara protocoale de boli respectate si oameni cazuti prada nu atat diagnosticelor, cat microbilor din interior.

"Tremuram toti de frica", marturiseste Maria Bunaciu, mama ei, care incepuse sa caute metode alternative, de la ceaiuri pana la rugaciune.

Tatal, Petru, medic veterinar si director la Institutul de Cercetare si Productie pentru Pasari si Animale Mici de la Balotesti, un om foarte corect, dar si orgolios, se declara gata sa cerseasca pentru copilul sau, daca ar fi fost nevoie. Si da, era nevoie de 200.000 de dolari pentru o operatie de transplant in Italia, ca singura sansa.
- Nu exista Nu-sunt-solutii, spunea el. Trebuie sa gasesc 200.000 de oameni care sa dea cate un dolar…
Pe acea vreme, nu exista insa posibilitatea mediatizarii unor astfel de cazuri, familia fiind nevoita sa apeleze la cunostinte. Timpul trecea…
Cand, pe 3 ianuarie 1996, Monica a facut a doua recadere, parintii si-au dat seama ca nu mai pot intarzia, desi nu reusisera sa stranga cine stie ce. Trebuia dusa de urgenta in strainatate.

Intr-una din acele zile, tatal ei a cunoscut, la institut, o femeie care, impresionata de drama familiei, se oferi sa o ajute sa plece in Germania. "Pentru mine femeia aceasta a devenit, de atunci, ca o a doua mama. Chiar i-am spus «Mami 2»", povesteste Monica.

Asa a ajuns la Clinica Saarland University, unde doctorul Peace i-a facut "cea mai dureroasa biopsie" din viata ei. Rezultatul investigatiei se afla, in acea zi, in mainile medicului ce pufaia de zor la tigara. In fata lui, doua femei inmarmurite: Monica si mama ei.
- M-ati auzit?, repeta pentru a treia oara medicul. Trebuie sa va intoarceti de urgenta in tara. Daca moare aici, o sa va coste prea mult transportul.

Drumul inapoi pana la hotel a fost unul al tacerii. Pe fata o treceau deja frisoanele si nu se mai putea tine pe picioare, sprijinindu-se de mama ei si de sora mai mica, Petruta. Era deja corticodependenta si, din cauza terapiei, gleznele n-o mai ascultau si nu se mai putea deplasa fara ajutor. Disperat, tatal sau telefona la Clinica Pescara, din Italia, specializata in tratamentul bolilor hematologice. In ciuda prognosticului aproape fara speranta, un medic de aici, Paolo di Bartolomeo, se arata dispus s-o primeasca.

Traseul din Germania pana in Italia a fost o adevarata aventura. Cu imaginea tinerei muribunde in fata, functionarii consulatului italian i-au acordat familiei o viza de transfer de 24 de ore. Ajunsi in orasul Pescara, cu putin timp inainte de miezul noptii, Monica si ai ei nu mai aveau bani nici macar de taxi, asa ca au apelat la bunavointa unor localnici, care i-au condus pana la hotelul de langa spital. In lipsa unei recompense banesti, le oferira ultima ciocolata care le mai ramasese.
La spital, dr. Di Bartolomeo se ingrozi pur si simplu la vederea tinerei decimate de leucemie. Devenise ca o stafie: fata ii era galben-stravezie, capul cat de bizon si venele ciuruite de atatea perfuzii. Medicul dispuse internarea ei urgenta la sectia specializata de chimioterapie, fiind supusa iradierii totale, intr-o procedura, sub numele de TBI, destinata pacientilor in faze terminale. Urma izolarea intr-o camera complet sterila. Secundele se dilatau, iar orele pareau interminabile. Totul s-a desfasurat de-a lungul a cateva saptamani teribile, in care Monica a acceptat sa-i fie testate proceduri noi, punctul culminant fiind operatia de transplant de maduva osoasa.

Problema principala era lipsa banilor: interventia costa 180.000 de dolari, suma de care Monica nu dispunea. Cu ajutorul rudelor unui pacient, familia ei a incercat sa faca o cheta in Italia. Norocul sau destinul a facut ca povestea ei sa ajunga la Zia Maruccia, din Sicilia, matusa de 70 de ani a pacientului. Femeia a fost atat de impresionata, incat, desi n-o cunostea, a decis sa-i lase prin testament o parte din avere.

Transplantul a fost doar inceputul unei adevarate golgote. Trecea prin stari ingrozitoare de greata, varsaturi, imposibilitatea de a bea apa. Se simtea la capatul puterilor:
- Nu mai pot, credeti-ma! Ce sa fac?, il intreba pe dr. Di Bartolomeo.
- N-ai ce sa faci altceva decat sa strangi din dinti!, ii raspunse el.
Noaptea, de durere, scrasnea din dinti. Isi dorea doar sa se termine. Nu mai vroia nimic. Si, intr-o zi, corpul ei ceda, pur si simplu, intrand in coma, spre disperarea celor din jur, medici, familie, rude, colegi de spital. "In starea in care ajunsesem, am simtit, dintr-odata, ca sunt importanta si ca lumea din jur ma iubeste. Pe cat de brusc, acest sentiment m-a ajutat sa ies din inconstienta", povesteste Monica.

Dupa cinci luni de lupta la granita spre moarte, Monica a reusit sa-si reinnoiasca viza pentru viata. Medicii considerau vindecarea ei un miracol.
La externare, dr. Di Bartolomeo i-a daruit o cruciulita, spunandu-i:
- Daca tu crezi ca eu am facut ceva, nu ai inteles nimic…
Era anorexica, nu mai mancase de trei luni si nu mai simtea nimic. Dar era fericita. Stia ce are de facut: "Eram datoare sa ma ridic, sa ma scutur de praf si sa merg inainte". Si a mers.

Paradoxal, leucemia i-a adus Monicai cele mai mari satisfactii din viata. Numarandu-se printre putinii supravietuitori, era mereu contactata de oameni disperati, care ii cereau ajutorul. "Nu puteam sa le intorc spatele. Stiam ce inseamna, cunoscusem pe pielea mea sentimentul acesta de nepasare", spune ea acum. Cu timpul, a stabilit contacte cu clinici europene specializate in tratarea leucemiei si stia unde sa-i trimita pe bolnavi in functie de patologie. Medicii i-au sugerat sa faca o asociatie. Asa a aparut Asociatia Romana impotriva Leucemiei (ARIL).

Printre cei care au apelat la Monica se numara si actualul ei sot, Ciprian Curt. "Fusesem diagnosticat cu leucemie mieloblastica si aveam nevoie urgent de un transplant. In 2000, un preot mi-a povestit despre ceea ce face Monica. Am sunat-o sa-i cer ajutorul",  spune Ciprian. De noua ani, Monica si sotul ei, complet vindecati, traiesc in Franta si duc o viata normala.

Din 2006, de cand a infiintat ARIL, Monica Bunaciu a sprijinit sute de bolnavi. In fiecare zi  merge la capataiul unuia. "Nu conteaza ce spun medicii, pentru ca sunt si ei oameni si au limitele lor. Lupta trebuie dusa pana la capat", afirma tanara. ARIL a trimis la transplant peste 30 de persoane. "Aproape doua treimi sunt bine, desi cei mai multi erau in faza terminala." 

Asociatia Monicai a contribuit la dotarea sectiilor de hematologie ale spitalelor bucurestene Coltea, Fundeni si Universitar, creand si punti de legatura intre medicii romani si italieni. "Sunt in viata fiindca am avut alaturi oameni care au facut totul pentru mine", marturiseste Monica. "Experienta asta m-a invatat sa traiesc. Nu vreau sa fiu eroina. Vreau doar sa ofer si sa primesc afectiune. Viata pare mai putin dura daca este impartasita cu altii." </p>

Vote it up
753
Ți-a plăcut acest articol?Voteaza