Eroul de pe autostrada

Dubita scapata de sub control trebuia oprita. Avea doar o singura solutie pentru a evita dezastrul
<p>Carosio ii dadu sotiei sale, Martine, un sarut, atingandu-i obrazul cu mustata lui carunta:
– Au revoir, mon amour! Ma intorc pe la trei sau trei si jumatate – depinde de trafic.
Arunca o privire pe fereastra micului apartament de la periferia de nord a Marsiliei, sudul Frantei, si vazu ca cerul era senin, o zi fara ploaie. O adevarata binecuvantare pentru cineva care lucreaza in domeniul distributiei de produse. Carosio are 50 de ani si de 29 de ani traieste cu o valva aortica mecanica in piept. Martine isi face deseori griji cand il stie la volan, din cauza starii lui de sanatate. Il roaga sa nu mai manance asa de mult si sa aiba un stil de viata mai sanatos. Dar Carosio e un mare gurmand si ii place sa faca drumuri in jurul orasului la volanul dubitei sale albe, Renault Traffic.
Cand iese pe usa, il intampina zgomotul camionetelor, vocile vanzatorilor ambulanti si scartaitul franelor de autobuz. Strazile agitate ale orasului fac parte din lumea lui: le simte obisnuite, familiare si confortabile.
– La revedere, iubitule!, ii striga si Martine. Sa conduci atent!

Ora de varf in trafic, 1 iunie 2010
Muncitorul in constructii Mohamed Karabila era prins intr-un sir de masini, dubite si camionete care rulau pe autostrada A7 spre Marsilia, toate fortand viteza-limita de 130 km/h.  Siruri nesfarsite de toate culorile – albastru, galben, negru, alb si argintiu – mergeau cu viteza pe cele trei benzi. Aerul vuia de zgomotul motoarelor diesel, de sirene si claxoane.
Inalt, cu umeri lati, ras in cap si cu o infatisare impunatoare, Karabila era incordat, dar atent, la volanul masinii sale Renault Mégane de culoare gri.  Isi terminase deja tura de sase ore si acum, la ora trei, se grabea spre aeroportul din Marsilia ca sa-l ia pe fratele lui mai mare, care venea din Maroc. Mai avea 30 de kilometri de parcurs, iar dubita de culoare alba care abia se tara in fata lui cu 100 km/h nu-l ajuta prea mult.
– Hai, misca-te!, mormai ei.
Brusc, Karabila simti o zdruncinatura. Oare mi se pare?, se intreba el. Dubita din fata isi schimba brusc directia si lovi parapetul din dreapta al autostrazii. Celelalte vehicule treceau pe banda din stanga fara sa realizeze parcursul periculos al dubitei.
Poate ca soferul a adormit, se gandi Karabila. Poate e beat. Sau bolnav.
Dubita serpui si ricosa iar in parapet. Kurabila schimba banda, tragand masina langa dubita si arunca o privire inauntru. Soferul zacea in scaunul sau, inconstient sau chiar mort.
Mainile mari si muncite ale lui Karabila stransera atat de tare volanul, incat incheieturile i se albira. Dubita nu incetineste. Probabil ca tipul are piciorul pe acceleratie. O sa moara si o sa-i omoare si pe altii. Trebuie sa fac ceva!

Karabila isi lua telefonul mobil si suna la numarul de urgente 112. Chiar daca spunea unde era, stia ca ajutorul nu avea cum sa soseasca la timp. Depindea de el sa faca ceva. O idee, o imagine dintr-un film de actiune ii incolti in minte: Treci in fata dubitei si foloseste-ti masina ta sa o opresti! Dar Karabila nu era cascador. Era un tanar muncitor de 29 de ani care punea caramizi una peste alta pentru a-si castiga existenta. Se gandi ca ideea sa nebuneasca era periculoasa. Se mai gandi la sotia lui, la parinti, la frati, la nepotica sa, care il astepta acasa, la Cabannes.
„O sa supravietuiesc sau o sa mor, dar singura sansa de a evita un accident este sa opresc dubita imediat!“, mormai el pentru sine.
Tragand adanc aer in piept, Karabila isi strecura brusc micutul Renault in fata dubei care gonea. Isi dadea seama ca primul impact putea fi catastrofal. Masinile cu o viteza de 100 km/h au nevoie de aproximativ 15 secunde si 200 de metri pentru a opri complet. Karabila trebuia sa-si opreasca nu numai propria masina, dar si dubita, mai grea cu peste 500 de kg. O oprire controlata era in afara oricarei discutii. Daca frana prea brusc, dubita avea sa-l izbeasca puternic, aruncand ambele vehicule pe celelalte benzi, in plin trafic.
Extrem de atent, Karabila incerca sa aduca masina sa la aceeasi viteza cu cea a dubitei.  Incet-incet, reusi. Apasa incet frana, reducand viteza cu nu mai mult de doi metri pe secunda.
Apoi – poooc! – Renault-ul lui se scutura si tremura gata sa se rastoarne, iar lui Karabila ii veni sa inchida ochii. O sa mor!, se gandi el.
Pentru simturile lui intinse la maximum, masinile din jur si chiar timpul pareau sa se miste cu incetinitorul. In ciuda fricii pe care o simtea, frana din nou. Apoi inca o data si inca o data. Dubita se izbi de bara sa de protectie din nou:  Zbang! Buf!
Karabila continua sa franeze repetat, incetisor. Brusc, vazu cu coada ochiului venind fulgerator din stanga spate un BMW X1, care se plasa langa dubita, impiedicand-o sa alunece pe cealalta banda pe care circulau soferi care nu erau constienti de ceea ce se intampla.

Bruno Caranta, de 38 de ani, este expert in probleme de siguranta auto. Slabut, cu un aspect de elev studios, cu un par blond-gri, el se intorcea in acea zi de la birou dupa o intalnire de afaceri. Tocmai intrase pe A7, in spatele lui Karabila, cand a observat si el ca masina se izbea de parapet si derapa fara control. Cand si-a dat seama ce incerca Karabila sa faca, s-a hotarat imediat sa-l ajute.
In ciuda vastei sale experiente in domeniu si pe deplin constient de riscurile pe care si le asuma, el isi conduse BMW-ul pana in stanga vehiculului scapat de sub control, in asa fel incat acesta sa nu poata iesi de pe banda lui. La fel ca si Karabila, Caranta avea privirea atintita la drum.
Cei doi barbati nu si-au facut niciun semn cu mana sau cu farurile. Dar au reactionat ca si cum fiecare ar fi stiut ce gandeste celalalt si care era cea mai buna solutie pentru a opri dubita. Totul se intampla in realitate, intr-un joc pe viata si pe moarte, cu masini adevarate, iar cei doi il jucau bazandu-se doar pe instinctul lor, fara reguli sau timp-limita.
Dubita si-a schimbat din nou directia, de data aceasta spre BMW, dar Caranta a ignorat pericolul si si-a tinut masina in paralel cu dubita. Incredibila caravana de trei automobile se zduncina si scotea sunete stridente in timp ce strabatea autostrada. Secundele zburau. Celelalte masini treceau pe langa ei fara sa realizeze ce se intampla. O suta de metri. 200 de metri. Dubita continua sa mearga, dar cei doi barbati au ramas langa ea. 500 de metri. Treptat, dubita a inceput sa se opreasca. Neobisnuita operatiune a durat numai 120 de secunde si s-a desfasurat pe ceva mai mult de un kilometru, dar pentru cei doi salvatori timpul a parut o eternitate, iar distanta infinita.
In cele din urma, dubita s-a izbit pentru ultima oara de masina lui Karabila. Acesta s-a oprit si a tras aer in piept. I se parea ca-si tinuse respiratia multa vreme. A inchis ochii, speriat si uimit de ceea ce reusise sa faca.

Younes Rafiki vorbea pe telefonul  mobil cu sotia sa, gravida cu gemeni, cand a observat ceva foarte ciudat: trei masini care pareau unite intr-un bloc s-au oprit cu o zdruncinatura pe partea dreapta a drumului. Tanarul distribuitor si-a dat imediat seama ce se intampla.
– Trebuie sa inchid!, i-a spus el sotiei si a intrerupt convorbirea. Dupa aceea, si-a tras dubita cat de aproape a putut de cea a lui Carosio, apoi a alergat sa-l scoata pe acesta din masina. Era inconstient, palid ca un mort.
– Dati-mi voie!, s-a auzit o voce.
Christian Cobo, un tip inalt si bine facut, oprise si el la locul incidentului. Cobo, care lucra ca sofer de TIR, era si pompier voluntar. In Franta, toti pompierii stiu sa dea primul ajutor. A ingenuncheat pe caldaram langa omul care nu mai respira si i-a verificat semnele vitale. Nu se simtea nimic.
Imediat, Cobo a inceput sa-i faca masaj cardiac. Compresie, decompresie, compresie, decompresie. Ritmul semana in mod ciudat cu cel in care Karabila oprise dubita! Iar acum era folosit pentru a-i reporni inima.
Cobo tinea ritmul. Cinci minute. Barbatul de sub mainile sale era in continuare inert. Zece minute. Mainile si umerii lui Cobo incepeau sa oboseasca. Cu toate acestea, el mentinu un tempo puternic si regulat. Cat o fi stat inconstient?, se intreba el. Cobo stia ca 20 de minute fara oxigen duc la leziuni ireversibile ale creierului sau la deces. Apoi, dintr-odata, a simtit o bataie de inima. Apoi o alta. Un puls neregulat. Cobo a continuat manevrele de prim ajutor pana a auzit sirena ambulantei. Un echipaj de salvare a ajuns si l-a bagat pe Carosio in ambulanta. Au plecat in viteza spre spitalul Hopital Nord din Marsilia.

Timp de cinci zile, Carosio s-a zbatut intre viata si moarte. In cea de-a cincea zi a deschis ochii si s-a trezit intr-o camera de spital, cu Martine si cu familia la capatai. Nu avea nici cea mai mica idee despre ce i se intamplase. Nu-si amintea ca facuse atac de cord. Nu avea nicio amintire despre cele doua minute de groaza de pe autostrada.
Doctorii au gasit un cheag de sange intr-o artera de sub bratul sau stang si au reusit sa o deblocheze. Apoi l-au operat pentru a-i instala un defibrilator, care sa regleze activitatea inimii asemenea unui pacemaker, dar care, in plus, trimite si socuri interne daca inima incepe sa bata prea repede.
– Este un miracol ca ai supravietuit!, i-a spus Martine. Si de acum inainte o sa ma asculti!
Apoi i-a povestit despre cei patru straini de pe autostrada.
La sfarsitul lui iunie, Carosio a iesit din spital si acum duce o viata normala. Familia lui le este extrem de recunoscatoare celor patru salvatori si a inceput o campanie prin care acestia sa fie premiati cu medalii pentru curajul lor.

Intr-o duminica ploioasa, la patru luni de la incidentul de pe A7, Carosio, Martine si familia lor – copiii Magali, Frederic, Emmanuel, nurorile Aurore si Ludmila si nepoatele Melyssa si Maheva – au pasit in sala de conferinte a Jandarmeriei din Salon-de-Provence. Toti erau imbracati in alb, ceea ce semnifica recunostinta si dragoste. Familia a adus fursecuri, bomboane si surprize pentru copii, flori si un tort cu patru inimi pe care erau scrise numele celor patru eroi: Karabila, Caranta, Rafiki si Cobo. Au fost o multime de imbratisari si s-au facut multe fotografii.
Cand petrecerea era in plina desfasurare, Carosio a fost coplesit de emotie. S-a retras intr-un colt tacut si a privit la familia sa, care radea si vorbea cu bunii samariteni care ii sarisera in ajutor pe autostrada.
Ochii i s-au umplut de lacrimi.
– Oamenii acestia sunt niste ingeri!, a spus el, aratand spre partea opusa a incaperii.</p>

Vote it up
235
Ți-a plăcut acest articol?Voteaza