Femeia care s-a salvat

La numai 34 de ani, mi s-a spus că nu mai am mult de trăit  
 

Articole similare

Când a început? O întrebare care acum nu-și mai are rostul! N-aș putea să precizez… Poate pe 19 iulie 1970 sau mai bine cu ceva vreme înainte! În adolescență cochetam cu poeziile. Am reușit chiar să iau un zece la fizică, scriind teoria prismei optice… în versuri!

Cu siguranță a contat când, la 34 de ani, am avut un diagnostic ce părea fără scăpare, în urma căruia medicii mi-au mai dat… două luni!

Eram pentru prima dată în Italia și nu de plăcere, deși până la sfârșitul celor două zile s-a dovedit a fi o experiență deosebită și plăcută. Ajunsesem de urgență la un medic din Italia, român, care este ginecolog și se ocupa cu terapii prin biorezonanță. Din România, doctorița la care fusesem îmi mai dăduse cel mult două luni de trăit și, pentru că am refuzat să mă schilodesc la 34 de ani, aproape m-a dat afară din cabinetul ei cu tot cu biopsia care arăta cancer de col uterin în stadiu avansat. Momente cumplite, firește, de șoc, disperare, frică, panică, frustrare s-au succedat rapid în sufletul și în ființa mea. Dar mi-am și pus întrebări și m-am revoltat.

De mică m-a fascinat meseria mamei, medic în fizioterapie și recuperare, cea care a înființat la Otopeni, la clinica Ana Aslan, secția de fizioterapie și recuperare. Am fost martora multor minuni, oameni care au intrat în cabinet în căruț și pe care mai târziu i-am văzut intrând pe picioarele lor. Eram fascinată și curioasă. Cum se întâmplă asta? Aceeiași curiozitate m-a făcut să caut în atlase de microbiologie aduse din străinătate despre Papiloma virus – am aflat că sunt peste 60 de feluri și că trăiesc în sistemul nervos central. Atunci am întrebat-o pe doctoriță cum de crede ea că dispare Papiloma dacă mă operez? S-a supărat pe mine.

În Italia, am stat o noapte întreagă de vorbă cu medicul român Emilian Dobrea și cu fiicele sale (amândouă au terminat facultatea de medicină) care, pentru prima dată în viața mea, mi-au explicat cancerul ca pe o consecință a ceea ce facem și suntem. Am început să mă întreb de ce ajunsesem unde ajunsesem.

Nemulțumirea, frustrarea, teama cu toate formele ei, angoasele, nehotărârile, grijile exagerate, rigiditatea mentală, imaturitatea emoțională, neîncrederea, ura, invidia, gelozia, toate frustrează corpul și dezvoltarea lui. Ceea ce se petrece în viețile noastre și în corpurile noastre este dependent de felul în care noi percepem realitatea. Percepțiile, convingerile, credințele noastre ne limitează sau ne conferă libertate, ne îmbolnăvesc sau ne vindecă.

Ce gândim, ce facem, ce spunem sunt oglinda a ceea ce suntem, iar ceea ce alegem să facem diferit arată cine alegem să devenim.

În noaptea aceea parcă am renăscut iar inima mea a început să bată în ritmul speranței și al iubirii pentru viață, pentru familia mea, pentru cei doi copii ai mei, care la vremea respectivă, aveau șapte si, respectiv, nouă ani. Era necesar ca pe lângă terapii și medicamente să schimb ceva în propria mea percepție asupra vieții, relației mele, așteptărilor mele.

Acea vizită în Italia a însemnat enorm pentru mine, a fost macazul care mi-a schimbat viața.

Au urmat luni de speranță, de neîncrederi, de căutari. Una din fetele medicului mi-a povestit de dr. Ryke Geerd Hamer, care se ocupa de medicina germanică. Mi-a făcut cadou cărțile lui de terapii complementare și am început să le studiez. Am urmat cursuri și am învățat să realizez și să folosesc acele remedii.

Așa au trecut anii, cinci, șase, șapte, opt, fără cancer, cu probleme mici de sănătate la care căutam imediat cauzele și mă străduiam să dispară efectele în timp record.

Apoi au urmat niște analize. Fier 2. Hemoglobina 6. Panică. Soțul, mama, prieteni, rude, medicii se întrebau cum de mai stau în picioare? Nu înțelegeam nimic...

S-a dezlănțuit iadul. Fibromul uterin avea șase centimetri. Medicii erau siguri ca e mai mult decât atât pe baza diagnosticului pus în urmă cu 12 ani. Ce prostie, gândeam, dar nu aveai cui să-i spui, ei știau cel mai bine. Analize peste analize, teste... Da, e clar, trebuie histerectomie totală.

Toate se întâmplau cu câteva zile înaintea Crăciunului, în luna decembrie a anului 2012.

Am luat hotărârea să mă operez și am găsit un medic bun care a fost de acord să nu-mi scoată ambele ovare. Măcar atât am reușit să salvez!

Dar, la 12 zile după operație, când m-am dus la spital să-mi scot firele a urmat un nou moment de cotitură... Prietena mea, medic anestezist, împreună cu chirurgul mă așteptau cu două fețe lungi în cabinet. Păreau intimidați de zâmbetul meu larg. M-au luat pe ocolite și a durat ceva până mi-au spus ceea ce aveau de spus… că ar fi necesară cel puțin încă o intervenție… Chirurgului îi părea rău că m-a ascultat și că nu a tăiat mai mult.

M-am străduit să respir, m-am uitat la soțul meu care se albise tot și era personificarea disperării.

– Aveți rezultatele biopsiei?, am întrebat.

– Nu încă, peste două săptămâni, dar…

Cu ultimele momente de calm i-am rugat să așteptăm rezultatele și să vorbim despre toate aceste viitoare operații abia atunci.

Erau bine intentionați, dar sigur nu vedeau imaginea de ansamblu. Mi-am luat la revedere rugându-i să mai aibă răbdare...

Am trăit și noaptea adâncă a deznadejdii, am avut momentele mele de depresie când nu-mi doream decât să adorm și să uit. Mă culcam plângând și mă trezeam plângând. Mă autoexilam cu credința greșită ca sunt singură și nimeni nu mă poate înțelege! Greșit! Niciodată nu ești singur decât dacă tu alegi asta!

Și am înțeles cum ne influențează emoțiile negative. Eu nu sunt corpul meu, emoția mea, cariera mea (ceea ce fac), ceea ce am, părerea celorlalți despre mine! Sunt mult mai mult decât atât!

Sunt încântată că am ajuns în acest moment al vieții mele, la 45 de ani și sunt primul trainer din România de EFT (tehnici de eliberare emoțională).

Schimbarea mea și doar a mea a făcut ca tot ceea ce este în jurul meu să se transforme!

Vote it up
126
Ți-a plăcut acest articol?Voteaza