Esti normal sau nebun?

O analiza mai mult decat interesanta a micilor noastre ciudatenii, ticuri, fobii si manii, care ne fac pe toti mai umani
 

<p>

Care dintre noi, exceptandu-i pe cei alergici la reflectia asupra sinelui, nu s-a intrebat vreodata daca, atunci cand ii place sa se  comporte ciudat, nu manifesta, de fapt, simptomele unui nebun cu patalama?

Pentru mine, momentul de indoiala a aparut acum cativa ani, cand eram in toaleta doamnelor dintr-un centru de conferinte, desfacand nerabdatoare un macrou afumat. Dupa care l-am impachetat la loc. Apoi, fara sa fiu mai multumita sau mai confuza, m-am intors in sala de conferinte.

Iata parerea mea: niciunul dintre noi nu este atat de sanatos la cap precum pare, dar nu orice gest ciudat pe care il facem poate reprezenta o dovada de netagaduit a anormalitatii. De fapt, multe dintre ciudateniile noastre dovedesc ca putem fi un pic ciudati, fara sa fim neaparat nebuni cu acte.

Dar cum facem diferenta? Iti propun sa incepi prin a citi scrisorile de mai jos, trimise de cititori ca tine, care au fost riguros analizate de specialisti psihiatri, psihologi si alti terapeuti. Recunosti pe cineva?

Normal sau nu?

In ultimul timp, dupa ce citesc un nume ori o expresie mai ciudata, cum ar fi, de exem-plu, Reince Priebus, Burkina Faso, Schadenfreude – cuvintele respective nu-mi ies din cap zile in sir. Imi repet incet cuvintele, adesea le silabisesc si, uneori, ma trezesc noaptea cu ele rasunandu-mi in cap. Mi-e creierul franjuri?
 
Verdict: compulsiv, dar normal

Pare a fi o obsesie minora, spun expertii nostri: creierul tau simte ca, pentru un anume motiv, trebuie sa repete aceste cuvinte. „Dar obsesiile nu sunt in afara limitelor normalului“, spune psihiatrul american Franklin Schneier. Daca acestea nu-ti ocupa mai mult de o ora din timpul zilei sau nu interfereaza deranjant cu viata ta, Schneier le-ar considera „suparatoare, dar nu serioase“. Ca astfel de obsesii sa inceteze, trebuie sa le accepti. „Recunoaste ca se intampla asta“, spune  Schneier. Si ca nu este cel mai rau lucru din lume, ci doar o idiosincrazie personala. „Daca spui – Of, Doamne! Iar incepe! Trebuie sa incetez sa ma mai gandesc la cuvantul asta – nu vei obtine rezultatul dorit“. (Si incearca sa nu devii obsedat de cuvantul idiosincrazie). „Daca strategia Zen esueaza, incearca o abordare mai agresiva“, spune Schneier. „Stai deoparte zece minute pe zi si repeta incontinuu cuvantul care te obsedeaza. Fa un fel de bucla mentala, ca si cum ai inregistra un CD cu acelasi cuvant si l-ai asculta de o suta de ori pe zi. Fa-o de atat de multe ori pana cand, intr-un final, ti se va face sila.“ Ca beneficiu suplimentar, vei invata, probabil, aceste cuvinte foarte bine, mai spune Schneier. O sa-ti surprinzi invitatii la cina cu eruditia ta cand vei descrie un vis repetitiv, in care tu simti schadenfreude, cand presedintele Partidului Republican american, Reince Priebus, declara Burkina Faso ca fiind felul lui de mancare italian favorit.

Normal sau nu?

Uneori am vise ciudate cand trag un pui de somn, iar cand ma trezesc am senzatia acuta ca s-a intamplat in realitate. Abia cand ma uit in jur, realizez ca a fost doar un vis. E ceva in neregula cu mine?

Verdict: normal!

Ce e gresit este faptul ca tu ai obiceiul sa tragi un pui de somn, iar noi, ceilalti, nu! Daca esti nebun? Comisia noastra a ajuns la un acord unanim: nu. Cu totii avem vise ciudate si e normal ca, la trezire, sa fim confuzi o vreme, ori chiar sa nu ne amintim unde suntem, mai ales daca dormim intr-un loc care nu ne este familiar, cum ar fi un hotel. Confuzia este „normala, pentru ca dureaza numai cateva secunde“, spune psihologul Margaret J. King, care, ca sefa a Centrului pentru Studii si Analize Culturale din statul Philadelphia, a studiat comportamentul mai multor subiecti din diferite colturi ale lumii, pentru a observa ce anume este universal valabil si ce nu. „Anormal devine abia cand nu reusesti sa mai iesi din starea asta.“ Din moment ce ai depasit-o, cel putin pentru o perioada suficient de lunga cat sa redactezi o scrisoare, inseamna ca esti bine.

Normal sau nu?

Abia am trecut de 50 de ani si am probleme in a-mi aminti numele unor oameni – chiar si ale acelora alaturi de care am lucrat ani de zile. Recent, am condus spre serviciu, am parcat masina intr-un loc si, la finalul zilei, cand trebuia sa plec, nu mi-am mai amintit unde am lasat-o. E cazul sa ma ingrijorez?
 
Verdict: perfect normal

„De ce anume ziceai ca te temi? Ah, da, ca uiti lucruri. Asta e ceva normal pentru cineva de varsta ta“, spune Alan Hilfer, seful sectiei de psihologie de la Centrul Medical Maimonides din New York. „De aceea, oamenii de 50 si 60 de ani incep sa-i numeasca pe toti draga ori batrane sau prietene. Pentru ca habar nu au care este numele persoanei cu care vorbesc.“
„Uitarea nu este nici macar un semn de dementa“, spune Hilfer. „Fireste, numai daca nu incepi sa uiti unde ti-ai pus pantofii si nu deschizi frigiderul sperand sa-i gasesti pe primul raft.“ Cand se intampla ceva de felul asta, trebuie sa consulti un neurolog.
Cat despre a nu fi in stare sa-ti amintesti unde e cum-se-cheama-chestia aia cu roti pe care o conduci? Asta e intr-atat de normal, ca o poti vedea si in serialele de comedie. „Nu te-ai uitat niciodata la Seinfeld?“, intreaba Hilfer. Nu-ti amintesti cine este Seinfeld? Ei, atunci poate ca e cazul sa te vezi cu un tip din acela care poarta halat alb si stetoscop.

Normal sau nu?

Cand oamenii mananca, nu pot suporta zgomotul unei furculite sau al unei linguri zanganind pe o farfurie sau intr-un castron. Ma trec fiori, mi se face greata si ma apuca durerea de cap. De altfel, mi se face rau si de la sunetul pe care-l scot cei care clefaie guma de mestecat cu gura deschisa. E ceva in neregula cu mine?

Verdict: poate putin dereglat

E tentant sa sugerezi ca ceva este in neregula cu toti cei pe care ii cunosti. Cum de nu pot sa manance cu gura inchisa? „Esti, in cel mai bun caz, mult prea sensibil la iritatii minore“, spune psihologul Pauline Wallin. Medicul american Archelle Georgiou, din Minneapolis, sustine ca ai putea suferi de o afectiune obscura numita mizofonie. Descrisa pentru prima data in 2001, de cercetatorii Pawel si Margaret Jastreboff, de la Universitatea Emory, simptomele acesteia se caracterizeaza prin dezgust fata de o varietate de sunete, precum acelea facute de trenuri, instrumente muzicale si oameni (respiratia lor, de exemplu). Potrivit grupului britanic de sprijin Misophonia UK (misophonia-uk.org), oamenii cu aceasta dereglare pot simti o dorinta cumplita „sa evadeze cu orice pret din locul in care se aud aceste sunete“.
Incearca sa-ti distragi atentia de la sunetul care te irita, sugereaza Wallin. Concentreaza-te cat poti de mult pe altceva atunci cand iei masa cu prietenii: muzica de fond, vreo scena de afara, pe care o observi prin fereastra, ba chiar – ce idee! – pe ceea ce se discuta. E posibil sa reusesti sa te antrenezi singur sa fii mai putin deranjat de sunete.

Normal sau nu?

Cu ani in urma, am citit ca trasul apei la toaleta raspandeste milioane de microbi in aer, asa ca acum trag intotdeauna apa numai dupa ce las capacul jos. Dar cele mai multe  toalete publice nu au capac, asa ca ma furisez afara, fara sa trag apa. Este asta semn de nebunie?

Verdict: esti needucat, nu nebun

„Acesta este, cu siguranta, un gest nechibzuit“, spune dr. Georgiou. E adevarat ca o serie de germeni se raspandesc cand tragi apa, dar a fi obsedat de acest lucru dezgustator nu inseamna ca ai un psihic deficitar, ci doar un deficit de informatie. Ar trebui sa stii ca noi suntem construiti in asa fel incat sa suportam toti acei microbi, si chiar mai multi. De altfel, in corpul fiecaruia dintre noi exista de zece ori mai multe celule microbiene decat celule care compun organismul uman. „Esti expus la bacterii si la virusuri toata ziua“, spune osteopatul Jeffrey Tipton, un specialist in medicina preventiva din California. „Iar cand esti expus, corpul tau le recunoaste si le distruge. Si nu se opreste din activitate doar pentru ca esti intr-o toaleta“.
Psihologul Wallin sugereaza sa privim cu mai multa atentie lumea care merge la baie. „Nu vezi oameni lesinand prin aeroport, cazand din cauza aerului din toalete“, spune ea.
Totusi, toate asigurarile din lume nu fac cat acest experiment: data viitoare cand esti intr-o toaleta publica, fa-ti treaba si... trage apa! Cand te vei simti absolut normal dupa acest lucru (si te vei simti), vraja se va spulbera. Si va fi mai sanatos si pentru noi, ceilalti, sa folosim toaleta dupa tine.

Normal sau nu?

Nu mi-am vazut mama aproape un an si, cand am vizitat-o recent, am observat ca rafturile din pivnita au fost burdusite cu tuburi de carton de la zeci de role de prosoape de hartie folosite. Cand am intrebat-o ce planuieste cu ele, mi-a spus: „Of, urasc sa le arunc“. E cazul sa ma ingrijorez?

Verdict: ingrijoreaza-te putin

Hmm... Ai vazut vreunul dintre acele realityshow-uri despre „colectionari“? Specialistii nostri au cazut de acord ca mama ta ar putea sa se incadreze intr-o etapa premergatoare celei in care devine unul dintre ei. Asta nu inseamna ca va sfarsi prin a depozita oase de pui in cada, doar ca e mult mai probabil sa te transformi intr-un colectionar odata ce imbatranesti. (Unii experti sustin teoria conform careia acesta este un mod prin care varstnicii refuza imbatranirea: obiectele nu mor, ca organismul).
Daca mama ta nu-ti poate oferi un motiv intemeiat pentru care pastreaza acele tuburi, probabil ca nici ea nu stie exact de ce face asta. Pur si simplu, i se pare inspaimantator si gresit sa le arunce.
Colectionatul devine o problema reala numai daca incepe sa afecteze restul vietii ei. Daca mama ta inca poate sa fie o gazda buna, iar aceasta colectie nu-i obtureaza spatiul de locuit, atunci este bine. Dar ce poti face ca lucrurile sa nu se inrautateasca?
Psihologul american Margery Segal trateaza colectionari, asa cum trateaza persoane ce sufera de tulburare obsesiv-compulsiva, expunandu-i treptat la lucrurile de care se tem. Ceea ce mai reduce din intensitatea panicii. Asa incat, daca mama se sperie la sugestia ta de a arunca toate tuburile de la prosoape, dar poate renunta cu usurinta la unul dintre ele, sugereaza-i sa arunce trei. Asta ar depasi nivelul ei de confort. Data viitoare, ai putea sa-i ceri sa arunce alte sase. Ideea e ca mama ta sa vada ca lumea nu se sfarseste daca arunca tuburile de care s-a atasat.

Normal sau nu?

Nu pot sa beau sifon sau apa rece la masa, pentru ca am citit, odata, ca bauturile reci „congeleaza“ toate grasimile in stomac. Asa ca acum beau doar cafea sau ceai la masa. De asemenea, nu mananc niciodata fructe si legume la aceeasi masa, pentru ca am citit ca acestea genereaza dezechilibre ale acizilor gastrointestinali. Sunt ciudata?
          
Verdict: doar naiva

Tot ceea ce trebuie sa faci este sa intrebi un doctor adevarat cum functioneaza stomacul, iar ea sau el iti va spune (intr-un limbaj mult mai specializat) ca intestinele noastre incalzesc totul pana la 37 de grade Celsius, asa ca uita de „congelare“. Teoria privind dezechilibrul acid este, de asemenea, o mare gogorita. „Nu conteaza ce fel de hrana preia, stomacul isi face treaba“, spune dr. Tipton. Aciditatea gastrica se regleaza constant pentru mentinerea pH-ului la un nivel neutru. In timp ce tu ai putea sa faci indigestie de la anumite mancaruri ori de la o anumita combinatie a acestora, este vorba de un „caz particular“, dupa cum spune dr. Tipton, si nu ceva automat, cauzat de consumul fructelor si legumelor la aceeasi masa. De retinut: nu crede tot ce citesti – cu exceptia, fireste, a ceea ce citesti aici.

Normal sau nu?

Cand conduc si trebuie sa traversez un pod, inima mea incepe sa bata nebuneste, ametesc si intru in panica. Teama ca sunt pe cale sa lesin face treaba si mai complicata. Sunt nebun?

Verdict: mai degraba anxios

Asta suna ca un atac de anxietate, spune psihoterapeutul Jonathan Alpert, din Manhattan. Un atac de anxietate este o versiune mai usoara a unui atac de panica, care se poate manifesta prin palpitatii, greata, ameteala si sentimentul real ca esti pe moarte. Aceste atacuri sunt raspunsuri ale organismului la ceea ce acesta percepe ca pericol iminent. „Cineva care are un adevarat atac de panica s-ar intoarce din drum si nu ar fi in stare sa treaca podul, intr-atat de tare l-ar zdrucina ideea asta“, spune psihologul Hilfer. Vei rasufla usurat sa auzi ca multi oameni cu atacuri de anxietate nu trec niciodata prin atacuri de panica adevarate. Ca sa tii in frau starea de anxietate, incearca aceasta veche tehnica de relaxare: respiratia. Cand simti ca inima incepe s-o ia la goana, respira o data adanc, cat ai numara pana la trei sau pana la patru, apoi expira cat ai numara pana la cinci-sase, pana cand incepi sa te calmezi. Alternativ, ai putea incerca sa folosesti strategia vizuala a lui Hilfer: imagineaza-ti ca sofezi printr-un pasaj lung, cu o multime de usi. Treci
exact prin usa in spatele careia stochezi anxietatea. De asemenea, Hilfer a mai incercat urmatoarea metoda cu un pacient care experimentase acelasi tip de anxietate cu a ta: „Am inregistrat o caseta cu muzica lui favorita, pe care am numit-o Caseta Podului, iar el o poate canta cat timp traverseaza podul.“ Asta a fost indeajuns. Medicamentele pot, de asemenea, sa fie de ajutor in astfel de stari, dar pentru acestea, e nevoie sa mergi la doctor.

Normal sau nu?

Adesea rasucesc in gand tot felul de scenarii in care devin o cantareata faimoasa sau o actrita si particip la reuniunea de la liceu, fiind primita de colegi cu surle si trambite. Dar nu lucrez in niciunul dintre aceste domenii si, de fapt, nu am deloc astfel de talente. Am halucinatii?

Verdict: nu mai nebuna ca altii

Glumesti? Nu ai observat ca tema a mai mult de jumatate din filmele facute pana acum este cu fraierul/tocilarul/renegatul liceului care se intoarce in actualitate ca supererou/luptator/baschetbalist celebru, care invata sa danseze/invinge extraterestri/salveaza locurile natale de la distrugerea nucleara si primeste premiul Nobel exact la timp pentru a se bucura de ovatiile tuturor in sala de mese, inclusiv de la directorul liceului, regele balului si indrumatorul cel intelept?
Liceul si fanteziile merg impreuna la fel de bine ca majoretele si capitanul echipei de fotbal. „Liceul este un teren in care trebuie sa arati cine esti“, spune Danny Jackson, un terapeut specializat in hipnoza. „Este un loc in care noi vrem sa fim acceptati. Cand ne intoarcem in timp cu 10-15 ani, vrem sa aratam ca am avut succes.“
Sa visezi la asta e una dintre cele mai mari placeri ale vietii – de obicei mult mai distractiva decat reuniunea in sine. Daca simti insa ca nu poti veni la reuniune pentru ca te percepi, intr-un fel sau altul, inferioara fostilor colegi, ar trebui sa discuti despre asta cu un terapeut.

Normal sau nu?

Cand sunt cu un prieten sau cu familia si cineva imi spune un banc cu adevarat bun, rad pana imi dau lacrimile. Nu sunt trista, dar lacrimile imi curg si curg. Nu stiu pe nimeni care sa rada in halul asta. Ce inseamna? Este jenant.

Verdict: nu te ingrijora

Esti „foarte normala“, spune dr. Georgiou. „Plansul nu e semn de tristete, e semnul unei emotii profunde, asa ca poate fi generat de stres, de suferinta, de fericire sau chiar, in cazul unora, de orgasm.“
Daca esti jenata, totusi, de lacrimile in public, incearca asta: pregateste-te sa nu reactionezi in niciun fel. „In acelasi mod in care o persoana poate sa se antreneze sa nu loveasca din reflex cand doctorul ii ciocaneste genunchiul, asa te poti pregati mental sa nu plangi cand razi“, spune dr. Georgiou. Dar de ce sa te deranjezi? „Cred ca este minunat sa ajungi la astfel de emotii si sa traiesti viata din plin. Asta esti tu!“, mai adauga dr. Georgiou.

Normal sau nu?

Pustiul meu, adolescent, mi-a povestit recent ca se simte mereu ca si cum ar fi trebuit sa se fi nascut fata. Cu timpul, ar putea sa depaseasca acest sentiment?

Verdict: consilierea ar putea ajuta

„Probabil ca nu va depasi momentul“, spune Hilfer. „Cand copiii mici vorbesc despre faptul ca vor sa fie de alt sex, nu e lucrul cel mai neobisnuit“, spune el. „Dar cand un adolescent inca mai spune asta, probabil ca acel copil isi cauta identitatea si i-ar fi de folos un ajutor profesional pentru a se regasi.“ Hilfer sugereaza sa gasesti pentru fiul tau un terapeut specializat in probleme de identitate sexuala. Dorinta unui baiat de a fi de sex diferit nu este deloc acelasi lucru cu ceea ce Hilfer numeste panica homosexuala, care este experimentata de multi adolescenti. Se intampla cand un baiat descopera ca admira un alt baiat si se intreaba daca nu cumva e vorba despre altceva la mijloc. „Este perfect normal. Fiecare incearca sa descopere cine este. Dar a te gandi sau a spune «as vrea sa ma fi nascut fata» – asta este mult mai grav. Este ceva simptomatic pentru multi copii transsexuali si noi trebuie sa-i ajutam.“

</p>

Vote it up
243
Ți-a plăcut acest articol?Voteaza